Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Macarie Alexandrinul
- Macarie de Antiohia
- Macarie Egipteanul
- Macarie II de Hierapolis
- Macarius Magnes
- Macarie de Tkow
Lupus de Troyes Lupus de Troyes (395-479), episcop de Troyes. S-a născut în jurul anului 395, la Tullum Leucorum (Toul), într-o familie aristocrată, care i-a dat o educaţie aleasă. Se căsătoreşte cu Pinieniola, sora lui llarie* de Arles. Sub influenţa lui Hono-ratus* şi cu consimţământul soţiei, se retrage la Lerins. Aici duce o viaţă severă, ascetică sub îndrumarea aceluiaşi Hono-ratus, luând voturile monahale. După un an, pe când se afla în drum spre Matisco (Macon), pentru a-şi vinde averile, trecând prin Toyes, i se cere să devină episcop în locul Iui Ursus care decedase. Ca episcop a dus aceeaşi viaţă ascetică, dă-ruindu-se slujirii turmei sale. Un sinod local din Troyes îl numeşte să facă parte din grupul de teologi, condus de Gher-man, care să meargă în Britanny pentru a ajuta în lupta împotriva pelagianismului. în 453 izbuteşte să evite distrugerea oraşului de hoardele lui Attila. Lupus a decedat în anul 479. De la el a rămas o scrisoare către Talasie, episcop de Angers, scrisă împreună cu episcopul Euphonius, De soîemnitatibus et de bigamis clericis, et iis qui coniugati assumuntur, în care abordează câteva probleme importante privind căsătoria celor care se pregătesc pentru preoţie. Sidonius Apollinaris i-a adresat lui Lupus patru scrisori care s-au păstrat şi în care are cuvinte alese despre el. Migne, PL 58, 66-68; B. Krusch, ed., Vita S. Lupi, în MHG Ser. Mer. VII, 1920, p. 284-302; R.T. Smith, Lupus (2), art. în Smith-Wace, 111, p. 762-763; E. Griffe, La Gaule chretienne ă l'epoque romaine, II, Paris, 1966, p. 301-304; R. W. Mathisen, Hilarius, Germanus and Lupus. The Aristocratic Background of the Chelidonius Affair, în Phoenix 33, 1979, p. 160-169; Tixeront, Patrologie, p. 365; Quasten, Patrology, IV, p. 525-526; A. Hamman, Loup de Troyes, în DECA, II, p. 1487. M Macarie
încercarea de clarificare a problemelor legate de opera atribuită lui Macarie* Egipteanul a dus la descoperirea unui alt Macarie, numit Simeon (şi uneori Si-meon Stilitul), identificat cu Simeon de Mesopotamia (Dorries), activ în Antio-hia între anii 385-430. O mare parte din lucrările sale a fost deja editată, însă materialul folosit datează din evul mediu. O serie de lucrări minore, încă nu au fost editate. Editarea acestor lucrări şi posibila descoperire a unor noi manuscrise vechi, pot arunca o nouă rază de lumină asupra operelor macariene. Ma-carie/Simeon s-a inspirat din vocabularul lui Eustatie* de Sevastia şi din răspunsurile lui Vasile* cel Mare, în acest ultim caz, nu fără rezerve (Gribomont). O parte din operele lui Macarie/Simeon sunt amestecate cu lucrările altor scriitori, ca Vasile, Isaia şi Marcu. Cele 50 de omilii duhovniceşti atribuite lui Macarie* Egipteanul sunt puse sub numele său. Cercetările nu sunt încă definitive în cazul celor doi Macarie şi de aceea nu putem face evaluări finale. H. Bethold, Makarios/Symeon, Reden und Briefe. Die Sammlung, I, Berlin, 1973 în 2 voi.; H. Dorries-E. Klostermann-W. Kroeger, Die 50 geistliche Homilien des Makarios, Berlin 1962; E. Klostermann, Nene Homilien des Makarios/Symeon, I. Aus Typus III, Berlin, 1961; A. Vobus, On the Historical Import ance of Ps.-MaCarius, Stockholm, 1972; H. DBrries, Die Theologie des Makarios/Symeon, Gâttingen, 1978; V. Desprez, Ps.-Macaire. Oeuvres Spirituelles, I, SCh. 275, Paris, 1980; W. Strothmann, Schriften des Makarios/Symeon unter dem Namen Ephraem, Wiesbaden, 1981; Idem, Die syrische Uberlieferung der Schriften des Makarios, 2 voi., Wiesbaden, 1981; DSp., 10, 20-38; J. Gribomont, Macaire (Symeon), în DECA, p. 1509-1510; K. Fitschen, Măcar ins der Âgypter/Simeon, în LACL, p. 409-410, cu bibliografie. Macarie
Macarie, creştin din Roma de la sfârşitul sec. IV. Este autorul unei lucrări despre providenţa divină, în contrast cu noţiunea păgână de soartă şi cu astrologia păgână. Având oarecare dubii cu privire Ia interpretările sale, el îl contactează pe Rufm*, care sosise la Roma în 397, ru-gându-l să îi furnizeze informaţii din scrierile părinţilor greci în legătură cu problema care îl preocupa. Drept răspuns, Rufm îi traduce un panegiric dedicat lui Origen* de martirul PamfiI (lero-nim susţine că autorul acestui panegiric este Eusebiu*). Tot la cererea acestuia, Rufin traduce cartea lui Origen, Ilepi ocp^tov, stârnind prin aceasta o vie controversă, care a dus la redactarea celor două Apologii ale lui Rufm şi Ieronim*. W.H. Fremantle, Macarius (24), în Smith-Wace, III, p. 775. Macarie Alexandrinul Macarie Alexandrinul (sec. IV), eremit egiptean, contemporan al lui Macarie* Egipteanul cu care a fost adeseori confundat. Este de origine din Alexandria, de unde porecla care i s-a dat, de 'oră-şanuP. S-a născut înainte de anul 300 şi a decedat în jurul anului 394. în anul 335, se retrage în pustia Cel l ia. Aici l-a cunos- MĂGĂRIE ALEXANDRINUL MĂGĂRIE EGIPTEANUL MACARIE EGIPTEANUL MACARIUS MAGNES cut Paladie*, cu trei ani înainte de a se fi mutat la Domnul. A fost hirotonit preot la o vârstă înaintată. Paladie vorbeşte despre asceza eroică trăită de Macarie. Lucrările care i-au fost atribuite nu îi aparţin. Este vorba de Ser mo S. Macarii Alexandrini de exitu statuque animarum post hanc vitam; două reguli monahale: S. Macarii Alexandrini abbatis Nitriensis regula ad monachos şi S. Serapionis, Macarii, Paphnutii et alterius Macarii regula ad monachos. Migne, PG 34, 261-264; 957-970; 971-978; G. Bunge, Evagre le Pontique et Ies deux Macaire, Irenikon, 56, 1983, p. 215-227; Quasten, Patrology, III, p. 168-169; Altaner-Stuiber, 1980, p. 265; Cross, St. Macarius of Alexandria, art. în ODCC, p. 853; I. G. Coman, III, p. 429-430; P. Bruns, U. Hamm, Macarius der Alexandriner, în LACL, p. 410, cu bibliografie. Macarie de Antiohia Macarie de Antiohia (sec. VII), patriarh de Antiohia între 649-681. Macarie preia tradiţia monotelită a celor doi predecesori ai săi, devenind conducătorul mono-teliţilor la sinodul şase ecumenic care a avut loc la Constantinopol în 680. Actele acestui sinod păstrează mărturisirea lui de credinţă (Ecthesis) şi o serie de intervenţii făcute în timpul lucrărilor sinodale. Au mai supravieţuit şi o serie de fragmente din omiliile şi tratatele sale. Mansi, 11, 349-360; Labbe, VI, 743-752; CPG, 7625: E. Venables, Macarius (10), în Smith-Wace, III, p. 771-773; J. Rissberger, Das Glaubembekenntnis des Patriarchen Makarius von Antiochien des Hauptes der Monotheleten aiif den sechsten allgemeinen Konzil, Offenbach, 1940; S.J. Voicu, Macaire d'Antioche, în DECA, II, p. 1510; B. Windau, Macarius von Antiochien, în LACL, p. 410.
Macarie Egipteanul (300-390), supranumit Macarie cel Bătrân sau cel Mare, este considerat personajul principal al aşezămintelor monahale din pustiul Skete (Wadi-el-Narrun), întemeiate de Ammon*, contemporan al Sf. Antonie* cel Mare. S-a născut în Egiptul de Sus, în anul 300, retrăgându-se în pustiu la vârsta de 30 de ani. Datorită vieţii sale sfinte deosebite, a primit darul profeţiei. Despre viaţa şi faptele sale avem date la Paladie*, Ru-fin* şi în Apophtegmata*. A primit harul preoţiei, impunându-se ca învăţător şi predicator. L-a vizitat de mai multe ori pe Sf. Antonie. Episcopul arian Lucius* din Alexandria îl exilează pe o insulă de pe Nil, în virtutea edictului împăratului Valens. Revine în pustiu, unde se stinge din viaţă la venerabila vârstă de 90 de ani. Deşi nici Paladie şi nici Rufm nu vorbesc despre o operă scrisă a lui Macarie, manuscrise de mai târziu îi atribuie o serie de precepte, scrisori, rugăciuni, omilii şi chiar tratate. Dacă Macarie a fost sau nu autorul scrierilor care îi sunt atribuite, este încă o problemă în dezbatere. J. Stiglmayr şi Werner Jaeger pun scrierile pseudomacariene sub influenţa lui Gri-gorie* de Nyssa, iar alţii, ca Louis Ville-court, G. L. Marriot, Hermann Dorries sau G. Quispel, leagă accentele mistice şi nuanţele eretice din acest corpus de influenţe mesaliene sau gnostice. Cert este că ceea ce s-a pus sub numele lui Macarie, transmite un mesaj duhovnicesc ales şi de mare răsunet, în pofida unor filiaţii teologice, uneori considerate îndoielnice în ceea ce priveşte autenticitatea doctrinei. Ne referim la nuanţele mesaliene (de la cuvântul siriac mesallein - rugători, oameni rugători), care s-au strecurat în unele din omiliile sale. Astfel Cele 50 de omilii duhovniceşti rămân coloană vertebrală pentru mistica şi speculaţiile spirituale, medievale şi moderne, graţie înaltului nivel intelectual, profunzimii spirituale şi evlaviei pe care o răspândesc. Cât priveşte locul unde corpusul macarian a fost scris, acesta nu este Egiptul, ci, după câte se pare, Siria. Pe lângă cele 50 de omilii, lui Macarie îi mai este atribuită o serie de scrisori. Dintre acestea, una specială. Scrisoarea cea mare, s-a bucurat de atenţie deosebită din partea cercetătorilor. Ea este considerată a fi cel mai extins tratat teologic aparţinând lui Macarie. Versiunile arabe ale acestei scrisori dau ca autor pe un oarecare Simeon, nume întâlnit şi în traducerile slavone. Pe lângă omilii şi scrisori mai găsim, sub numele lui Macarie, şapte tratate scurte despre viaţa ascetică, între acestea, unul tratează Despre desăvârşire, iar altul Despre rugăciune. Acestea sunt extrase din Scrisoarea cea mare şi reprezintă o parafrazare a operei Sf. Grigorie* de Nyssa Despre aşezământul creştin. S-au păstrat şi două rugăciuni, una adresată lui Dumnezeu cel întreit şi alta către îngerul păzitor. Migne, PG 34, 235-262; 405-822; 821-968; A. J. Mason, Fifty Spiritual Homilies of St. Macarius ihe Egyptian, SPCK, London, 1921; Epistola Macarii monachi ad flhos Oei, în Migne, PG 34, 406-410; W. Jaeger, Two Rediscovered Works of Ancient Chris-tian Literature: Gregory of Nyssa and Macarius, Leiden, 1954, p. 233-301 (nouă ediţie, text grec); Cicerone lordăchescu, Omilii duhovniceşti de Sf. Macarie Egipteanul, traducere din greceşte, ed. I, Chişinău, 1931; ed. a II-a,Chişinău, 1932; Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, trad. de Constantin Corniţescu, introducere, indici şi note de M. Chiţescu, în P.S.B. voi. 34,^E1BMBOR, Bucureşti, 1992; D. Stăniloae, în jurul 'Omiliilor duhovniceşti' ale Sf. Macarie Egipteanul, în Mitropolia Olteniei, 1957, 9, p. 15-18; G. Graf, Geschichte derchristlichen ara-
Macarie II, episcop de Hierapolis între anii 563-575, este cunoscut ca autor al unei singure epistole adresate unui cato-licos armean. V. Hakobian, Kanonagirk' Hayoc\ Erevan,
Macarius Magnes (sec. IV-Y), apologet creştin, episcop de Magnesia. Despre viaţa lui nu cunoaştem decât câteva date; că a participat la sinodul de la Stejar în 403, fiind acuzatorul lui Heraclide*, pe care loan* Hrisostom 1-a hirotonit episcop de Efes, şi că este autorul unei apologii, intitulate Apocritikos ('ArcoKpi-TiKoq ti MovoyevTţq rcpoc; "EM/nvaq), scrisă în cinci cărţi, sub forma unui dialog între autor şi un filosof păgân neoplatonician, probabil Porfiriu (Harnack ş.a.) sau Hierocles (Duchesne), tot neoplatonician, guvernator al Bythiniei, care a scris la rândul lui două cărţi, sub titlul, Phiialethes sau 'Prietenul Adevărului', fiind şi unul dintre instigatorii persecuţiei din timpul lui Diocleţian. Din Apocritikos s-a păstrat în întregime doar cartea MACARIUS MAGNES MACEDONIU MACEDONIU
a treia, celelalte cărţi fiind deteriorate sau păstrate fragmentar. Ca apologie, această lucrare nu iese în evidenţă ca fiind un text creştin, ci mai degrabă ca o relatare exactă a obiecţiilor păgâne aduse creştinismului şi, în acest sens, dându-ne posibilitatea de a cunoaşte diverse tipuri de propagandă anti-creştină (Quasten). Critica păgână vizează câteva versete selectate din Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline. Se întâlnesc şi obiecţii la Vechiul Testament, în rest, este vorba de probleme pur doctrinare, cum ar fi monarhismul lui Dumnezeu, învierea, iar cu referire la Evanghelii, cuvintele şi minunile Mântuitorului. Migne, PG 10, 1343-1406; CPG 6115-6118; DSp 10, col. 13-17; C. Blondei şi P. Foucart, Măcar i i Magnet is quae supesunt ex inedita codice. Paris, 1876, cuprinzând versiunea descoperită în Grecia. T. W. Crafer, The Apocriticus of Macarius Magnes, SPCK, London 1919; Idem, Macarius Magnesius, a Neglected Apologist, JThSt, 8, 1906/7, p. 401-423; L. Duchesne, De Macario Magnete et scriptis eius. Paris, 1877; G. Schalkhauser, Zii den Schrifien des Makarios von Mag-nesia, TU 31, 4, Leipzig, 1907; G. Salmon, Macarius Magnes, art. în Smith-Wace, III, p. 766-771; L. Duchesne, De Macario Magnete et scriptis eius, Paris, 1877; G. Schalkhauser, Zu den Schriften des Makarios von Mag-nesia, TU 31, 4, Leipzig, 1907; G. Bardy, DTC 9, 1456-1459; Quasten, Patrology, III, p. 486-488, cu bibliografie; Cross, Macarius Magnes, art. în ODCC, p. 854; S.J. Voicu, Makarios Magnes, în DECA, II, p. 1520, cu bibliografie; M. Biermann, Macarius Magnes, în LACL, p. 410-411, cu bibliografie. Macarie de Tkow Macarie de Tkow, călugăr şi mai apoi episcop de Tkow. Tradiţia Bisericii copte susţine că el a participat la sinodul patru ecumenic de la Calcedon, ca susţinător al lui Dioscor*. După revenirea sa în Egipt, este obligat să se refugieze la Canope. întrucât nu a acceptat să iscălească Tomosul lui Leon, a fost ucis de către un funcţionar imperial, îi este atribuită o omilie în cinstea lui Mihail Arhanghelul, în care, pe lângă preamărirea Arhanghelului Mihail, el se lansează într-o serie de atacuri şi invective la adresa femeilor. D.W. Johnson, A Panegyric on Macarius Bishop of Tkow, CSCO, 415-416, Louvain, 1980; G. Lafontaine, Homelie sur St. Michel, Mus Macedoniu Macedoniu, al doilea episcop de Mop-suestia, urmaşul lui Teodor* de Mop-suestia în scaunul episcopal. Numele său este menţionat între Părinţii participanţi la sinodul întâi ecumenic de la Niceea din 325. Se raliază taberei lui Eusebiu* de Nicomidia, devenind una dintre figurile proeminente ale eusebienilor. în 335, la sinodul din Tyr, este numit membru în comisia de cercetare a lui Atanasie*. Participă apoi la sinodul de la Sardica, după cum reiese din scrisoarea sinodală adresată eusebienilor. Este prezent şi la sinodul scizionar de la Philippopolis. Scrisoarea sinodală redactată cu această ocazie menţionează că Macedoniu 'a ars cărţile magice ale episcopului dac Paulinus'. în 344 face parte din delegaţia antiohiană care se deplasează în Italia, pentru a prezenta lui Constant Ecthesis makrostichos, crezul sinodului antiohian. Liberius, episcopul Romei, menţionează într-o scrisoare că Macedoniu a fost prezent şi la un sinod de la Milano, când, împreună cu celelalte trei persoane care îl însoţeau, Demofil, Eudoxki şi Marty-rius, au părăsit sinodul refuzând să subscrie condamnarea lui Arie. Pentru ultima dată, Macedoniu este menţionat între cei care au subscris prima formulă de credinţă de la Sirmium în 351. Mansi, II, 1125D, 1308; idem, III, 133A, 138, Î37A; Ilarie, Fragm., în Migne, PL 10, 674C; Fotie, în Migne, PG 104, 126B; C. Hoit, Macedonius, în Smith-Wace, III, p. 775; Simonetti, passim; E. Prinzivalli, Macedonius, în DECA, II, p. 1514. Macedoniu Macedoniu, vicarius Africae, în 413/4, cu sarcina de a impune donatiştilor recalcitranţi hotărârile imperiale. Augustin* şi câţiva episcopi africani intervin în numele acestora. Macedoniu acceptă intervenţia, însă solicită de la Augustin motivele pentru care Biserica este de acord cu un tratament blând faţă de ei. S-au păstrat două scrisori pe care el i le-a adresat lui Augustin şi răspunsurile acestuia. PLRE, II, 697; PAC, I, 659-661; H.W. Phillott, Macedonius (5), în Smith-Wace, III, p. 778; A. Di Berardino, Macedonius, în DECA, II, p. 1514-1515. MACEDONIU (m. 362), episcop de Constantinopoi. După moartea episcopului Alexandru în 336, scaunul episcopal de Constantinopoi a fost contestat de doi rivali: Pavel, reprezentant al taberei ortodoxe, şi Macedoniu, care era susţinut de către arieni. Cel ales a fost Pavel, însă nu pentru multă vreme, deoarece împăratul Constanţiu convoacă un sinod al episcopi lor arieni la Constantinopoi şi îl trimite în exil. Spre marea dezamăgire a lui Macedoniu, în locul rămas vacant nu este numit el, ci Eusebiu* de Nicomidia. Eusebiu decedează Ia scurtă vreme după sinodul de la Antiohia din 341, care îl depune pe Atanasie*, şi după ce a făcut intervenţii pe lângă papa luliu ca acesta să cerceteze cazul, îndemnându-1 să ia hotărâri împotriva ortodocşilor. Moartea lui a declanşat noi ostilităţi între Pavel, episcopul exilat, şi Macedoniu. Adeseori, ostilităţile nu au fost lipsite de violenţă. Pavel revine în scaun, în timp ce tabăra ariană se adună şi-1 hirotoneşte pe Macedoniu în Biserica Sf. Pavel din Constantinopoi. Violenţa declanşată a fost atât de mare, încât împăratul Constanţiu îl trimite pe generalul Hermo-gene, care intervine în vederea înlăturării *"' />* lui Pavel. In timpul ciocnirilor care au avut loc, generalul îşi pierde viaţa, împăratul vine de la Antiohia şi îl exilează pe Pavel, iar pe Macedoniu îl ceartă pentru că a acceptat hirotonirea ca episcop fără numirea imperială şi pentru tulburarea pe care a pricinuit-o. Cu toate acestea, i se permite să slujească în calitate de episcop în biserica în care a fost hirotonit, prin aceasta tabăra ariană triumfând. Pavel pleacă la Roma pentru a interveni pe lângă episcopul de aici în favoarea lui Atanasie şi a sa. El vine cu scrisori din partea episcopului Romei, care îl repune în scaun. Pavel este din nou alungat, din porunca împăratului, de către prefectul oraşului şi trimis în exil la Tesaionic. Macedoniu este instalat ca episcop de către prefect. Evenimentul nu a decurs fără curgere de sânge. Se spune că atunci când cei doi au ajuns la biserică, mulţimea era atât de înţesată, încât a trebuit să i se facă drum cu sabia până la altarul bisericii. Socrate* menţionează cu amărăciune că Macedoniu a fost pus în scaun de către prefect, şi nu de canoanele bisericeşti, fără a se ţine cont de calamitatea al cărei autor era. El deţine scaunul un răstimp de aproximativ şase ani, perioadă în care s-a dezbătut problema
MACEDONIU MAELRUAIN MAELRUAIN MALCHUS
depunerii lui Pavel şi a lui Atanasie, în diverse sinoade şi contra-sinoade. In cele din urmă, împăratul Constans din Apus îl pune pe Constanţiu în faţa unei alternative dificile: instaurarea lui Pavel, sau războiul în cazul în care el nu respectă hotărârea sinodului de la Sardica. Pavel este repus în scaun, iar Macedoniu se retrage. Evenimentul nu a durat multă vreme deoarece, prin uciderea lui Constans în 350, Apusul trece sub dominaţia lui Constanţiu. Pavel este trimis în exil, iar după informaţia lui Socrate, a fost strangulat la Cucusus în Capadocia. Edictele imperiale care au urmat, au permis grupării ariene să se considere stăpână în Biserică. Se spune că revenirea în scaun a lui Macedoniu a fost pavată de multe crime şi fărădelegi. Atât de mari au fost nelegiuirile acestuia, încât împăratul însuşi a consimiţit să fie înlăturat din scaun de către sinodul arian din 360. Macedoniu s-a retras într-o biserică suburbană, unde a decedat, în acest răstimp, el a formulat ideile sale eretice prin care respingea divinitatea Duhului Sfânt, fiind considerat întemeietorul grupării eretice cunoscută, după numele său, ca macedonieni, sau ca pnevmatomahi*. Acest lucru este susţinut de istoricii bisericeşti Sozomen* şi Socrate* şi de scriitorii latini Ieronim* şi Rufm*, deşi părerile în această privinţă sunt împărţite. J.M. Fuller, Macedonius (2), în Smith-Wace, HI, p. 775-777; F. Loofs, în PRE, ed. 3-a, XII, 1903, p. 48-48; G. Bardy, în DTC, IX, 1926, col. 1464-1478; Cross, Macedonius, în ODCC, p. 856; F. Loofs, Zwei macedoniani-sche Dialoge, Sitz. d. Preuss. Akad., 1914, p. 526-551; idem, D ie Christologie der Ma-cedonianer, Geschichtliche Studien flir A. Hauck, Leipzig, 1916, p. 64-76; M. Si-monetti, Macedonius - Macedoniens, în DECA, II, p. 1515. Macrobiu Macrobiu (m.365), episcop donatist de Roma, după Optatus*, contemporan cu Siricius (384-398) şi urmaş al lui En-colpius. Ghenadie* afirma că Macrobiu a fost la început ortodox şi că ar fi scris un tratat, intitulat: Ad confessores et vir-gines, identificat de G. Morin cu De singularitate clericorum a lui pseudo-Ciprian. De altfel, de la el ne-a rămas o epistolă: Epistula de passione martyrum haaci et Maximiani, care relatează despre pătimirile a doi laici donatişti în timpul persecuţiei macariene din 347, despre care se spune că ar fî fost declanşată de către traditores* catolici. Macro-bius a decedat în anul 365 şi a fost urmat în scaun de Lucian şi apoi de Claudian. Migne, PL 8, 767-774; idem, PL 8, 778-784; CPL 721; G. Morin, în RBen., 8, 1891, p. 236-237; Monceaux, 5, p. 52-98; A.Von Harnack, Der pseudocy>prianische Traktat de singularitate clericorum, Leipzig, 1903: H.W. Philiott, Macrobius (1), în Smith-Wace, III, p. 781; Bardenhewer, III, p. 490; W.H.C. Frend, The Donatist Church, A Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford2, 1971, p. 185-187; F. Scorza Barcellona, Macrobe, în DECA, II, p. 1516-1517; W. Geerlings, Macrobius, în LACL, p. 411. Maelruain Maelruain (m. 792), (Maolruain, Moel-ruan, Molruan), stareţ al mănăstirii Tallaght, Dublin, numit adeseori 'episcop şi ostaş al lui Hristos'. Despre faptele sale înainte de întemeierea mănăstirii Tallaght, nu avem informaţii. Activitatea sa de mai târziu este mereu pusă în legătură cu Sf. Aengus Culdeul, care a venit la Tallaght în timp ce funcţia de abate era deţinută de Maelruain. El a deţinut stă-reţia până la moarte, fiind totodată şi episcop. Alături de Aengus, este autorul unui martirologiu: Martyrologium Aen-gusii filii Hua-oblenii, et Afoelruanii, cunoscut sub denumirea de Martyrologium Tamlachtense sau Martirologiul din Tallaght^ după locul unde a fost scris. în editările ulterioare, numele celor doi nu au mai fost inserate. De Ia Maelruain a rămas şi o regulă monahală, păstrată în Leadhar Breaci sau Cartea pestriţă, din Biblioteca Academiei regale irlandeze. Skene, Celtic Scotland, II, p. 254-245, 358; O'Hanlon, St. Aengus the Culdee, passim; Colidei, în DCA, I, 402; J. Gammack, Maelruain, art. în Smith-Wace, III, p. 782. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|