Castelul fetei în alb



Yüklə 2.39 Mb.
səhifə13/30
tarix12.08.2018
ölçüsü2.39 Mb.
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   30

― Ieşi afară din ogradă, pămătuful şi haramul...! înjură el, apoi întorcîndu-se spre Tic îşi ceru parcă scuze: Sudălăul acela de şofer... Înjura atîta că m-a năucit şi pe mine, om bătrîn. Da' ce-o fi pămătuful?

― Un fel de pensulă de ras... răspunse indiferent prichindelul.

― Aha! Şi ce-avea şoferul cu pensula de bărbierit ca s-o suduie?

― Înjura de pămătuf? sări Tic ca un greier.

― Păi cum îţi spusei. În viaţa mea n-am mai auzit pe cineva suduind de pămătuf, şi slavă Domnului n-am auzit puţine sudalme. Da' ca şoferul ăla şi ca alţi şoferi mai rar.

Va să zică prichindelul nu făcuse drumul degeaba. Tot aflase ceva. Poate că pînă la urmă va descoperi şoferul chiar cu ultimul amănunt, cu pămătuful de care-şi amintea Şandra­maua. Deşi grăbit nu uită să-i lase moşului un "sărut mîna" recunoscător şi o zbughi pe poartă.

― Hai, Ţombi! îşi chemă el cîinele. Trebuie să descoperim omul care înjură de pămătuf în oraşul nostru. Ştim atîta: e şofer.

Se vede că norocul începea să-i dea tîrcoale cireşarului cu nasul cîrn. Abia ieşise din sat că-l prinse din urmă o şaretă. Vizitiul îl pofti să se urce, aşa că Ţombi fu nevoit să facă uz de toată rezistenţa lui pentru a ţine pasul cu trapul iute şi mărunt al calului. Cum ajunse în oraş, Tic convocă în grabă ceata de puşti şi anunţă misterios şi încruntat că misiunea trebuie repetată. Apoi schimbă planurile şi zonele candida­ţilor în aşa fel ca nici unul să nu mai provoace înjurăturile cu aceeaşi metodă la acelaşi şofer.

― Schimbăm şi parola, spuse Tic: IBMOŢ!

Îl puse pe fiecare să repete şi cînd se convinse că nici unul nu se bîlbîie, le destăinui misiunea.

― Trebuie să aflaţi care şofer din oraşul nostru înjură de pămătuf. Băgaţi de seamă: PĂMĂTUF. Ştiţi ce-i pămătuful? Pensula de bărbierit.

Din ceată se auzi vocea timidă a unui puşti:

― Păi eu ştiu cine înjură! Dacă mi-ai fi spus atunci! Întîi a înjurat de "haram". Pe urmă l-am auzit înjurînd şi de pămătuf, dar am crezut că-i vreo piesă de maşină, vreun şurub.

― Cum?! sări în sus maestrul de ceremonie. I-ai notat numărul?

― Ţi l-am dat atunci.

Tic îşi cotrobăi cu înfrigurare buzunarele, dădu peste ra­poartele puştilor, şi alese unul din ele:

― Asta-i? Raportul numărul cinci, zona E?

― Da!

― Mă ţînculică! Pentru asta ai merita să-ţi spun cireşar.



Ceilalţi puşti erau trişti nevoie mare că li se terminase mi­siunea înainte de a o începe. Vice cireşarul în schimb era în al nouălea cer. Ştia că fiind protejatul lui Tic, nici un puşti din cartier nu va mai îndrăzni să-l înjure sau să-l provoace la bă­taie. Emoţia îl tulburase într-atît încît chiar îndrăzni să-i facă o propunere şefului:

― Ce-ar fi să căutăm maşina?!

Propunerea lui fu acceptată fără rezervă de Tic şi cu mare entuziasm de ceilalţi candidaţi de cireşari. Unul din ei avea iarăşi şansa de a obţine felicitările şi favorurile şefului. Ple­cară toţi în goană repetînd în gînd numărul maşinii şi ciudata parolă. Şi după o oră unul din ei se întoarse gîfiind:

―IBM... hî, hî, hî, IBMO... M, hî, hî,... IB...

― MOŢ! completă Tic. Ce s-a întîmplat?

― Pe Dom... hî, hî, hî, pe Domnească... maşina, şoferul, în pană de motor.

― Mă! ţipă Tic. Eşti sigur?

― Dacă m-a înjurat şi pe mine de pămăruf. "Ce zgîieşti, mă, ochii? mi-a zis. Pămătuful tău de vagabond!..."

― Unde l-ai lăsat?

― Pe Domnească... Cam prin faţa Ferometalului.

Deşi se grăbea, Tic nu voia să strice marile ritualuri ale cetei sale. Luă o poziţie de drepţi şi-i întinse mîna puştiului. Neaşteptîndu-se chiar la o asemenea cinste, puştiul fu cuprins de tremur.

― Îi vei aştepta pe ceilalţi şi le vei spune că eşti însărcinat de mine să primeşti rapoartele. Dar să nu uiţi să le ceri parola IBMOŢ!

Tic plecă apoi în goană, iar puştiul începu să-şi chinuie ca­pul cu o sumedenie de întrebări. Cu ce ton să le vorbească celorlalţi? Dacă n-ar fi bine să le ceară rapoarte scrise? Cam ce observaţii să le facă? Mai ales ăluia care avusese norocul să dea primul peste şofer. Ăluia, Tic nu-i întinsese mîna.

Prichindelul cîm şi ciufulit nu se mai gîndea însă la dramele prin care va trece ceata lui de puşti în urma acestor întîmplări. El alerga spre calea Domnească, stîrnind prin goana lui uimirea cetăţenilor. Îi era teamă ca nu cumva şoferul să repare motorul şi să dispară.

Teama lui Tic nu era însă întemeiată. Şoferul, ca întotdeau­na, avea mult de lucru pentru a-şi aduce motorul în stare de funcţiune. Tic îl găsi în locul în care-l lăsase puştiul cel fericit, poate chiar mai furios decît îl lăsase puştiul. Încă înainte de a ajunge lîngă el auzi cuvîntul "pămătuf" scrîşnit în dinţi. Ca să nu atragă mînia şoferului asupra sa, prichindelul căută un prilej mai puţin obişnuit de a intra în vorbă cu el. Se strădui să nu fie observat de şofer şi atunci cînd îl văzu scăpînd jos o piuliţă se repezi, o ridică şi i-o întinse în mare grabă:

― Poftim! Era cît p-aci să cadă-n canal.

Surprins de gestul şi de vorbele politicoase ale lui Tic, şofe­rul nu se mai gîndi să se uite în jur pentru a descoperi că nu era nici urmă de gură de canal. Cireşarul riscase, dar cu folos.

― Mulţumesc, răspunse şoferul cu voce încă morocănoasă. Dacă o pierdeam iar mai întîrziam jumătate de oră.

Şoferului începuse să-i vină inima la loc. Reuşise reparaţia... Dădu drumul la motor şi-i făcu semn lui Tic:

― Ei, nu vrei să te plimbi puţin?

Prichindelul nici nu visase că va ajunge atît de repede atît de departe. Se urcă imediat în cabină alături de şofer şi începu să-l descoase cu multă artă:

― Mergeţi şi-afară din oraş, prin sate?

― Aproape numai afară. De-aceea s-a şi hodorogit camionul. Nişte drumuri, pămătuful şi haramul celor care nu le îngrijesc! Uff! Numai pene. Una după alta. Cînd merge motorul, ex­plodează cauciucul. Cînd merge cauciucul, se strică motorul.

― Şi nu găsiţi pe nimeni ca să v-ajute? Am văzut chiar azi la Zogreni o maşină în pană. Dar s-a găsit un moşneag, unul Şandramaua, înalt şi deşirat care l-a ajutat pe şofer.

― Un moşneag cu trupul şui? întrebă şoferul.

― Da... Avea trupul ca un fel de S dublu.

― I-auzi, domnule! L-am întîlnit şi eu, acum vreo două zile. Ştiu că i-am dat un pacheţel. Oare l-o fi dus?

― Era pacheţelul dumneavoastră? puse Tic întrebarea cheie.

― Nu! Mi-l dăduse un ţăran, un flăcău din Bozieni, care se tot plimbă cu bicicleta. M-a rugat să-l duc la tîrg.

― Nu-l cunoaşteţi pe flăcău? Nu ştiţi cum îl cheamă?

― Nu! L-am văzut de vreo două ori cînd am trecut pe la Bozieni şi Movila. Umblă toată ziua pe bicicletă. Dar de ce te interesează?

Tic tocmai se pregătea să scornească un motiv, cînd o bubuitură groaznică cutremură camionul. Şoferul frînă şi-şi duse mîinile la cap:

― Pămătuful şi haramul ei de maşină. Ai văzut! Cauciucul! Ufufuf.

Tic nu mai auzi cel de-al doilea pămătuf. Sări din maşină şi cu toată viteza o apucă spre casă. Voia să ajungă chiar în acea zi la Bozieni şi să dea peste aducătorul mesajului. O puse repede la curent pe Maria cu cercetările sale şi o îndemnă să spună părinţilor că s-a dus în vizită la un coleg din Bozieni. Apoi îl chemă pe Ţombi după el şi porni pentru a doua oară în aceeaşi zi pe drumul pe care îl cunoştea în toate amănuntele.


7
Ursu îşi introdusese mai întîi braţul, apoi capul în gaura pe care o făcuse bolovanul în uşa de metal. Aprinse lanterna şi începu să-i plimbe raza. Bolovanul se prăvălise într-o încăpere strîmtă care exala un miros puternic de mucegai, încăperea avea o formă pătrată cu latura de vreo trei metri. Proiectă raza lanternei de-a lungul pereţilor dar nu descoperi în ziduri nici o uşă, nici o deschizătură. Îşi scoase cu multă băgare de seamă capul şi braţul afară şi-i descrise apoi lui Dan ceea ce-i destăinuise lanterna.

― Să nu fie gura unui puţ, se cam înfricoşă Dan.

― O să cercetăm podeaua. Deocamdată nu cred că e vreo primejdie.

― Ai văzut tu podeaua? Eşti sigur?

― Dacă bolovanul e înăuntru înseamnă că încăperea are o podea, răspunse Ursu. Cobor eu primul. Tu să-ţi bagi întîi capul şi pe urmă te laşi în seama mea. Ia o lanternă.

Ursu îşi strecură cu dibăcie capul prin gaură, mai întîi pi­cioarele, apoi din cîteva mişcări elastice, răsucite şi restul trupului. Îşi dădu drumul jos. Simţi sub tălpile sale o podea dură, acoperită de o pojghiţă subţire de pămînt. Îl ajută şi pe Dan să coboare. Aprinseră amîndoi lanternele şi începură să studieze cu atenţie interiorul de cub în care pătrunseseră.

Încăperea părea o construcţie simplă, dar solidă, cu ziduri groase. Cei doi cireşari organizară un control temeinic şi meto­dic, căutînd ieşirea secretă pe care erau siguri că încăperea o posedă. Ursu bocăni cu tîrnăcopul în fiecare zid în afară de cel în care era uşa şi care era astupat din afară. Nu lăsă nici o palmă de zid necercetată dar nu găsi nici urmă de uşă.

― Imposibil! se încăpăţînă Dan. Camera trebuie să aibă un rost. Şi singurul pe care-l poate avea este acela de a tăinui o intrare se­cretă. Vezi tu un altul? Eu oricît mă chinui nu-i găsesc altul.

― Mai ştiu şi eu ce să cred? Fiecare descoperire pare plină de speranţe şi de promisiuni... ştii doar, şi-n ruine, în hrubele ace­lea. .. dar nici n-apuci să răsufli bine după eforturile făcute, ori să strigi "Ura"! ca să-ţi dai seama că descoperirea e o aiureală care duce nicăieri, sau că au mai fost şi alţii înainte, pe-acolo.

― Nu uita, Ursule, că aici, de cînd a fost îngropată încă­perea, cine ştie de cîte sute de ani, nimeni în afară de noi nu i-a păşit pragul.

― Asta-i adevărat. Locul ăsta n-a fost descoperit de nimeni înaintea noastră.

― Vezi? Eu cred că încăperea asta tăinuieşte ceva.

― Să cercetăm podeaua! De-aceea am lăsat-o la urmă. Întotdeauna intrările secrete se află în podea.

― Hai! Şi-aş îndrăzni să spun: Cu noroc!

Ursu avusese inspiraţia să-şi arunce, înainte de a coborî, uneltele înăuntru. Zgîrie cu ajutorul cazmalei două diagonale. Apoi împărţi podeaua încăperii în patru părţi egale, tot prin linii făcute de vîrful tîrnăcopului. Luă apoi la cercetare fiecare parte a podelei. Rase cu lopata pojghiţa de pămînt de la suprafaţă pînă ajunse la zid. Cînd podeaua fu astfel curăţită plimbă cu atenţie lumina lanternei din ungher în ungher. Într-un colţ, spre zidul din fund, zări un cerc de pămînt cît jumătate de palmă. Îşi dădu imediat seama că trebuie să se afle o gaură acolo. Poate chiar mai mult.

Dan urmări cu atenţie mişcările lui Ursu. Îl văzu luînd partea de fier a cazmalei, introducîndu-i colţul în insuliţa aceea de pămînt şi răsucind. Auzi şi el clinchetul metalic pe care-l scoase vîrful tîrnăcopului.

― Un inel! şopti Ursu înfiorat. Asta am vrut!

Abia atunci, fixînd razele lanternelor acolo, observară în jurul inelului patru tăieturi subţiri, patru şănţuleţe, alcă­tuind un pătrat cu latura de aproape jumătate de metru.

― Un chepeng! tremură Dan de emoţie. Ai văzut, Ursule?

În loc de răspuns, Ursu băgă vîrful cazmalei în inel şi începu să tragă cu toată puterea de coada de lemn care mai rămăsese. Trase pînă simţi că-i pleznesc vinele.

― Nu vrea să cedeze? întrebă Dan. Să facem o pîrghie din coada lopeţii.

― N-o să reziste, dar altceva n-avem ce face.

Într-adevăr coada lopeţii se frînse, dar lui Ursu i se păru că chepengul se clintise. Băgă din nou vîrful cazmalei şi trase... trase pînă avu senzaţia că-i pocnesc şi venele şi tîmplele. Chepengul se mişca. Se ridicase cu cîţiva milimetri. Mai trase o dată din răsputeri. Una din muchii depăşise podeaua. Scoase tîrnăcopul din inel şi din cîteva mişcări forţate ridică tot capacul de piatră, despărţindu-l de podea.

În faţa ochilor celor doi cireşari apăruse o scobitură. În interiorul scobiturii era o ladă de metal. Scoaseră lada afară. Scobitura se termina foarte aproape de suprafaţă. Ursu bocăni cu vîrful tîrnăcopului dar zgomotul era înfundat. Nu mai încă­pea nici o îndoială. Scobitura nu continua printr-un gang secret.

În sfirşit, se puteau ocupa de obiectul găsit. Lada nu avea lacăte şi era numai rugină. Deschiseră capacul şi spre sur­prinderea lor văzură o altă lădiţă de lemn. Putrezită. Dar şi această lădiţă adăpostea o altă ladă de metal mai puţin atinsă de rugină şi încuiată.

― Ladă după ladă! se miră Ursu. Ce taină o mai fi şi aici?

― Dacă-i o comoară? Altceva nu văd ce-ar putea fi.

― S-o deschidem?

― Poţi?

Ursu manevră cu lopata. Capacul de metal nu rezistă prea mult. Sări în lături dar înăuntru se afla o altă lădiţă de lemn foarte bine păstrată. Lemn dur, fără moarte.



― Asta-i culmea! spuse Dan uimit. Ce comori s-or fi aflînd înăuntru?

Scoaseră amîndoi cu grijă lada de lemn din interiorul celorlalte lăzi. Capacul era bătut în cuie.

― Ieşim afară? propuse Ursu. Că nu cred să mai fie altceva în camera asta.

― Hai! Că mi s-a făcut şi mie rău de atîta praf şi mucegai.

Întîi aruncară uneltele, apoi ieşi Ursu. Dan îi întinse lada enigmatică, apoi îşi scoase şi el capul pe gaură. Ursu îl trase în sus fără nici o greutate.

― E mai bine la lumina zilei, spuse Dan inspirînd cu nesaţ aerul curat şi răcoros. Tare sînt curios să ştiu ce conţine lada. Hai s-o deschidem!

Pentru Ursu, înarmat cu tîrnăcopul, deschiderea lăzii era un fleac. Totuşi mînui vîrful cazmalei cu multă atenţie ca să nu distrugă lădiţă. O dată capacul în lături cei doi îşi aruncară privirile în interiorul lăzii. Altă lădiţă? Sau... Se aşteptau să vadă luciul comorii, monezi, giuvaeruri. Nimic strălucitor, nici o fărîmă de metal. Nişte cîrpe putrezite şi nişte scoarţe vechi. Atît! Acesta era tot conţinutul lăzii. O răsturnară cu fundul în sus, o întoarseră pe o parte şi alta. În zadar. Lada nu mai conţinea nimic altceva. Dan tocmai era pe cale să scoată o înjurătură, cînd Ursu cu un gest rapid desfăcu scoarţele. În in­teriorul scoarţelor se aflau nişte coli de hîrtie. Două coli de hîrtie. Dan se repezi asupra lor.

― Ce-ar putea să fie?

Colile erau umplute cu un scris mărunt de mînă. Erau scrise cu litere chirilice. Dan se uita la Ursu. Vlăjganul se scuză cam încurcat:

― Eu, din păcate, habar n-am! Poate cunoşti tu alfabetul chirilic?

― Nu cunosc decît cifrele... Stai că parcă descifrez ceva... Pssst! ce rău îmi pare că nu cunosc alfabetul! Ia notează Ursule: ...? ...1 ...4 ...1. Ce-ar putea să însemne aceasta. Uite aici în jo­sul colii, 7141...

― N-o fi anul? îşi dădu cu părerea Ursu.

― Ai dreptate, Ursule! Anul şapte mii o sută patruzeci şi unu. Ia scade din el cinci mii cinci sute opt.

― O mie şase sute treizeci şi trei! răspunse Ursu prompt. Anul o mie şase sute treizeci şi trei. De-atunci trebuie să fie documentul.

― Cred c-am descoperit ceva grozav, Ursule. Ia gîndeşte-te la vechime. Şi mai ales la grija cu care a fost ascuns şi păstrat do­cumentul. Te pomeneşti că toată zidirea asta s-a făcut pentru el!

― Ştiu şi eu ce să zic? Ţi-am spus că mi s-a făcut teamă. De cîte ori credem c-am dat peste ceva...

― Nu mai fi şi tu pesimist. Sînt convins că-i ceva grozav! Şi tot meritul e al tău, Ursule. Dacă n-ai fi observat colţul ăsta de zid, ne-am fi întors acasă cu buzele umflate.

― Las-o şi tu mai moale. Ai cel puţin acelaşi merit ca mine. Ce facem?

― Ne-ntoarce, imediat! Şi Maria şi Lucia cunosc bine alfabetul chirilic. De altfel, îţi dau cuvîntul meu de onoare că, pînă mîine la prînz, îl descifrez singur, numai să fie scris în româneşte.

― Uite, la treaba asta mă bag şi eu, spuse Ursu cu fermitate.

― Cu gaura ce facem? întrebă Dan. O lăsăm aşa, sau o astupăm?

― N-ai nici o grijă. Mai trec multe săptămîni pînă să fie ob­servată. Cine să umble pe-aici? Poate numai din întîmplare.

― Şi de altfel nici nu cred că mai avem ce căuta aici, adăugă Dan.

Dar în privinţa asta, Dan se înşela.

Ursu strînse repede cortul şi îndesă totul în raniţa cea mare. Puteau să plece. Cu o nuanţă de tristeţe în glas, Dan îi spuse prietenului său:

― Ce rău îmi pare că n-a asistat şi Tic la descoperirea noas­tră. Cît s-ar fi bucurat! Săracul, Ticuşor. Cine ştie pe unde-o fi?

Ursu şi Dan îşi mai aruncară o dată privirile asupra rui­nelor, apoi porniră cu paşi inimoşi spre gară. Soarele mai avea cîteva ore pînă la asfinţit.
8
Nici unul din cei trei băieţi nu-şi atinse însă ţinta în cursul acelei zile. Dan şi Ursu sosiră atît de tîrziu în oraş, încît nu mai avură curaj să-şi scoale prietenii şi să le anunţe marea descoperire. Amînară totul pentru a doua zi dimineaţa. Iar prichindelul, nevoit să parcurgă tot drumul pînă la Bozieni pe jos, ajunse în sat o dată cu înserarea. Din fericire, n-o minţise pe Maria cînd îi spusese că are un coleg acolo în sat, aşa că trase chiar la dînsul. Iscodindu-l, pe departe, Tic află de la el că există într-adevăr un flăcău care face de cîteva ori pe zi, cu bicicleta, drumul între Bozieni şi Movila, dar care nu locuieşte în Bozieni, ci în Movila.

― Să-l vezi ce ţanţoş e pe biciletă! adăugase colegul. Mamă, mamă! o să rîzi să te prăpădeşti. Parcă ar călări un armăsar. Dacă ne sculăm mîine mai dimineaţă, îl vedem.

Tic îi lăudă colegului spiritul de observaţie, îi făcu chiar cîteva complimente dîndu-i a înţelege că are talent la română ("să ştii, mă, că te persecută profesorul de română") şi se arătă foarte curios să-l vadă pe biciclist, pentru a se convinge dacă portretul făcut îi corespunde într-adevăr. Năpădit de atîtea atenţii şi bucurii, colegul se jură, cu cele mai sfinte cu­vinte, că îi va arăta mîine dimineaţă biciclistul, chiar dacă ar trebui pentru asta să nu doarmă toată noaptea.

CAPITOLUL X


1
Lucia, Maria, Ursu şi Dan îşi consacrară toată dimineaţa des­cifrării documentului. Truda lor era chinuitoare şi complicată din cauza caracterelor vechi în care fuseseră scrise paginile descope­rite în lăzile încăperii tăinuite. Cei doi eroi, regele carbidului şi sfărmătorul de uşi, îşi ţinuseră întocmai cuvîntul. Reuşiră să înveţe alfabetul chirilic pînă la prînz. O oră mai tîrziu, cireşarii izbutiră să transcrie întreg documentul. Lectura le umplea su­fletele de emoţii cum rar mai trăiseră şi le aprinse toate fanteziile şi îndrăznelile atîta vreme amorţite.

Iată ce glăsuiau paginile acelea vechi, care răzbătuseră la ei după 300 de ani:



"Eu, logofătul Cristache Zogreanu, umbra plecată a Mariei sale, primind prea înaltă poruncă din chiar gura domnului nostru care, asemeni stejarului stufos şi nestrîmb, umbreşte cu mila lui ograda ţării, m-am căznit din greu, aici în Şoimeni, în casa domnească, de multe ori apucîndu-mă zorii, să zăvoresc în slove cu neputinţă de desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia i se mai spune şi Curtea celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea, oamenii istorisesc că cetatea numai la lumina lu­nii a fost zidită, în a opta domnie a Muşatinilor şi că nimeni nu ştie a-i arăta astăzi drumul. În cetatea cea veche, după cum zic unii, întîia grijă este păzirea în vremi de cumplită bejenie a odoarelor scumpe ale ţării, ce fac culme neamului nostru, şi a odraslelor domneşti la picioarele cărora îngenunchiem cu toţii. Căci, precum la adăpostul stîncii de cremene ne ferim de săgeata duşmanului azvîrlită împotrivă-ne, tot aşa ne fereşte în vremi de amar ca un soare binefăcător domnul pămîntului nostru. Şi truda mea nu a fost în van, căci nu văd unde se găseşte acea minte iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezle­garea tainei, şi deci intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os domnesc şi cel ce urcă în domnie poate să ştie taina, locul şi drumul cetăţii Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară apoi, din înaltă poruncă şi drept judeţ, oi uita-o eu în­sumi, căci chiar Maria sa spus-a că numai această uitare mă poate duce la moarte bătrînească şi senină şi-i va feri pe ur­maşii mei de primejdii grele domneşti şi nu-i va duce la osînda cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa o poartă.

Scris-am eu, tretilogofătul Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de mai gios în cea de a doua domnie a Mariei Sale Moisei Movilă şi în cel de al patruzeci şi unulea an la vieţii mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu fie".

După această introducere pe o pagină, urma o altă coală, scrisă tot numai pe o pagină cu alt conţinut.

Era documentul propriu-zis:

"Mai întîi, de oriunde ai lua-o acelaşi lucru îl afli; apoi drumul te duce la o cetate veche, zisă a Vulturilor, în care nu cred ceva să găseşti; apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi; apoi ca racul mergi cîţiva stînjeni, chiar patru; apoi faci re­pede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti; apoi oleacă răsuăi că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii; apoi nici dedesubt nu-i altceva decît numai van; apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai scorneşti două porunci; apoi zece fără de unu şi zece cu unu îţi poartă paşii; apoi îţi ajută întîia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă; apoi urci cu trudă pînă la capătul satului; apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra streaşinei; apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti; apoi după un hop îţi propteşti pi­ciorul în pămînt şi după un alt hop la fel faci; apoi numai dacă porneşte luni şi duminică poţi răzbi; apoi numeri bine treptele, dară nu chiar la cea din urmă te opreşti; apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii; apoi oprindu-se la izvor şi la sfînta duminică împărăchiezi doi de unu şi numeri trei brazi; apoi te rogi Domnului şi nu mai cauţi decît mai apoi; apoi treci o creastă; răsufli de două ori şi chiar de nouă; apoi baţi la prima poartă; apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii; apoi după a treia vine a patra precum după a op­ta vine a noua; apoi trei şi opt se risipesc; apoi ajungi la sfîrşitul sfîrşitului; căci nimic nu mai este; nimic; nimic."

La capătul acestui document, o altă mînă, cu o altă pană, cu alt scris şi cu altă culoare de cerneală adăugase:



"Răposat-a, de moarte cu neputinţă a destăinui, logofătul de divan Cristache Zogreanu în luna şasea a anului 7141 de la facerea lumii".

Cu această frază dureroasă se încheiau slovele scrise pe hîrtiile descoperite de cei doi cireşari în încăperea de taină.

După a doua citire a documentului de către Lucia, în cameră se lăsă o linişte mormîntală. Mult timp, nici unul dintre cireşari nu îndrăzni să tulbure tăcerea grea, de marmură. Gîndurile fiecăruia zburau încîlcite. Toţi îşi dădeau seama că mesajul fetei în alb nu era o farsă ci o chemare adevărată. Dar dincolo de acest mesaj, cireşarii îşi închipuiau o dramă sîngeroasă pe­trecută cu mai bine de trei sute de ani în urmă. Sărmanul logofăt de divan, după ce zăvorise în slove "cu neputinţă de desluşit" taina Cetăţii Vulturilor, fusese ucis pentru ca nimeni să n-o poată afla vreodată din gura lui.

Simţul datoriei îi trezi pe cireşari din vise şi amintiri. Lucia se hotărî, prima, să rupă tăcerea:

― Documentul lămureşte multe enigme, dar mai ales risipeşte o mare îndoială. Înseamnă că a existat cîndva un loc de refugiu numit Cetatea Vulturilor. Şi s-ar putea ca fata în alb să fi dat într-adevăr de el.

― Deci crezi în adevărul mesajului! încercă Dan s-o oblige la un răspuns precis.

― Nu ştiu unde se termină în mesaj realitatea şi unde începe fantezia. De pildă povestea cu prizonieratul mi se pare scornită. Dar posibilitatea ca "fata în alb", cum îi spuneţi voi şi cum îi place şi ei să-şi spună, să fi ajuns într-un castel sau în cetatea de refugiu începe să se transforme în probabilitate, dacă nu chiar în certitudine.

― Eu sînt convinsă! spuse Maria. Prea multe fapte coincid. Şi-mi amintesc şi tonul scrisorii ei. Cred că nu ţi se mai pare nesincer, Lucia?

― Nu! recunoscu fără ezitare conducătoarea de moment a cireşarilor.

― Eu cred chiar şi în posibilitatea ca ea să fi fost făcută pri­zonieră... spuse visătoare Maria.

― De către cine şi în ce scop? întrebă Lucia. Şi dacă s-a întîmplat asta, tu crezi că indivizii care o ţin prizonieră şi care nu pot fi decît oameni răi sau cu intenţii rele, ar fi lăsat-o să scrie şi să trimită un asemenea mesaj? Un astfel de lucru nu se face în doi timpi şi trei mişcări. Gîndeşte-te şi tu, Maria!



Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   30


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə