Castelul fetei în alb



Yüklə 2.39 Mb.
səhifə9/30
tarix12.08.2018
ölçüsü2.39 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   30

Crezi tu, Ursule, c-o să dăm aşa uşor de omul care-a pus, primul, mîna pe mesaj?

― Ţi-e teamă că n-o să rezişti la drum?

― Nu-i vorba de asta. Dar dacă l-o fi găsit cineva aiurea şi din întîmplare?

― Tot trebuie să-l fi găsit undeva. Şi-atunci o să ne gîndim şi noi cum a ajuns în locul acela. Poate că a fost aruncat de un­deva şi-atunci înseamnă că nu-i prea departe castelul. Dac-o fi vreun castel... Ca să-ţi spun drept, Ticuşorule, povestea cu castelul pare cam ticluită... Asta ştii, între noi.

― Zău, Ursule, voi prea încurcaţi lucrurile. Aşa face şi ma­ma. Dacă-i spun c-am tras de urechi o puşlama fiindcă-şi bătea surioara, ca să nu mai ţipe, iar ea ţipa din cauză că el îi trăsese o palmă peste bot, mama se uită pe sub sprîncene la mine şi-mi dă a înţelege că nu mă crede. Dar dacă-i spun că l-am chelfănit fiindcă a dat cu o piatră după mine, atunci mă crede. I se pare mai simplu şi abia a doua oară am minţit-o. Îţi închipui tu că îndrăzneşte vreo puşlama să arunce cu pietre după mine?

― Ge vrei să spui cu asta? întrebă Dan care se apropiase pe nesimţite de ei. Nu prea se potriveşte...

― Parcă trebuie neapărat să se potrivească!... Voi credeţi că "ea", dacă ar fi vrut să ne facă o farsă, ne trimitea o astfel de scrisoare? Ne chema într-un loc precis ca să-şi bată joc de noi, să rîdă în gura mare şi noi s-o auzim!

― Păi asta-i şi părerea Luciei, prostuţule, îl încuraja Dan. Am trecut pe la ea şi am găsit-o foarte frămîntată. Ajunsese la concluzia că lipsa adresei întăreşte cu cincizeci la sută pre­supunerea că istoriile din scrisoare sînt adevărate. Făcea ea o teorie a echilibrului...

― Atunci de ce m-ai făcut prostuţ?

― Cînd?... Nici nu mi-am dat seama. Poate ca să te-alint... Lui Tic îi revenise culoarea de toate zilele în obraji:

― Şi ce mai spunea Lucia? Mi-am dat eu seama de mult că are o minte foarte ageră, cum spune profesoara de franceză.

― Spunea că nu-nţelege de ce te preocupă atîta scrisoarea. Făcea ea o teorie că, înţr-un fel, nici tu nu eşti prea îndepăr­tat de povestea scrisorii...

― ...Dar nu pot să pricep, continuă mezinul, ca şi cum nu l-ar fi auzit pe Dan, de ce poate fi uneori atît de nesuferită... şi de...

― Hai, nu te-nfuria pe ea, c-am vrut să te-ncerc. N-a zis nimic despre tine, decît doar că eşti un băiat deştept...

― Despre tine n-a zis nimic?

― Ce să zică? se miră Dan.

― N-a zis că eşti un urîcios şi un papă apă de ploaie... Las-că-ţi arăt eu...

Ameninţarea lui Tic era rostită într-o doară. Nici Dan n-o luă în serios. Ursu profitase de schimbul de cuvinte dintre cei doi şi terminase pasajul captivant. Se reaprinse în el spiritul de aventură.

― Grozav! visa el. Nici eu nu m-aş da în lături. O mişcare fulgerătoare...

Ceilalţi doi îl priveau fără să-l înţeleagă:

― Ce s-a întîmplat! se înfricoşă Dan care punea în legătură spusele lui Ursu cu ameninţarea lui Tic. Ce mişcare fulgeră­toare? Nu uita că eşti de două ori mai greu decît mine... Sau îl înveţi pe Tic cum să sară la bătaie?

― Ar fi o fală nemaipomenită să-şi pună Ursu mintea cu tine, se răzbună totuşi Tic. Numai să te ameninţe, fără să-ţi scape vreo labă, şi-ai căpătat cel puţin o săptămînă un respect şi o preţuire în oraş cum n-ai avut niciodată în viaţa ta...

Cel care făcu cel mai mare haz la gluma lui Tic era chiar Dan.

― Uite, mă jur că evit de azi încolo timp de o săptămînă orice conflict cu tine. Întotdeauna mă prinzi pe picior greşit!

― Şi după o săptămînă?

― Am eu timp pînă atunci să-mi antrenez ambele picioare. Chiar de mîine încep. Pînă la Vultureşti sînt vreo douăzeci de kilometri. Cînd mă gîndesc...

― Cred c-ar fi mai bine să plecăm cu trenul, spuse Ursu. Ne lasă la Brînceni la vreo şapte kilometri. Mai ales că de la Brînceni, la Vultureşti mergem numai prin pădure. Ce spuneţi?

Şi Dan şi Tic acceptară fără rezerve propunerea lui Ursu.

― Cred că n-are rost să ne pregătim pentru un popas lung. Într-o zi, dăm de capătul firului. Putem merge cu mîinile în buzunar, fluierînd...

Şi această nouă propunere primi aprobarea celorlalţi. Fără rucsacuri, fără bocanci, fără orice alte poveri, e mult mai frumos drumul. Dar din păcate trebuiră să renunţe re­pede la acest gînd frumos. În poarta apăruse Lucia gîfîind. Şi Lucia nu era fiinţa care să se agite în van, şi mai ales să alerge fără un motiv foarte serios. Cînd o văzu în starea aceea, Tic simţi că i se moaie picioarele.

― Ce-i cu tine? o întîmpină Dan.

― A fost cineva dintre voi la Vultureşti?

― Am fost eu odată, răspunse Ursu. Adică am trecut pe la marginea satului, nu m-am oprit. Dar drumul îl cunosc bine, adică drumul de la Brînceni pînă la Vultureşti.

― Atunci n-ai văzut ruinele?

Toţi băieţii se repeziră spre Lucia.

― Ce ruine?

― Acum am aflat şi eu, spuse Lucia. Vin chiar de la muzeu. Mi-am amintit ceva în legătură cu legenda Castelului celor două cruci şi a Cetăţii Vulturilor. Şi m-am dus la muzeu...

― Vultureşti! descoperi Tic. Şi nimeni dintre noi nu s-a gîndit.

― Stai, Tic, nu te grăbi! La muzeu am aflat o mulţime de lucruri care ne interesează pe toţi.

Lucia le povesti băieţilor că la muzeu există un fel de culegere de texte cu privire la istoria Vultureştilor. Cu sute de ani în ur­mă, la marginea dinspre nord a satului, se înălţa o cetate din care n-au mai rămas decît nişte ziduri în paragină. Unii istorici au încercat pe baza asemănărilor de nume să identifice în ruine­le de la Vultureşti misterioasa Cetate a Vulturilor sau Castelul celor două cruci, care, precum spune legenda, ar fi slujit ca loc de refugiu pentru familiile domneşti şi ca loc de adăpost pentru co­morile ţării. Dar în ciuda cercetărilor făcute, savanţii n-au descoperit nimic pe acele meleaguri. Mai mult, ruinele, compo­ziţia şi conformaţia lor dovedeau că, la vremea ei, cetatea din Vultureşti fusese mai degrabă o întăritură zidită cu dibăcie, un fel de cazarmă a ostaşilor aflaţi sub porunca vornicului care stăpînea acel ţinut. Ba nici nu era trecută pe hărţile vremii şi nici consemnată prea des în documente ca o cetate de seamă. Pe­semne că din cauza asta fusese lăsată cu timpul în paragină.

― Tocmai paragina asta, spuse în concluzie Lucia, îmi dă de gîndit. Nu vi se pare şi vouă cam misterioasă? Poate că în mod intenţionat cetatea a fost lăsată uitării, şi a fost "dispreţuită" de documente. Ca să nu dea de bănuit cuiva. Ce spuneţi?

― Că povestea începe să devină pasionantă! răspunse Dan.

― Dar în aceeaşi măsură creşte posibilitatea ca scrisoarea să fie o farsă, aminti Lucia.

Pe Tic începea să-l enerveze instabilitatea Luciei. Îşi schimba părerile de la un minut la altul. O întrebă direct:

― Şi ce te face să ajungi la părerea asta?

― Pentru că apare posibilitatea unei explicaţii în enigma adresei uitate. Fata putea să-şi închipuie că, în clipa cînd vom primi mesajul ei, ne vom gîndi imediat la Vultureşti. Adresa ei era subînţeleasă. Şi apoi cel care ne-a adus mesajul nu e şi el din Vultureşti? Iată dintr-o dată două indicaţii care ne pot duce exact în locul unde vrea ea... să-şi bată joc de noi.

― Şi nu s-ar putea oare să se găsească în preajma Vul­tureştilor Castelul celor două cruci? întrebă Dan. Undeva pe-acolo prin munţi.

― Nu-s munţi, îl temperă Ursu. Numai nişte dealuri. Şi pă­duri cît vezi cu ochii.

― Dac-o fi în pădure castelul? întrebă Tic cam arţăgos. Ce, nu se poate?

― Nimic nu e imposibil, spuse Lucia. Dar mă cam îndoiesc. Am căutat atîtea documente. Nici un cuvînt. Chiar să se înşele toţi istoricii?... Şi apoi un castel în pădure? Nu văd cum a putut rămîne nedescoperit atîtea sute de ani. Sub pămînt? Atunci nu mai e castel... e o văgăună. Nu într-o văgăună se ascundeau familiile domneşti. Cum credeţi şi voi. În orice caz, ruinele trebuie văzute.

― Vii şi tu cu noi? se repezi Tic pentru a o obliga pe Lucia la un răspuns şi mai ales pentru a nu pierde momentul care i se părea foarte favorabil.

― N-are nici un rost să mergem atîţia. Voi trei sînteţi des­tui. Numai să nu vă pierdeţi degeaba timpul pe-acolo. Dacă vedeţi că nu-i nimic... n-o lăsaţi pe "prizoniera în alb" să-şi bată prea multă vreme joc de voi. Întoarceţi-vă. Dacă găsiţi ceva, aveţi mijloace de comunicaţie.

Deşi lui Tic nu prea-i plăcea tonul poruncitor al Luciei, o lăsă nepedepsită de teamă să nu-i treacă prin cap altă teorie. Se mulţumi cu o simplă întrebare:

― Şi cu mesagerul ce facem?

― Eu cred că o să fie foarte uşor. Sînt aproape sigură că nici nu va mai fi nevoie să-l căutaţi sau, în cel mai rău caz, o să-l găsiţi acolo în sat. Aş fi gata să pariez.

― Deci tu continui să crezi că la mijloc e o...

Dan refuză să rostească ultimul cuvîntdin pricina priviri­lor ucigătoare ale lui Tic. "Că e de datoria noastră să ne convingem care-i adevărul", sublinie Lucia.

― Foarte bine! zise Ursu care preferase să tacă pînă la concluzia finală. Mîine în zori plecăm. Cum aflăm ceva, vă comunicăm...

Tic răsuflă uşurat. Acum era sigur. Pînă la plecare mai rămăsese puţin. Se codea dacă să-l ia sau nu pe Ţombi. Deo­camdată... Nu!... Dar...

― Nu mai putem merge cu mîinile în buzunar! descoperi prichindelul.

― De ce? întrebă Dan.

― Cum o să cercetăm ruinele? Cu palmele?

Ursu îl linişti:

― Prea multe nu ne trebuie. Două lopeţi mici. Un tîrnăcop scurt. O secure. Frînghii. Cîţiva ţăruşi... dar ţăruşii îi facem acolo, la faţa locului. Şi dacă-i vorba să stăm la ruine, atunci trebuie să luăm şi cortul. Şi nişte provizii...

― Şi o trusă! îi aminti Lucia.

― Şi echipament de excursie! adăugă Ursu. Nu ştiu dacă ne trebuie neapărat bocanci, dar nici nu ne putem aventura numai cu pantofi de basket.

― Şi lanterne! strigă vesel prichindelul, care începea să simtă freamătul şi neprevăzutul unor extraordinare întîmplări.

CAPITOLUL VIII


1
Patru persoane coborîră din tren la halta Brînceni, în dimineaţa aceea. Cei trei cireşari şi o fetişcană de vreo opt­sprezece ani cu nişte cozi negre, ca pana corbului şi lungi pînă la coapse. De la haltă porneau două drumuri, unul ducea în sat, celălalt ocolea satul şi intra în pădurea deasă care acope­rea toate dealurile din jur. Fetişcana, după ce aruncă o privire curioasă şi veselă cireşarilor, porni în pas sprinten pe drumul care ducea spre sat. Cireşarii apucară cealaltă cale. La in­trarea în pădure întîlniră spre surprinderea lor aceeaşi fată care parcă se oprise să-i aştepte.

― Păi de ce n-aţi spus că mergeţi prin pădure. Că porneam împreună.

― Tot spre Vultureşti? întrebă la rîndul său Dan.

― Tot. Văs-că şi-mneavoastră. Dar nu v-am mai văzut pe-acolo. Parc-aţi fi cam nouţi pe la noi...

Mergeau împreuna pe drumul larg care tăia în două pădurea.

― Nici n-am mai fost! răspunse Ursu mirat de vorbăria fetei.

― Asta-i bună. Dar ce căutaţi la noi cu atîtea bagaje? Nu cumva mergeţi la ruine? De vreo trei ani n-a mai fost nimeni pe-acolo.

― De ce să nu mergem? făcu Dan pe miratul. Nu e voie?

― Ba cum nu. Da' nu ştiu ce-ţi mai putea vedea. Că tot ce au lăsat oamenii au sfărîmat învăţaţii aceia. Nu-ş ce căutau că nu scoteau o vorbă. Oamenii ziceau că umblă după nişte oase, da' parcă poţi să crezi.

― S-au găsit oase pe-acolo?

― Aşa zic oamenii. Dar asta de mult. Din vremea cînd luau de-acolo cărămizi şi pietre ca să-şi ridice case.

― Cum? întrebă Tic uimit. Au stricat ruinele?

― Apoi tot satu-i făcut din piatră de-acolo. Şi la drept vorbind la ce mai puteau să folosească ruinele? Oamenii noştri-s gospo­dari şi isteţi. Mă miră că n-aţi auzit de satul nostru. Gurile rele au scornit şi-o zicătoare: "cică la Vultureşti dacă-ţi dă unul o prună se ţine după tine pînă lepezi sîmburele ca să-l ia înapoi!"

Da-s numai vorbe de ocară. Odată chiar, cînd umblau prin preajmă hoţii, că la noi în sat se fereau să intre, le era frică, oa­menii au pus un fel de momeală, cic-au lăsat slobode nişte vite într-o curte pustie fără cîini. Abia a treia zi s-au încumetat hoţii. Şi i-au prins oamenii, le-au descoperit sălaşul, ş-au împărţit între ei toate bogăţiile pe care le-au găsit în sălaşul hoţilor. Şi erau destule. Da' asta de mult, de pe vremea mamei.

― Văd c-aveţi cu ce vă lăuda... Încercă Dan s-o ia peste picior.

― Parcă numa-atît?! continuă fetişcana. Tot pe vremea mamii, spun oamenii, se zvonise în sat că vin orăşeni şi cată lucruri vechi. Oale, ţiglă încrustată, iatagane şi tot felul de bazaconii... Numai vechi să fie. Se zicea c-ar da bani buni pe vechituri din acelea. Au început oamenii să scotocească prin casă, să-şi rugi­nească lucrurile, să le scrijălească, ce mai, spunea mama că toate oalele din casă păreau de pe vremea lui Noe, iar răzbunicul tocise într-atît armele de la '77 că parcă le lepădase chiar Decebal. Unii au făcut şi mai şi. Au scos bucăţi de ţiglă de pe casă, le-au fiert în zamă de cărbune şi-au încrustat pe ele semne, aşa cum le venea lor în cap. A mers bine treaba... Cică s-a vîndut!... Mii de lucruri s-au vîndut, mai ales unor cocoane înalte şi slabe. Da unu a vrut s-o facă şi mai şi, ş-o scris pe trei bucăţi de ţiglă învechite trei nume: Decebal, Traian şi Măraru. La-nceput cocoanele au ţipat de bucurie. S-au întrebat apoi între ele, aşa spunea mama, că era şi ea în preajma lor: "cine o fi oare Mararu". Ele schimonoseau cuvîntul. Da' cel care făcea ţiglele n-a putut să tacă, prostu'. Le-a zis că trebuie să fie strămoşul popii Măraru, de sus, de la schit. Şi-atunci ăia care cumpăraseră cică erau să leşine. Au început să ţipe, să ne facă tîlhari... Da' oamenii noştri nu-s săraci la minte. Le-aţi cumpărat o dată ― gata! Ce, am spus noi că-s de pe vremea lui Noe? Voi aţi venit în casă şi mai că ni le-aţi smuls din mînă. Şi să nu ne întîlhăriţi că punem mîna pe ciomege... Ş-au plecat cu­coanele fără măcar să se mai uite înapoi.

Tic, în ciuda emoţiei pe care i-o stîrnea drumul spre ruine, rîse cu o poftă nebună la istorisirea fetei.

― Doamne! Ce şmecheri! Strămoşul popii Măraru!

Şi-au mai fost şi altele, continuă fata cu cozi. Tot pe vre­mea mamii. Cic-a venit un panglicar din aceia care umblă prin iarmaroace cu "uite popa, nu e popa". Jăcmănise vreo opt sate pînă atunci. Venise cu vreo patru, cinci hăidăi, fiecare cu altă şmechereală. Oamenii au zis că ce să se bage ei la jocurile alea, că toţi îs nişte pungaşi. Dar ei îi îmbiau mereu. Nene, ziceau, încearcă, nene, că nu costă. Dar nenea îşi vedea de treabă. Hai, moşule, că-i pe gratis. Moşul se uita, da' nu îndrăznea. Pe unul l-a pus dracu' să joace "Uite popa, nu e popa". Cu trei cărţi. Ş-a deşărtat ăla tot chimirul. Da' pungaşii nu se lăsau. Iei doi poli pe chimir? Omul, ce să facă, l-a dat cu doi poli. Da a-nceput să cîştige. Şi-a scos banii. Pungaşul zice: Ia mai încearcă, nene. Da' pe toţi banii, i-a răspuns nenea. Pe toţi. Ş-a cîştigat. Pun­gaşii se înfuriaseră şi ei. Îl îndemnau mereu să joace. Şi el cîştiga mereu. Ştiţi, cum îs tîlharii, ei nu-şi pierd nădejdea pînă-n ultima clipă. Mai? îl îndemnau. Hai, acum, după ce-ai cîştigat atîta!... Omul ce să facă, juca. Cîştiga. Pungaşii tremu­rau de furie. Da' n-aveau ce face că era tot satul strîns în jurul lor. Şi tot ei, ca să vezi, îl îndemnau să joace. "Uite popa, nu e popa, care şi unde e popa". Am văzut şi eu prin iarmaroace da' nu eram nebună să mă bag. Şi tîlharii mereu: Da' mai joacă, ce te grăbeşti aşa? Pîn-au început să se roage de oameni: Dau haină nouă pe doi poli. Oamenii, de, chilipir, le-au cumpărat şi hainele, pe urmă şi încălţămintea şi nu mai ştiu ce. Pe urmă s-au rugat de om să le dea un pol măcar să aibă cu ce bea cîte-va garafe cu vin. Omul le-a dat, dar l-au pierdut şi pe ăla. Au ieşit pungaşii din sat doar în izmene şi-n cămăşi, cu cînii după ei. Iar ăla de-şi pierduse la început chimirul se îmbogăţise. Dar pe urmă oamenii au aflat că numai jumătate din ce luase era a lui. Fiin-că se înţelesese mai dinainte cu unul din pungaşi ca să-i însemne cartea. A-mpărţit cu el pe din două da' tot s-a ales cu o groază de bani. Nu-ş cîţi boi şi cai şi-a cumpărat...

― Mi-e teamă ca nu cumva să ne-ntoarcem şi noi ca pun­gaşii ăia, se sperie Dan.

― Apoi una şi mai şi, se aprinse fata. Tot de pe vremea mamii. Cică venise un jandar nou în sat, unul tare al dracului. Schimbase opt sate pînă atunci şi-şi făcuse opt rînduri de case în opt tîrguri unde-şi avea fetele şi nepoatele. Un pîrlit de jandar, majur din ăla... Cînd a ajuns în satul nostru a spus că mai are două nepoate... Şi după ce le mărită şi pe ele îşi cere pensia. Dădea a-nţelege adică... Oamenii dacă vor, pot să scape lesne de dînsul... Da' oamenii noştri îs chivernisiţi. Nu dau ei banu' pe te miri ce. Ş-a-nceput să se lege jandarul de oameni. Procese, amenzi, pe-atunci era uşor să-şi facă unul ca el de cap. Oamenii s-au dus la mai marii lui, da' ei le-au spus că l-au mutat de opt ori pînă atunci, că n-au ce mai face cu dînsul. Oamenii cum să răspundă?Îndurau. Dar el mai cu foc pe capul lor. Ca s-o scurtez, că văd că s-apropie satul, într-o zi numai ce aleargă de la oficiu la el, factorul cu opt telegrame. Opt telegrame!... Jandarmului i s-a albit părul cînd le-a văzut. Da' cum le-a citit mai să-i treacă supărarea. În telegrame, nepoatele şi fetele îl vesteau că sosesc la el.

Jandarmul s-a gîndit că poate or fi crezînd ele că-i ziua lui, ba pînă la urmă se zăpăcise într-atît încît chiar crezu că-i ziua lui. Ş-au venit fetele şi nepoatele lui toate o dată, parcă s-ar fi înţeles. Tată-său cu trei căruţe la gară. Ele sar din tren şi vin plîngînd spre dînsul: "Am venit, tătuţă, am venit". Jandarul să leşine nu al­ta. Da' de ce-aţi venit? Păi nu ne-ai chemat tu? boceau ele. Ce se petrecuse? Fetele primiseră telegrame ca din partea tatălui lor să vîndă imediat casele, oricui, cu oricît şi să vină la el că-i un lucru foarte grav. Fetele, care ştiau cum se făcuseră casele, le-au vîndut mai pe nimic. Le era frică, de, ştiţi doar ce frică bagă telegrama-n om, ş-au venit. Jandarul parcă înnebunise. A fugit peste dealuri, a ajuns în sat ş-a-nceput să urle. M-aţi calicit, tîlharilor. Vă-mpuşc, vă-mpuşc. Da' l-au luat cîinii la goană. Nici pînă astăzi nu se ştie cine a trimis telegramele, da' trebuie să fi fost unul deştept. Ni­meni n-a putut să afle. Că-n ziua cînd s-au dat telegramele, fusese zi de tîrg şi tot satul era în oraş. Noaptea, jandarul cică iar a început s-alerge prin mijlocul satului şi să spună că l-au calicit vulturenii. Na! na! urla jandarul şi cică-şi arunca boarfele de pe el prin curţile oamenilor. Şi oamenii le luau, de, cum să dea cu pi­ciorul chilipirului? Pe urmă s-a dus jandarul la post, era aşa cum îl făcuse mă-sa, ş-a-nceput să dea telefoane prin toate oraşele, pe la mai marii lui, cică şi la Bucureşti a dat, ş-aşa zic oamenii că spunea la telefon: Să trăiţi dom' colonel, eu, plutonierul majur Ion Sglimbea, vă raportez c-am ajuns în chelea goală..." Cică închidea telefonul, cerea alt oraş şi mereu aşa. Pîn-au venit după el... Aşa-i cu oamenii din satul nostru! Nu-i bine să te pui rău cu dînşii.

Fata se despărţi de cei trei cireşari după ce le arătă dru­mul cel mai scurt spre ruine.
2
Ruinele erau într-adevăr într-o stare jalnică. Fosta cetate fusese aşezată la poalele unui deal abrupt. Cîndva zidul din spatele ei făcuse joncţiune cu dealul. Dar zidul acela dispăruse aproape în întregime. Doar cîteva rămăşiţe roase de vremuri şi sparte de mîna omului mai apăreau pe ici, colo. Din pereţii laterali rămăseseră bucăţi mai mari care se înfundau în pămînt printre nişte gropi şi şanţuri. Din zidul din faţă, nimic. Oamenii îl dărîmaseră pînă în temelie, îl căraseră în sat şi-l transformaseră în fundaţii pentru locuinţe. Locul în care fu­sese temelia zidului devenise un şanţ adînc, care uneori se înfunda sub pămînt, alcătuind nişte pivniţe. Găurile de sub pămînt însă erau mocirloase, rău mirositoare, întunecoase.

Atîta mai rămăsese din Cetatea Vulturilor de odinioară.

Cei trei cireşari îşi instalaseră cortul deasupra zidului de reazem, sau mai bine zis deasupra locului unde fusese zidul din spatele cetăţii. Locul acela fiind mai înalt, puteau observa de-acolo toată regiunea pe care o ocupase întăritura, aveau vedere liberă în faţă, iar în spate erau apăraţi de dealul abrupt, pietros.

Prima explorare nu produse asupra cireşarilor decît o impre­sie de jale şi de tristeţe. La început Dan voise să schiţeze pe un caiet planul fostei cetăţi, dar pe parcurs îşi abandonă gîndul. Era cu neputinţă, îşi spuse el, ca în ruinele acelea jalnice, sco­tocite în toate ungherele, să mai fi rămas ceva care să merite cel mai mic interes. Darămite un castel de marmură albă făcut anume pentru refugii domneşti. Scotoceau cam fără convingere, dar nu şi fără atenţie. Şi cel mai atent explorator era Tic. Dar şi pe el îl cuprinsese teama. Oare vulturenii, gîndea el, oameni daţi dracului, după cum îi descrisese fata aceea cu cozi, ar fi lăsat ei în stare atît de jalnică ruinele dacă n-ar fi fost siguri că nu mai pot folosi la nimic altceva decît la construirea propriilor locuinţe? Nici nu încăpea îndoială că le cotrobăiseră şi că trecuseră cu sapa, cu grebla sau cu mîna şi dincolo de zidurile cetăţii. Totuşi, cine ştie... Citise despre atîtea ganguri şi intrări secrete, despre atîtea locuinţe subpămîntene... Ruinele mai aveau şanţuri înfundate, ziduri întregi, pivniţe şi gropi care poate...

― Dan! strigă Ursu. Cred, totuşi, că ar fi bine să întocmim un plan al cetăţii. Mai mult ca să vedem cum arăta cu trei sau patru secole în urmă. Ţi se pare greu?

― Da de unde! Eu am impresia că avea forma unui trapez, cu baza mare lipită de deal. Ce zici, Ursule?

― Trapez spui? Eu cred că mai degrabă un triunghi cu baza în deal.

― Un triunghi? se miră Dan. Dar zidul mare din faţă?

― Zidul mare din faţă nu mi se pare că face parte din cetatea propriu-zisă. Seamănă mai degrabă cu un evantai, cu un semicerc lăsat în afara cetăţii, un meterez înaintat, cu menirea de a apăra.

― Crezi că merge pînă-n deal? Atunci înseamnă că spaţiul ăs­ta pe care-l numim cetate, adică locul unde ne găsim, este un fel de donjon. Dar cine-a mai văzut donjon în formă de triunghi?

― În orice caz, sînt sigur că parapetul din faţă nu se leagă ceva zidit de ruinele pe care ne aflăm noi, spuse Ursu. Poate că aceste ruine nici nu sînt ale unei cetăţi ci ale unui castel.

― Ce te face să crezi asta? întrebă Tic.

― Deosebirea prea netă dintre zidul din faţă şi zidurile pe care stăm noi. Am văzut cîteva pietre şi cărămizi care-au mai rămas de la zidul din faţă, le-aţi văzut şi voi...

― Da, îşi aminti Dan, dar nu înţeleg.

― Sînt din alt material. Cred că asta şi explică de ce zidul a fost exploatat ca o adevărată carieră de piatră, de ce n-a mai rămas nimic din el. Era făcut dintr-un material mai bun, mai rezistent.

― Şi ce deduci din asta? întrebă Dan.

― Ştiu şi eu?! Nu-s specialist în materie de construcţie, deşi cu vreo doi ani în urmă îl ajutam, vara, la lucru, pe un unchi, zidar. Cîte ceva mi-a mai rămas de la el... S-ar putea ca zidul din faţă să fi fost mai vechi.

― Eu credeam că-i tocmai pe dos! se miră Tic.

S-ar putea şi asta, deşi dacă ne gîndim mai bine...

― Ba eu cred că ai dreptate! interveni Dan. Zidul din faţă, ca zid înaintat de apărare, înfrunta tot greul unui atac şi trebuia să fie făcut în orice caz dintr-un material mai solid decît cel din care sînt făcute locuinţele şi turnurile din interior.

― La asta mă gîndeam şi eu, zise Ursu. Vezi de ce, Ticuşor, mi s-a năzărit ideea că avem aici, în faţa noastră, ruinele unei cetăţi-castel?

― Nu se poate! se opuse Tic cu vehemenţă. Cum putea să fie răpciugă asta un castel?! Şi încă ce castel! Eu nu cred asta în ruptul capului.

― Stai, Tic, nu te pripi! îl opri Dan. Crezi că e obligatoriu, absolut obligatoriu ca aici să se fi înălţat Castelul celor două cruci?... E adevărat că prea multe concordă... Şi numele, s-ar părea că şi arhitectura...

― Dar istoricii oare de ce n-au găsit nimic? întrebă Ursu. Ei au ajuns în mod sigur la o concluzie. La ce concluzie?

― Asta o ştie toată lumea, spuse Dan. Din moment ce nu se vorbeşte despre descoperirea Cetăţii Vulturilor şi a Castelului celor două cruci, înseamnă că nu s-a găsit urmă din ele aici.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   30


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə