Castelul fetei în alb



Yüklə 2.39 Mb.
səhifə15/30
tarix12.08.2018
ölçüsü2.39 Mb.
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   30

― Acum înţeleg. Vrei să spui că n-avem de cercetat decît partea aceea.

― Exact! Dacă se află în pădure, castelul numai acolo se poate afla. Şi cred că nici nu se putea găsi un loc mai nimerit.

― Atunci e cazul să mergem pe firul apei... sesiză Maria.

― Primul lucru pe care trebuie să-l facem! Dacă e o ieşire sau o intrare secretă, cred că numai pe malul apei poate să

fie. Avem şi norocul că malul e cam chel. Şi dacă nu găsim nimic pe mal, cercetăm în colţul de pădure...

― Altceva n-ai zărit? Ceva care să sugereze o construcţie, o locuinţă?

― Mi s-a părut că s-ar afla ceva într-un luminiş, într-o poiană... Parc-am zărit un acoperiş, dar nu sînt sigur...

― N-ar fi mai bine să mergem întîi acolo?

― Dacă n-ar fi fost într-un luminiş... Nu! Mai bine să mergem la început pe firul apei şi dacă nu găsim nimic...

― Dar spui că ai văzut ceva acolo în poiană...

― Gîndeşte-te, Maria, acolo în poiană ar putea să fie o ca­bană, sau o locuinţă oarecare, şi-atunci înseamnă că nu există nici un castel în părţile astea...

― Ai dreptate! Dacă au ajuns oamenii acolo, nu văd de ce n-ar fi descoperit castelul. Să lăsăm pentru la urmă această speranţă. Bine... Mergem pe firul apei!

Ursu şi Maria porniră spre valea aceea adîncă şi pleşuvă, parcă anume făcută ca să le uşureze cercetările. Ursu înainte, Maria după el. Păşeau cu emoţie, dar şi cu teamă. Îi încolţise pe amîndoi teama zădărniciei.


4
La poalele dealului, deasupra ruinelor, Dan şi Lucia, mai ales primul, se agitau şi se frămîntau fără întrerupere. Dan se căţărase pe deal şi de-acolo îşi descărca furia:

― Fir-ar să fie de document! Merg eu ca racul patru stînjeni, dar de unde pornesc?

― Ziceai că-i o copilărie documentul! îi aminti Lucia. Eu cred mai departe că fiecare frază are o semnificaţie.

Dan scoase din buzunar copia documentului şi citi fraza dinaintea indicaţiei cu cei patru stînjeni:

"Apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi". Care-i porunca a cincea?

― Să nu ucizi!

― Şi a noua?

― Să nu rîvneşti femeia altuia...

― Asta-i culmea! Ce legătură pot să aibă poruncile astea cu ruinele de aici şi cu cetatea Vulturilor. Nu, nu! Eu continui să cred că-i pusă numai aşa, să încurce.

― Sînt şi eu năucită... recunoscu Lucia.

― Dacă o fi în legătură...? Stai! Fata aia, şmechera aia, Catrina, spunea că s-au găsit oase pe-aici. Dacă o fi fost îngropat aici vreunul care a rîvnit nevasta altuia şi-a fost ucis?

― Eşti nebun? Cum de-ţi poate trece aşa ceva prin minte?

― De ce nu? Poate că de la mormîntul ăluia care-a rîvnit la nevasta altuia trebuie să faci patru stînjeni ca racul...

― Mai întîi că n-o să ştim niciodată unde-a fost înmormîntat individul tău, dacă am da crezare bîiguielilor tale, şi apoi cred că n-ai altceva mai bun de făcut decît să-ţi fixezi în cap distanţa de patru stînjeni, să tragi o linie imaginară de-a lungul dealului şi să cauţi pe linia asta.

― Of! Cred că documentul ăsta a fost predestinat să-mi fie călău, oftă Dan ,gîndindu-se la acrobaţiile şi chinurile care-l aşteptau pe linia imaginară propusă de Lucia.

― Să împărţim dealul în două, îl învie Lucia. La dreapta tu, la stînga eu.

― Mai bine tu la dreapta, că eu am mai fost pe-acolo.

Lucia acceptă contrapropunerea fără să-i treacă prin cap că Dan o făcuse numai pentru că porţiunea din stînga i se părea mai accesibilă. Porniră amîndoi, unul într-o parte, al­tul într-alta pe brînci, pe vîrfuri, pe spate, cu capul în jos, căutînd cu privirile şi pipăind cu braţele fiecare palmă de pămînt. Parcă totul fusese aranjat. La înălţimea aceea de 8 metri, dealul era complet neted, nici un tufiş, nici o piatră, nici o groapă nu-şi aflase sălaşul. Se întoarseră amîndoi după ce-şi dădură seama că depăşiseră limitele ruinelor şi se mai uitară o dată deasupra şi dedesubtul liniei imaginare. Dar nimic, nimic nu le reţinu atenţia.

― Dar în fond ce căutăm noi? întrebă Lucia.

― Cum ce căutăm? întrebă la rîndul său Dan. Căutăm o in­trare în castel.

― Dar acum, aici, la înălţimea asta de patru stînjeni, ce am putea să descoperim?

Dan rămase cu gura căscată. La aşa ceva nu se gîndise.

― Dacă-am şti de unde trebuie să pornim, continuă Lucia, am putea folosi combinaţiile tale. Ne-am opri la un punct imaginar şi de-acolo am face cei doi paşi înainte şi pe urmă zece cu unu şi zece fără unu. Dar dacă nu ştim de unde să pornim...

― Eu încă nu mi-am scos din cap chestia cu mormîntul.

― Adică tu chiar crezi în aiureala cu ăla care-a fost ucis?

― De ce nu? E o ideea ingenioasă. Nu-i vorba de mine. Ci de tretilogofăt...

― Atunci înseamnă că n-avem ce căuta aici la Vultureşti.

― De unde-ai scos-o şi pe asta?

― Din deducţiile tale. Nu tu spuneai că nu trebuie să dăm crezare fiecărei fraze? Acum văd că ţi-ai schimbat părerea...

― Ei şi! De la asta pînă a nu veni la Vultureşti e cale lungă...

― Ia citeşte cea de a doua frază din document!

― Poftim: "apoi drumul te duce la o cetate veche, zisă a Vul­turilor, în care nu cred ceva să găseşti"... Adică, vrei să spui...

― Da! Adică vreau să spun că dacă dăm crezare fiecărei fraze nu la Vultureşti se află taina.

― Bine, dar e absurd, protestă Dan.

― E într-adevăr absurd. Şi nu ştiu ce să mai cred! Înseamnă că documentul tainic dă din capul locului o indicaţie şi anume aceea că nu la Vultureşti se află taina Cetăţii Vulturilor. Eu nu cred că un tăinuitor ar face această greşeală.

― Cam asta începe să fie şi părerea mea, zău, Lucia.

― Prin urmare, stimate logician, interpretarea cuvîntului Vultureşti în sens pozitiv ar însemna de asemeni o indicaţie foarte preţioasă. Recunoaşte!

― Recunosc... de ce să nu recunosc? Dar care-i misterul?

― Că documentul e mult mai greu de descifrat... se bosumflă Lucia.

― Bine, să admitem asta, spuse Dan. Să ne mai uităm o dată pe document. Singurul cuvînt concret de aici e cuvîntul Vultureşti. Recunoaşte şi tu!

― Recunosc! Şi din cauza asta am atîtea reţineri. Este to­tuşi imposibil ca într-un asemenea document să se omită lucrul cel mai important şi anume locul unde se află cetatea. De-aceea am crezut la început şi mai cred şi acum că aici tre­buie să înceapă dezlegarea enigmei.

Ar mai putea fi ceva, Lucia, mărturisi Dan cu oarecare regret. Dacă tretilogofătul a avut în cap alt Vultureşti? Mă

înţelegi? Dacă există un Vultureşti, cum să-ţi spun eu, mai veritabil decît ăsta al nostru.

― Imposibil! Nu poate fi altul!

― De ce? în ţara noastră sînt precis mai mulţi Vultureşti. Poate chiar în regiunea noastră.

― Nu cred că e vorba de alt Vultureşti. Din două motive, la fel de importante amîndouă: că există, totuşi, aici ruinele unei cetăţi şi că... aici aţi găsit documentul.

― Da! se văzu silit Dan să recunoască. Fir-ar să fie! Dar care-i atunci misterul?

― Poate l-au dezlegat Ursu şi Maria, că-i văd venind.

Frînţi de oboseală şi tîrîndu-şi picioarele cei doi se apropiau.

― Voi aţi găsit ceva? întrebă Maria la capătul puterilor.

― Cum s-ar spune nici voi n-aţi găsit! descoperi Lucia.

― Prin urmare ne-am lămurit... spuse Maria. Noi totuşi am descoperit ceva...

― Ce? sări Dan.

― Un adevăr, o certitudine, îl linişti Ursu.

― Care?

― Că în partea aia nu poate fi vorba de nici un castel, de nici o intrare, continuă Ursu.



― De ce? De unde eşti atît de sigur? atacă Dan mai departe.

― Pentru că unde-ar fi putut să fie nu este, răspunse Maria în locul lui Ursu, iar unde ar fi putut fi mai greu este ceva care arată că nu poate fi în nici un caz.

― Lasă jocurile de cuvinte! Spune mai clar! insistă Dan.

― Valea e pleşuvă şi nu pare să ascundă nici un mister. Iar în zona de pădure se află o cabană veche, cu urme proaspete de locuit, ceea ce înseamnă că au trecut prea des oameni pe-acolo, ca să nu fi descoperit vreo urmă, dacă ar fi existat vreun castel. Deci e clar.

― S-ar mai putea ceva, nu zic nu, adăugă Ursu. Dacă ajungem la concluzia că refugiul ăla, castelul ăla e sub pămînt, atunci ar putea să existe oriunde, numai că trebuie să dezvelim tot dealul.

― Sau să n-o credem pe prizoniera în alb! încheie Maria. Voi ce-aţi găsit?

― Ca şi voi...

― Adică aveţi şi voi o certitudine? întrebă Maria.

― Din păcate nu! răspunse Lucia. Singura concluzie la care am ajuns amîndoi se referă la document: acum mi se pare mult mai misterios şi mai enigmatic, nu atît de copilăros cum am crezut la început.

― Cum am crezut eu la început, sublinie Dan.

― Şi ce-i de făcut? întrebă Ursu.

― Nimic altceva decît să studiem mai bine documentul. Deocamdată.

Fiecare cu cîte o copie în mînă începu să citească de la cap la coadă şi de la coadă la cap documentul tainic al logofătului de divan Cristache Zogreanu. Şi cu cît îl citeau mai des şi mai pe îndelete, cu atît erau siliţi să recunoască, în sinea lor, că răposatul logofăt zăvorise în slove "cu neputinţă de desluşit" taina cetăţii Vulturilor.

Norocul lor era că mezinul eu păr de aur şi ochi trişti înainta cu o perseverenţă extraordinară pe urmele mesajului fetei în alb, şi că se apropia şi un alt eveniment de seamă, un eveniment salutar pentru situaţia în care se aflau cireşarii.


5
Tic n-o găsi acasă pe moaşă. I se spuse că e la maternitate. Clădirea cu scîncete se afla chiar în mijlocul satului, o clădire nouă, curată din care răzbătea un concert ascuţit. Prichin­delul, surprins parcă de înserarea care apăruse în aer, întrebă de moaşă, şi trebui să aştepte aproape jumătate de oră pînă ce se ivi în sala de aşteptare o femeie îmbrăcată în alb, şi atît de grasă că nu mai văzuse niciodată pînă atunci o altă femeie care să-i semene. Înainte ca el să deschidă gura, sări în faţa moaşei un bărbat de vreo 40 de ani:

― Ce e, ce e? întrebă el răvăşit de emoţie.

― Na! parcă-ai fi la primul copchil. Ce te repezi aşa? Nevastă-ta cică s-o cheme Aurora.

― Tot fată?

― Dar ce-i fi vrînd să rămîi cu cinci fete? Acum că ai şase, al şaptelea copil poate să fie băiat.

― Aşa spuneai şi data trecută.

― Nu cumva ăi fi supărat?

― Nu, că parcă e mai frumos un număr cu soţ. Dar ştii şi dumneata, ca tot bărbatul...

― N-ai nici o grijă. O să fie şi-un băiat.

Moaşa îl zări pe Tic şi se duse imediat la el.

― E urgent, urgent, sau se mai poate aştepta?

― Urgent! răspunse Tic fără să se gîndească, sau mai bine zis obsedat de gîndurile lui.

― Anico! ţipă moaşa. Pregăteşte-te. Va să zică e al cincilea pe ziua de azi. Nu-i nimic. Să crească ei sănătoşi. Şi zi-i! Ce-ai vrea să ai, soră sau frate?

Tic se dezmetici şi încercă să înlăture confuzia:

― Nu, că nu-i vorba de naştere, spuse el. Altceva.

― Iaca n-am avut noroc. Cînd să bat şi eu recordul. Dar despre ce-i vorba?

― O chestiune personală.

― Personală? Da' ce chestiune personală ai putea să ai tu, mă sfîrlează?

― Cu un pachet. Adică un pacheţel...

― Ce pachet? Adică ce pacheţel?

― Un pachet pe care l-aţi dat Pupezei...

― Ia te uită, domnule! Şi ce-i fi vrînd cu pachetul?

― Să-mi spuneţi cine vi l-a dat?

― Dar curios mai eşti, mă sfîrlează. Şi dacă te-aş întreba şi eu ceva?

Tic o sfecli. Tonul moaşei era prea autoritar:

De unde vii, şi unde te duci?

― Din oraş şi mă-ntorc! răspunse în aceeaşi manieră prichindelul.

― Şi cînd vrei să te-ntorci?

― Acum! Adică după ce-mi spuneţi cine v-a dat pachetul.

― Aşa! Şi te interesează mult să afli cine mi-a dat pa­chetul?

― Foarte mult... chiar foarte mult... se rugă Tic.

Moaşa îl privi de sus:

― Trebuie să ai tu un interes mare, mă sfîrlează, dacă ai venit pînă aici pentru asta. Uite ce-i! Eu îţi spun cine mi l-a dat, dar vreau să te mai întreb ceva. Cu ce vrei să te întorci noaptea în oraş?

― Găsesc eu o ocazie... Cînd am venit, ehehei! cîte erau!

― Şi dacă nu găseşti nici o ocazie?

― De... M-oi descurca eu...

― Ia ascultă, sfîrlează! Ai pe cineva în sat?

― Am... un verişor... minţi Tic.

― Cum îl cheamă?

Isteţul o sfecli o clipă, apoi răspunse foarte degajat:

― Iliuţă... Un coleg cu nasul ca o pătlăgică...

― Iliuţă?! se miră moaşa. Ia uită-te! Păi stă chiar lîngă mine. Anico! Lasă pregătirile că deocamdată n-avem naştere. Dacă-i ceva, mă găseşti acasă. Atunci mergi la Iliuţă, te odih­neşti, dormi bine şi mîine dimineaţă îţi spun.

― Da, dar vedeţi, mi se pare...

― Ce ţi se pare?... Eşti gata? Vezi, mă sfîrlează, să nu mă răzgîndesc.

Tic n-avu ce face. O luă pe urmele moaşei străduindu-se în fel şi chip să găsească ceva care să-l salveze din situaţia jal­nică în care se afla. Moaşa însă se oprise în faţa unei case mari, frumoase, cu multă verdeaţă în jur.

― Intră tu întîi, mă sfîrlează.

― Ştiţi... dar Iliuţă nu ştiu dacă mă cunoaşte...

― Cum să nu te cunoască dacă ţi-i verişor şi coleg şi are nasul ca o pătlăgică?

Moaşa mai mult îl împinse în casă pe nenorocitul de Tic. Ţombi rămase afară, pe cerdac. Înăuntru, prichindelul dădu cu ochii de un băiat cam de seama lui pe care nu-l văzuse însă niciodată, nici măcar în vreo fotografie.

― Uite-l pe Iliuţă al tău. Noi îi cam spunem Petrică.

― Ca să fiu drept, se hotărî Tic, n-am spus chiar adevărul întreg.

― Ia uite! Dar ce-ai crezut vreo clipă că s-a prins minciuna? Dar deştept te mai crezi? Dac-ai fi ştiut că în valea asta sînt cel puţin o mie de copii de seama ta cărora eu le-am auzit primul scîncet, n-ai mai fi îndrăznit... Mamo! Vezi că avem musafiri în noaptea asta! Aşa-i! O să te joci cu Petrică, vă împrieteniţi voi repede, o să mîncaţi şi pe urmă: culcarea. Mîine dimineaţă o să afli ce vrei. Nu-ţi fie teamă că nu-mi place să mă bag în poveştile străinilor. Eşti mulţumit?

Tic nu ştia ce să răspundă. Moaşa auzi doar scîrţîitul porţii. Se repezi la uşă:

― Ce-i, Anico?

― Peste deal la Turturele. Acum a venit cu brişcă un flăcău. Zice că-i moare gravida de durere. Plînge ca o muiere...

― Ha, ha, ha! rîse moaşa... Abia învaţă să fie tată... Vas-că tot avem zi de record. Mamo! Da' pregăteşte-i o dată băiatului că-i flămînd. Şi voi ce vă uitaţi aşa unul la altul, parcă n-aţi fi amîndoi băieţi. Ia daţi-vă frumos mîna şi... găsiţi voi pe urmă ce să faceţi.

Abia termină de spus aceste cuvinte şi femeia cea mai grasă pe care Tic o văzuse vreodată coborî cu paşi nemaipomenit de sprinteni treptele casei.

― Dar straşnică mamă ai, măi Petrică! rosti Tic cu toată sinceritatea.

― Stai să vezi! răspunse celălalt şi se apucă să-i povestească musafirului neaşteptat o sumedenie de întîmplări extraor­dinare cu maică-sa.

CAPITOLUL XI


1
În domeniile castelului de marmură părea că nimic nu se schimbase. Aceeaşi tăcere grea, aceleaşi mişcări furişate, ca nişte alunecări, aceeaşi pîclă de taină care nu lăsa nici o rază limpede luminii de afară. Dar dincolo de pîclă, în spaţiile din marmură albă, nu mai erau toate aceleaşi. Cei trei păreau mai agitaţi, mai neliniştiţi. Mai ales omul cu cicatrice. Nu le ieşeau multe la socoteală. Răscoliseră cu ochi de lup şi cu încăpăţînare de cîrtiţă tot castelul dar nu descoperiseră nimic altceva. Şi nici unul din cei trei călători tăcuţi şi alunecoşi nu se putea împăca deloc cu gîndul că în castel nu se mai află nimic.

Şi mai era ceva care tulbura liniştea şi rosturile tainice ale domeniului de marmură: o patrulă militară poposise în preaj­ma Cetăţuiei. Slăbănogul le anunţa celorlalţi vestea:

― I-am auzit spunînd că vor veni aproape în fiecare zi încoace. Ceilalţi doi se uitară la el parcă neîncrezători. Viezurele clipi din ochi:

― Mi se pare că se cam îngroaşă povestea. Ar trebui să luăm şi noi măsuri.

― Am luat! anunţă sec omul cu cicatrice. Începînd de mîine se astupă intrarea şi nimeni nu mai iese în pădure fără să ştiu eu. Ceilalţi doi încuviinţară în tăcere. Îl cunoşteau de mult timp şi ştiau că hotărîrile lui sînt bine chibzuite. Omul cu ochii de viezure întrebă:

― Oare nu este şi o altă ieşire? Tot pentru caz de primejdie... Să nu se fi gîndit nimeni la o asemenea eventualitate?

― Nu se poate să nu fie! se răsti omul cu cicatrice. Dar n-o găsim noi, aşa cum nu găsim multe altele. Timpul însă nu ne mai este prielnic. Trebuie să ne grăbim, să nu mai pierdem nici un minut.

― Unde să mai căutăm? întrebă slăbănogul. În ce cameră?

― Peste tot! Încă o data şi încă o dată. Şi iar de la capăt! Vocea şefului era fermă şi dură:

― Fiecare să cerceteze o cameră! continuă el. Cu vîrful cuţitului şi cu acul...

― Şi fata? întrebă cel cu ochii de viezure.

Omul cu cicatrice îl săgeta cu privirea. Parcă-i aşteptase întrebarea. Şi întrebarea îl mînia şi-i amintea o descoperirire întâmplătoare făcută cu cîteva minute mai înainte. Sosise momentul izbiturii. Scoase din buzunar un obiect pe care-l ţinu cîndva în pumnul său uriaş:

― Parc-am luat cîndva o hotărîre cu fata! Am căzut toţi de acord s-o ţinem închisă şi sub pază sigură. A fost vorba că ni­meni nu va călca hotărîrea. Atunci ce-nseamnă asta?

Deschise brusc pumnul şi plimbă sub nasul celor doi un pacheţel de hîrtie. Parcă un obiect tare fusese înfăşurat în hîrtie. Omul cu ochii de viezure se cutremură. Ştia că pier­duse pacheţelul. Dar nu ştia în mîinile cui se afla.

― Nu... dar... Începu el să se bîlbîie.

Vocea şefului deveni dinadins aspră şi tăioasă:

― Am luat sau nu o hotărîre?

― Da!... recunoscu cel căruia i se adresase întrebarea.

Vocea şi mai ales atitudinea lui erau supuse, speriate şi asta îl mai înmuie pe omul cu cicatrice:

― Fiecare lucru la timpul lui. De ce vă grăbiţi? Vreţi să stricăm totul? Orice gest nesăbuit poate duce la consecinţe crunte. Scurt: N-am nevoie de tulburări! În privinţa asta nu admit nici o încălcare!

Aruncă apoi pachetul pe un pat de campanie, lîngă omul cu ochii de viezure. Vinovatul nu-i suportă privirea grea. Dar vorbele pe care le auzi parcă îl mai liniştiră:

― Nu mă interesează al cui e pachetul, nici ce conţine. N-am obiceiul să suspectez pe nimeni. Dar atunci cînd simt că se întrece măsura... Cred că mă cunoaşteţi...

Ameninţarea îi înfioră pe ceilalţi. Iar omul cu ochii de viezure simţi şiroaie de sudoare pe spate auzind din nou vocea şefului:

― Sper că toate monezile sînt la loc. Ia să facem un control! Din doi paşi ajunse la firidă. Cu o mînă scotea fişicurile din tainiţă, iar cu cealaltă rupea în buzunar hîrtiile care erau des­tinate cireşarilor; le rupse cu puterea unor gheare şi nu-şi reveni din emoţie decît în clipa cînd simţi metalul în palmă. Porni apoi spre şef cu mîinile împreunate ca un căuş. Omul cu cicatrice luă, una cîte una, monezile din căuş, le mai numără o dată, apoi se uită ţintă în ochii celui care i le adusese:

― Bine! Şaizeci! Pune-le la loc. Trebuie să le găsim pe cele­lalte, trebuie să găsim alte bogăţii pe lîngă care monezile vor fi nişte fleacuri. Gata! Începem!

După cîteva clipe, cei trei căutători ieşiră din bîrlogul lor, fiecare înarmat cu ciocane, vergele de fier, cuţitaşe şi toporişti.


2
Dar şi prizoniera în alb era chinuită de nelinişti şi frămîntări. Întîrzierea cireşarilor n-o mai întrista. Era ca amintirea unui gînd frumos. Alte spaime îi fulgerau clipele vii şi visele: cireşarii nu vor mai sosi niciodată în castelul ei, sau vor poposi în apropierea lui atunci cînd va fi prea tîrziu. Ultima ei întîlnire cu omul cu cicatrice îi lăsase această convingere neagră, bol­navă. Dacă n-ar exista în lume acest: "prea tîrziu"! Ploua cu tristeţi în camera ei cu străluciri albe.

Ca să-şi învingă tristeţea, încercă să-şi găsească preocupări care să-i absoarbă toate gîndurile, care s-o chinuie cu întrebări îndepărtate, incolore, gratuite. Începuse să-şi scrie jurnalul; primele cuvinte le scrisese în ziua cînd Philippe îi salvase viaţa, în ziua cînd se plînsese lui Philippe de cruzimea omului cu cica­trice. Şi dăruia ore întregi jurnalului ca unui prieten intim care-i primea docil toate gîndurile şi tresăririle. Dar paginile începeau să se umple tot mai greu. Fata în alb nu mai visa. Şi ceea ce nu se visează e atît de greu de aşternut pe hîrtie!

Prizoniera ştia tot ce se întîmplă cu cei trei călători, tot ce fac şi tot ce găsesc. Castelul nu mai avea taine pentru ea. Ştia că găsiseră monezi de aur, ştia unde le găsiseră. Bănuia că în încăperile castelului se mai află locuri tainice pe care le cău­tau cu disperare cei trei. De ce să nu caute şi ea? Oare putea să existe preocupare mai obsedantă decît aceea de a căuta şi a descoperi locuri şi lucruri tainice?

Calea spre firidă îi era divulgată de urmele unor degete lungi pe praful marmurei. Cei trei, disperaţi, uitaseră în gra­ba lor să şteargă urmele. Prizoniera se cocoţă în firidă şi începu să bată cu un creion în pătrăţelele mici de marmură care căptuşeau interiorul întunecos. Una din plăcuţe scoase un sunet deosebit şi fata în alb descoperi astfel mica tainiţă... din nefericire goală şi umblată. Îşi continuă cercetările şi în alte spaţii şi pe alte suprafeţe ale camerei. Dar cu toate stră­daniile ei nu mai găsi nici o ascunzătoare. Reveni iarăşi în firidă, încă o dată şi încă o dată şi pînă la urmă descoperi şi cea de a doua tainiţă. Tot goală ca şi prima.

Prizoniera, înfierbîntată de fantezii renăscute, nu căuta numai monezi sau numai intrări secrete. Căuta şi documente vechi prăfuite, care să mărturisească vechimea şi istoria Castelului celor două cruci. Acest gînd o făcea să observe şi să cerceteze spaţiile neînsemnate, cele mai mici crăpături, şi mai ales plăcuţele de marmură din firidă. Îşi petrecea o parte din vreme în faţa nişei cu două tainiţe. Şi gîndurile, gîndurile cele mai îndrăzneţe o bîntuiau. Ambele cuburi erau goale... Dar uşiţele care închideau cuburile? În cea de a doua uşiţă, în grosimea ei care dintr-o dată deveni ciudată descoperi, între două scoarţe galbene şi roase, o foaie de pergament, şi ea rănită de vreme. Despicătura din uşiţă fusese lucrată cu multă fineţe. Foile de pergament aveau parcă rolul să umple cu precizie golurile. Foaia din mijloc era plină de litere chiri­lice. Dar prizoniera cunoştea atît de bine alfabetul chirilic...

Sări jos din firidă cu foile de hîrtie în mînă şi, ţopăind de bucurie, începu să i se destăinuie lui Philippe:

― Philippe, dragul meu! Cine ştie peste ce comori nemaipo­menite am dat aici? Vrei să ne apucăm cuminţi de lucru? Încetul cu încetul...

Şi prizoniera se apucă să traducă vechiul manuscris. Uitase de odihnă, de somn, de mîncare. Nu ştia decît de manuscris. Cel care-l scrisese parcă n-ar fi ştiut bine limba... sau... Fata în alb înţelese că documentul era cifrat. Îl traduse cuvînt cu cuvînt dar sensul traducerii i se păru obscur şi neinteligibil.

― Philippe! prostuţule... Ce taină se ascunde în această hîrtie? Ah, dac-ai putea să mă ajuţi! Philippe, Philippe...

Prizoniera înţelese mult mai tîrziu că textul peste care dă­duse era compus din cuvinte de bază şi din cuvinte fără nici un rost. Toată strădania ei era să le deosebească pe unele de altele. În forma în care-l găsise documentul părea absurd. Era o încîlcire supărătoare de fraze religioase.

Iată transcrierea corectă pe care o făcuse fata în alb:

"Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre ne fac să ne gîndim la comoara pe care-o ascunde cine oare decît sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oa­menii că mîntuirea se află ascunsă în crucea cea mare. Iar cînd vom fi şi mai nenorociţi, doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele noastre o izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică şi toţi să-şi facă această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, iar asta din urmă va fi iarăşi cea dintîi. Iar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o răscumpere. Şi iar a doua oară cu gîndul măcar s-o gîndească nu va fi în stare. Căci în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dînsa precum zic unii se. află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va şti. Iară pe fiara fioroasă pe-afară prin care coclauri s-o caute cu trudă aprinsă-n făptură? În van totul, în van, în van. Vom găsi totul nu aiurea şi doară documentul cel tainic din cartea sfîntă ni-l va arăta. Şi el se află în acel vechi ceaslov al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere. Dar numai în credinţă i se arată intrarea cea mare aceluia care din toţi muritorii o merită. Căci acela care cu agera-i minte va prinde înţelepciunea cerească, va putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii noastre a tuturor".



Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   30


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə