Castelul fetei în alb



Yüklə 2.39 Mb.
səhifə18/30
tarix12.08.2018
ölçüsü2.39 Mb.
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   30

― Măi bucăţică! îl strigă Tic. Ia spune! Casa învăţătorului Papucea e departe?

Cînd se auzi astfel strigat, puştiul uită de porumbe şi se duse drept în întîmpinarea curajosului necunoscut. Îl măsură din cap pînă în picioare, apoi îi spuse cu oarecare dispreţ:

― Bă chiştocule, crezi că dacă ai javra lîngă tine, poţi să faci pe nebunu'? Dac-ai şti pe cîţi d-alde tine i-am dat cu fundul de pămînt...

Tic îşi dădu seama că se înşelase imediat ce-l văzuse pe "bucăţică" ieşind din tufa de porumbe. Mîniosul era chiar mai înalt decît el şi nu părea deloc lipsit de vlagă şi de curaj. Dar nu de teamă se grăbi Tic să liniştească apele:

― Hai să facem pace! Vrei? Dă mîna!

― După ce ne măsurăm forţele, bă, crăcănatule. Ori ţi s-a făcut frică în pantaloni?

Tic nu mai putea răbda insulta şi insinuarea:

― Dacă te juri că n-o să scînceşti şi că n-o să mă spui maică-ti sau soră-ti...

― Cu pumnii sau la trîntă? întrebă celălalt direct.

― Alege tu, că eu oricum te bat de te sting...

― Las-că te văd eu cum te mai lauzi după ce te dau jos...

― Dai a înţelege că vrei trînta? ceru Tic precizare.

― La trîntă!

Călătorul cel obosit şi prăfuit îşi dădu jos rucsacul şi înainte de a începe lupta îşi întrebă adversarul:

― Şmecherii? Capcane? Piedică?

― De toate! Tot ce ştii tu şi taică-tău...

― Bine. Cine-i întîi cu umerii la pămînt e bătut.

― Hai!

― Hai tu!



Porniră amîndoi. Îşi prinseră mijlocul şi începură să ţopăie pe cîmp stîrnind o nespusă uimire căţelului care nu înţelegea cum pot doi oameni să se ia din senin la harţă fără măcar să se certe unul cu altul. Tic simţi de la primele încleştări că puştiul e voinic şi dibaci. Nu putea să-l înfrîngă decît cu o şmecherie... pentru că n-avea timp. Dar şi adversarul încercă tot felul de şiretenii. Lupta era însă de multă vreme terminată, de cînd călătorul cel paşnic se gîndise la cele cîteva figuri fără scăpare pe care le învăţase de la Ursu. Greutatea era să aleagă una mai spectaculoasă. O alese fără zăbavă. Se lăsă în genunchi îşi trase şi rivalul după el, se lăsă apoi în patru labe şi apucă brusc ad­versarul de mijloc şi se rostogoli cu el peste cap. Tic ajunse în mai puţin de o secundă deasupra inamicului său, care nu mai mişca de uimire. Îi lipi umerii de iarbă, apoi sări în sus.

― Gata! Eşti bătut!

― Încă o dată! ceru adversarul după ce-i strînse mîna lui Tic. Să văd dacă mai poţi repeta figura.

Tic n-o mai repetă din pricină că folosi altă şmecherie. Îndoi adversarul de mijloc, îl prinse repede cu mîinile pe sub burtă şi-l azvîrli dintr-o singură mişcare pe umărul drept. Se roti de cîtreva ori cu el, îl ameţi, apoi îl aşeză ca pe un mieluşel cu umerii la pămînt.

― Mai vrei? îl întrebă învingătorul după ce-şi potrivise mîinile în şolduri.

― Mai vreau! răspunse sec puştiul, şi-i întinse iarăşi mîna.

― Nu mai vreau eu. Mă grăbesc.

― Trebuie să mă-nveţi şi pe mine cum faci. Sînt bătut dar trebuie să mă-nveţi. Dar lui tata tot o să-i spun.

― Parcă ne-am înţeles să fie secret...

― O să-i spun cum m-ai bătut. Şi dacă n-o să-ţi... strîngă mîna, o să vezi.

Tic n-avu ce face şi-l învăţă pe învinsul cel plin de entuziasm figurile.

― Gata! De-acum nu mă mai bate nimeni în sat. Bă, da' eşti hoţ al dracului!... Hai că merg şi eu cu tine în sat. Dar ce ai cu Papucea?

Lui Tic îi plăcea puştiul. Felul lui cavaleresc de a se bate şi de a primi înfrîngerea îl cucerise imediat. Nu într-atît însă ca să-i destăinuie secretele.

― Vreau să m-ajute să fac o problemă...

― Aha! Dar de unde eşti tu?

― Dar tu?

Se întrebară, îşi răspunseră, se împrieteniră la toartă. Tic îi destăinui totuşi un secret de consolare şi de năucire, anume că trece prin Şoimeni pentru a vedea dacă nu se poate face o excursie.

― De ce n-ai venit cu trenul forestier? se zăpăci puştiul.

― Am avut o ocazie care m-a adus pînă la Călţunu. O maşină aproape nouă. Era păcat s-o las.

― Aha! Păi să vezi ce exrcursii se pot face aici la noi. Psst! Nu ştiu oamenii. Dar sînt şi locuri prin care n-a ajuns pînă acum picior de om.

― Zău?! Dar de ce nu s-a ajuns acolo?

― Prăpăstii grozave... şi... hai să-ţi spun o taină mare de tot. Sînt şi hoţi pe-aici...

― Nu cred... se prefăcu Tic.

― Dacă-ţi spun eu. Tata e şef aici, la post. Am tras cu ure­chea şi-am auzit. Cică ar fi nişte hoţi colo sus, pe la Brazi.

― Nu cred... îl aţîţă iarăşi prichindelul înfiorat.

― Dar ce crezi, că degeaba se duce el aproape în fiecare zi cu patrula în munţi? Dacă-ţi spun eu. Dar tu cînd te-ntorci în oraş, c-ai pierdut trenul?...

― Poate găsesc o ocazie!

― Ştii ce, haide la mine să dormi. Cînd o auzi tata c-ai reuşit să mă baţi, n-o să ştie ce să-ţi mai facă. El mereu îmi zice aşa: "mă, bagă de seamă să nu te bată nimeni, dar cînd cineva te bate, să-i strîngi mîna".

― Bine... o să vin. Da-ntîi să mă duci la Papucea.

― Stă chiar lîngă noi. Pînă-ţi face el problema eu vorbesc cu mama.

Traian, feciorul şefului de post, îi arătă casa lui Papucea şi se duse într-o fugă acasă. Tic bătu la poartă şi cînd îi apăru în faţă învăţătorul îl rugă cu o voce foarte mieroasă:

― Domnu-învăţător nu aveţi timp să mă ajutaţi la o problemă?

Învăţătorul, un tinerel lung şi deşirat, puţintel miop, îl privi cam neîncrezător pe solicitant.

― Dar ce ai tu acum, vara, cu problemele?

― Învăţ pentru corijentă, ştiţi, şi am o mulţime...

― Aha! se dumiri Papucea. Intră! Şi ce problemă ai?

― Una cu o ştafetă. Zece oameni duc un pachet pe o dis­tanţă de cincizeci de kilometri...

― Mare scofală! Fiecare cîte 5 kilometri.

― Nu! spuse Tic. Unul din ei se îmbată şi face distanţa într-un timp dublu.

―Aha! Şi?

― Altul şchioapătă şi face drumul într-un timp de trei ori mai mare. Un al treilea pierde pachetul la jumătatea drumu­lui şi de-abia cînd ajunge la ţintă îşi dă seama că nu-l mai are, se duce înapoi, îl caută, îl găseşte, îl aduce şi-l predă.

― Şi ce vrea problema?

― La ce oră a luat primul om pachetul?

― Aha!? Păi e simplu: la ora cinci şi cinci minute.

― Cum aţi calculat aşa de repede.

― Aşa cred eu!...

― Bine, dar ştiţi... ora la care a luat pachetul...

― Asta-i părerea mea, bă... La ora 5 şi 5 minute, maximum la 5 şi 10 minute.

― Păi nu v-am spus nişte cifre... Cît a făcut fiecare, cît a întîrziat cel cu...

― Ei şi! Dacă eu îţi spun că la 5 şi 5. Ştiinţa se învaţă din ex­perienţă, bă. Eu am primit un asemenea pachet acum cîteva zile de la un ţăran, de la unul Iepure din Brazi. L-am primit la ora 5 şi 5 minute, maximum la 5 şi 10. De ce să nu se predea pa­chetul şi în problemă la aceeaşi oră? De ce să mai faci calcule?

Era atît de absurd totul şi atît de frumos că Tic ar fi sărit de gîtul învăţătorului... dacă gestul nu i s-ar fi părul prea simplu. Nici o clipă nu-i trecuse prin cap că va putea afla atît de lesne răspunsul care-l tortura. Văzîndu-l pe Traian în poartă, Tic îl salută respectuos pe învăţător:

― Vă mulţumesc din toată inima. Mi-aţi luat o piatră de pe ea.

Măgulit de compliment, învăţătorul îi făcu imediat un semn cu nepăsare superioară:

― Dacă mai ai vreo problemă, poţi să mă deranjezi. Numai să nu vii cu fleacuri. Tot cu chestii din astea complicate.

Cînd ajunse destul de departe ca să nu-l mai poată auzi învăţătorul, Tic îi spuse, la ureche, lui Traian:

― Mă Traiane, mă, dar aveţi un învăţător...!

― Ce?! Ăsta numai de şcoală nu se ţine. Face gimnastică şi popice şi pălării împletite...

― Dar, în orice caz, are îndrăzneală...

― Mai ales la popice şi la fete, completă puştiul.

― Hai! Mergi cu mine să dau o telegramă prietenilor? Le spun să vină imediat, că-s locuri grozave pe-aici...

Şi cei doi băieţi se îndreptară spre oficiul poştal.
4
Cireşarii îşi făcuseră de multă vreme bagajele şi se opriseră pe marginea şoselei în aşteptarea autobuzului sau a unei ocazii mai vrednice. Cum nu se vedea nimic în zare, se aşezară în cerc pe iarbă, cu gîndurile furate de textul cel vechi al lo­gofătului de divan Cristache Zogreanu. Victor vorbea încet şi rar şi parcă fără ţintă:

― Ce ştim concret din lectura documentului? Nimic. Nu putem să punem bază pe nici un nume. Doar în introducerea aceea ca o provocare mai găsim ceva. Dar documentul propriu-zis? Cu cît îl recitesc, cu atît simt că-mi plezneşte mai rău capul.

― Vezi? se consolă Dan. Mie îmi vine să urlu la cer. Dac-aş şti unde-i mormîntul tretilogofătului, zău că l-aş scula din groapă...

― Mormîntul ar putea să fie la Zogreni, spuse în loc de orice altceva Victor.

― La Zogreni! se miră Maria. Crezi că satul îşi trage nu­mele de la logofăt...

― Cam aşa s-a întîmplat cu multe sate... Dar să lăsăm asta că nu ne ajută cu nimic la dezlegarea misterului. Unde tre­buie aplicate toate indicaţiile documentului? Asta-i problema!

― Tu chiar crezi că ar trebui aplicate undeva! întrebă într-o doară Lucia.

― Sigur că da! Altminteri nu le văd rostul.

― Dar atunci cum îţi explici enumerarea haotică a atîtor indi­caţii: unele foarte concrete, altele foarte misterioase? E un talmeş-balmeş din care nu se poate înţelege nimic, răsuflă Lucia.

― Eu iarăşi cred că unele-s puse ca să încurce, îşi aminti Dan. Tot stilul ăsta religios...

― Dac-am putea, dac-am avea o cheie cu care să selecţionăm frazele necesare de cele de umplutură, medita Maria.

― Cum? Ce cheie? întrebă Ursu. Mereu, la fiecare frază "apoi" "apoi", "apoi". Dacă n-ar fi o dată "apoi" am şti că fraza aceea nu-i bună, adică nu-i necesară, cum se întîmplă la sfirşit cu "nimicul". Dar de fapt, de ce-a trebuit să spună de-atîtea ori "nimic"? Nu ajungea o singură dată.

Victor îl privi pe Ursu puţintel cam mirat. Întrebarea lui Ursu era exact întrebarea care-l enerva şi pe el. Remarcase, la fel ca Ursu, abundenţa "apoi"-ului, şi repetarea "nimic"-ului.

― De ce? se pomeni Victor întrebîndu-se cu voce tare.

― Şi cu poruncile... adăugă Dan.

― Şi cu scornirea altor porunci... completă la rîndul ei Maria.

― Şi cu sfinta duminică şi cu pădurea de bozii şi cu trei brazi şi cu marile adevăruri că după a treia vine a patra şi după a op­ta vine a noua! se răsti Lucia. Un haos şi un nonsens general.

― Şi totuşi există un sens! se încăpăţînă Victor.

― Gata? Ai şi început să-l vezi! se entuziasmă Dan.

― Nu! răspunse Victor dezolat. Dac-ar fi aşa... Dar în prin­cipiu trebuie să existe un sens şi încă unul foarte precis.

― Din asemenea ilogisme! spuse Lucia cu un ton oarecum de reproş.

― Din asemenea ilogisme! spuse Victor cu un ton oarecum de admiraţie.

― Eu nu cred c-o să apuc vreodată vremea ca să mi se arate în această încîlceală de fraze vreo limpezime. Imposibil! Mă conving pe minut ce trece.

Era vocea lui Dan. Nu mai era mînioasă, ci calmă şi fermă.

― S-o luăm de la coadă... propuse Maria. Să începem cu "nimic"-ul...

― Ca să ajungem imediat la sfirşitul sfirşitului! spuse enervată Lucia.

― Şi asta nu înseamnă că undeva este, totuşi, o logică? întrebă Victor.

Lucia nu se lăsă însă cu una cu două:

― Spune-mi, te rog, ce logică e în fraza asta, Victor: "apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii". Poţi?

― Nu pot, recunoscu Victor. Dar trebuie să aibă una.

― Sau astalaltă, continuă Lucia: "Apoi îţi ajută întîia călă­torie şi nu chiar şi cea din urmă"? Care e "întîia călătorie" şi care este, mai ales, "nu chiar şi cea din urmă"?

― Nu ştiu! De unde să ştiu!

― Sau alta: "apoi te rogi domnului să nu mă mai cauţi decît mai apoi".

― Lucia! Textul trebuie să aibă pînă la urmă un rost. Nu posedăm cheia. Asta e! Dacă am poseda-o, totul ni s-ar părea foarte simplu.

Lui Dan îi veni pe neaşteptate o idee:

― De ce l-o fi ucis domnitorul pe Cristache Zogreanu?

― Ca să rămînă zăvorît secretul! răspunde Maria.

― Dar dacă l-a ucis fiindcă n-a reuşit să cifreze documentul sau pentru că şi-a bătut pur şi simplu joc de "înalta poruncă" scriind grozăvia asta. Zău că vorbesc serios.

― Atunci n-avea nici un rost să se păstreze documentul, şi-ncă atît de bine, îl tempera Victor. Ar fi fost rupt imediat, în bucăţele. Eşti convins?

― Da! Totuşi... s-ar mai putea ceva: dacă acest document este un fals şi a fost pus dinadins în loc tainic, ca un fel de capcană iscusită, iar adevăratul document...

― Asta s-ar putea... aprobă Victor cam împotriva inimii, după o clipă de gîndire. Dar nu putem admite ipoteza asta pînă nu avem documentul veritabil sau pînă nu ne convingem definitiv că textul pe care îl avem noi e absolut indescifrabil... din cauză că e fals.

― Eu zic că ultima ipoteză a devenit sau va deveni certitu­dine! se apără Dan.

― Eu nu! spuse Victor. O capcană atît de iscusită trebuie să dea cîteva indicaţii celor care intră în ea, ca să-i ducă, aşa cum ar spune Tic.

Şi eu cred la fel, sări sora celui amintit de Victor.

Şi Lucia recunoscu destul de sincer că, deşi toate aparenţele ar pleda pentru un document absurd, nu poate să ia în serios ipoteza lui Dan.

― Cred că nu s-au epuizat toate posibilităţile de a-l des­cifra, asta e!

Ursu era de mult alături de Victor.

― Iarăşi mă bate un gînd, reveni Victor. Aţi copiat oare foarte exact textul original? Nu v-a scăpat nimic la transcriere?

― Absolut nimic! îl asigură Lucia. De altfel ar fi bine să vezi şi tu originalul.

Scoase din rucsac un dosar gros, îl deschise şi-i întinse lui Victor cele două coli îngălbenite de vreme. Victor le luă şi-şi concentra toată atenţia asupra lor. Cunoştea destul de bine al­fabetul chirilic pentru a citi direct originalul. Îl citi o dată, îl reciti, apoi recunoscu:

― Nu v-a scăpat nimic, îl cunosc pe de rost... Staţi! Totuşi v-a scăpat ceva. N-aţi transcris frazele în ordinea în care sînt în docu­ment. Trebuia să-l copiaţi exact cum e în original. Ia să facem acum operaţia asta, că mai avem ceva timp pînă vine autobuzul.

― Dar e stupid! se încăpăţînă Dan. Tocmai cînd credeam că am scăpat de chinuri...

Maria îl privi furioasă:

― Nu te-a rugat nimeni să-l copiezi. Mai bine recunoaşte că te-a cuprins lenea.

― Aiurea! Nu de lene e vorba. Mi-e ciudă. Am suferit prea mult din cauza hîrţoagelor ăstora. M-am îmbolnăvit...

― Şi-acum vrei să ne molipseşti şi pe noi! îl luă la rost Lucia. Mai bine ai pune mîna pe o coală...

― Bineînţeles! acceptă Dan. Pot să pun mîna pe amîndouă hîrţoagele, dacă vrei. Dar mă jur pe toţi dracii că nu copiez o literă. La foc cu el!

― Tocmai tu! îl apostrofă Maria.

― Şi de ce tocmai eu să n-am voie să spun prostii sau să fac glume? De ce să fiu tocmai eu cel mai serios dintre toţi?

― Pentru că nu eşti niciodată. Scurt! spuse Lucia. Şi la urma urmei n-avem nevoie de ajutorul tău...în clipa asta.

Deşi nu dădea în sinea ei prea mare importanţă aranjamentului frazelor, Lucia copie textul unei pagini, transcriindu-l exact cum era în original în timp ce Victor făcea aceeaşi treabă cu cealaltă pagină.

Iată cum arătau transcrierile lor, respectînd întocmai tex­tul original:


"Eu logofătul Cristache Zogreanu, umbra plecată a Mariei Sale

primind prea înaltă poruncă din chiar gura


Domnului nostru care asemeni stejarului stufos şi ne strimb, umbreşte

cu mila lui ograda ţării, m-am căznit din greu, aici în

Şoimeni, în casa domnească, de multe ori apucîndu-mă zorii

să zăvorăsc în slove cu neputinţă de desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia îi mai zic

unii Curtea celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea,

oamenii istorisesc că cetatea numai la lumina lunii a fost zidită, de mult, în a opta domnie


a Muşatinilor şi că nimeni nu ştie cum arată astăzi drumul.

În cetatea cea veche, după cum zic unii, întîia grijă este păzirea

În vremi de cumplită bejenie a odoarelor scumpe ale ţării ce fac

culme neamului nostru şi a odraslelor domneşti la picioarele

cărora îngenunchiem cu toţii. Căci precum la adăpostul stîncii de cremene ne ferim

de săgeata duşmanului azvîrlită împotrivă-ne, tocmai aşa ne fereşte

În vremi de amar ca un soare binefăcător Domnul pămîntului nostru.

Şi truda mea nu a fost în van căci nu văd unde se găseşte acea


minte iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezlegarea tainei şi deci

intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os domnesc şi cel ce urcă


În domnie poate să ştie taina, locul şi drumul Cetăţii

Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară apoi din înaltă poruncă

şi drept giudeţ oi uita-o eu însumi, căci chiar Maria Sa spus-a

că numai această uitare mă poate duce la moarte bătrînească şi


senină, şi va feri pe urmaşii mei de primejdii grele domneşti şi

nu-i va duce la osînda cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa

o poartă.

Scris-am eu, tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de mai gios în cea de a doua domnie a Mariei Sale Moisei Movilă şi în cel de al patruzeci şi unulea an al vieţii mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu fie."

"RĂPOSAT-A DE MOARTE CU NEPUTINŢĂ A DESTĂINUI LOGOFĂTUL

"Mai întîi de ori unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli:

apoi drumul te duce într-o Cetate veche zisă a Vulturilor, în care

nu cred ceva să găseşti;

apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi!

apoi ca racul mergi cîţiva stînjeni, chiar patru;

apoi faci repede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti;

apoi oleacă răsufli că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii;


apoi nici dedesubt nu-i altceva decît numai van;
apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai

scorneşti două porunci;


apoi zece fără unu şi zece cu unu îţi poartă paşii;

apoi îţi ajută întîia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă;

apoi urci cu trudă pînă la capătul satului;

apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra streaşinei;


apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti;
apoi după un hop îţi propteşti piciorul în pămînt şi după un alt hop la fel faci;

apoi numai dacă porneşti luni şi Duminica poţi răzbi;

apoi numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te opreşti,
apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii;

apoi oprindu-te la izvor şi la Sfînta Duminică împărăchiezi doi

de unu şi numeri trei brazi;

apoi te rogi Domnului şi nu mai cauţi decît mai apoi;

apoi treci o creastă, răsufli de două ori şi chiar de nouă;

apoi baţi la prima poartă;

apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii;
apoi după a treia vine a patra precum după a opta vine a noua;

apoi trei şi opt se risipesc;

apoi ajungi la sfirşitul sfirşitului;

căci nimic nu mai este;

nimic;

nimic".


DE DIVAN CRISTACHE ZOGREANU ÎN LUNA A ŞASEA A ANULUI 7141 DE LA FACEREA LUMII."
― Acum putem spune că avem într-adevăr documentele originale în faţa noastră, se linişti Victor. Ar mai rămîne o singură întrebare. Dacă nu s-a pierdut... adică, dacă n-aţi pierdut voi o coală?

― Noi? făcu Dan pe ofensatul. Noi n-am pierdut nici un fir de praf. Poate că o fi lipsit o foaie de la începutul începutului, de cînd s-a îngropat documentul.

― Nu! spuse Victor. E un sigiliu pe document care dovedeşte că nu s-a pierdut nici o foaie.

― Unde vezi tu un sigiliu? întrebă Maria.

― Fraza prin care se anunţă moartea tretilogofătului, în felul cum a fost adăugată, face impresia unui sigiliu. Dacă hrisovul ar fi avut trei coli, fraza adăugată s-ar fi lungit pe toate trei. Voi nu simţiţi în ea un fel de autentificare?

Şi ceilalţi înclinară spre părerea lui Victor.

― Prin urmare, tu eşti convins că întreg documentul se află în mîinile noastre, spuse Lucia.

― Da! Sînt sigur. Avem documentul... dar care-o fi cheia?

― Autobuzul! anunţă Dan. Tot un fel de cheie...

Într-adevăr se vedea autobuzul. Cireşarii se urcară. Ul­timii rămaseră Ursu şi Victor în rolul lor temporar de hamali.

― Ursule, nu vrei să vii la mine în noaptea asta? întrebă Victor. Tata a plecat şi ne-am putea ocupa în linişte de des­cifrarea documentului. Nu mă culc pînă nu-l dezleg, chiar dac-ar trebui să nu dorm o lună.

Ursu încuviinţă din cap.

Tot drumul spre oraş cireşarii se gîndiră numai la docu­mentul cifrat. Care putea fi cheia?

CAPITOLUL XIII


1
Era tîrziu. Somnul cucerise fiinţele. Dormea oraşul, dor­meau satele, dormea natura. Castelul de marmură îşi pierduse umbrele şi strălucirile în noaptea întunecoasă. Din cei trei băr­baţi care-l stăpîneau, numai unul din ei nu dormea: omul cu cicatrice. Îşi aprindea ţigară de la ţigară şi-i colinda fără în­cetare spaţiile. Fata în alb îşi trimisese mai întîi gîndurile şi apoi visele spre cireşari. La picioarele ei, Philippe supraveghea întunericul cu ochi de jar. La Şoimeni, Tic şi noul său prieten, Traian, se împotriviră multă vreme cu amintiri ascuţite plum­bului care li se scurgea în pleoape. Apoi unul din ei tresări în somn, mîngîiat de fîlfîiri albe.

Cireşarii sosiseră tîrziu în oraş. Oboseala îi trimisese repede în paturi. Lucia dormea; invocase un somn de piatră, odihnitor care să-i limpezească pînă dimineaţa toate încîlcelile. Maria adormise cu gîndul la fratele ei pierdut undeva în lume, dar îl regăsi repede în vise duioase. Dan sosise prea tîrziu ca să se mai abată pe la frizerie, iar tatăl său avea, ca niciodată, în seara aceea clienţi. Cînd se întorsese acasă cu cele trei telegrame ur­gente trimise de Tic, îşi găsi feciorul războindu-se cu convulsii şi răsuflări împotriva unor vise duşmane. Nu-l mai trezi.

Numai Victor şi Ursu îşi păstraseră toate simţurile treze. Trecuseră amîndoi pe sub duşuri de gheaţă, îmbogăţiseră camera cu lumină vie, orbitoare, apoi se aşezaseră, unul în faţa altuia, la masa pe care se odihneau cele două foi îngălbenite. Victor se hotărî, în sfirşit, să rupă tăcerea în acea noapte de neuitat pentru toţi cireşari şi pentru toţi prietenii cireşarilor:

― Ursule, dacă am face abstracţie de orice sens al docu­mentului, dacă am ajunge să zicem la concluzia că frazele n-au nici un rost, ce elemente concrete am avea?

― Vrei să spui că tot ce e scris....

― Nu, nu vreau să spun că frazele sînt scrise fără rost, dar dacă ar fi scrise, să zicem, într-un alfabet secret absurd în care i este egal cu 1, a cu 7, s cu 3, ce-am face?

― Te înţeleg, Victor! Ce-am face? Am vedea...

― Care sînt elementele cele mai concrete, nu? Hîrtia, paginile, rîndurile, schimbarea cernelei, a scrisului, data. Nu?

― Exact! se bucură Ursu. Cred că de aici ar trebui să începem.

― Să recapitulăm. Avem două foi de hîrtie, autentice, vechi. Aici nu mai încape nici o îndoială. Scrise fiecare pe cîte o faţă. Una e explicaţia, introducerea logofătului, cealaltă conţine documentul propriu-zis.

― Scrise amîndouă de aceeaşi mînă, aminti vlăjganul.

― Da! Nici în privinţa asta nu există cel mai mic dubiu. Mai departe: Rîndurile. Documentul conţine 29 de rînduri. Data e vagă, dar sigură. A doua domnie a lui Moisei Movilă coincide întocmai cu data morţii lui Zogreanu: 1633. M-am uitat în enciclopedie. Singurul lucru care iese din comun e fraza scrisă de altă mînă, cu altă cerneală.

― De ce iese din comun? Mi se pare foarte firească.

― Nu! Mie nu mi se pare chiar foarte firească.

― Adică tu nu crezi în ea, Victor? Te îndoieşti de autentici­tatea ei? Parcă spuneai că e un fel de sigiliu...

― Nu, Ursule. Nu mi-am schimbat părerea. Dimpotrivă.

― Atunci?

― De ce scrisă pe ambele pagini? încăpea numai pe una singură.

― Mie nu mi se pare o problemă. Aşa i-a venit celui care a scris-o. Zău, Victor, pare cam complicată ideea ta.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   30


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə