Castelul fetei în alb

― Moş Saftu vrea să ştie...

― Ei, apoi vezi... Să nu-mi umbli mie cu şmecheşuguri, ori poate n-ai auzit încă de baba Aglaia. Parcă eu nu ştiu că te-a trimis elefanta aceia de Paraşoaica... după ce-ai dormit noaptea cu Petrică al ei într-o cameră?... N-o fi fost vreun lucru de furat în pachet? Că tot umblă fel de fel de vorbe pe-aici...

Tic înţelese că singura şansă de a scăpa de întrebările babei era aceea de a o face să vorbească.

― Dar ce fel de vorbe umblă? făcu prichindelul pe miratul. Fură cineva?

― Cic-ar fi nişte hoţi prin părţile noastre care caută comori şi jefuiesc oamenii dacă-i prind seara răzleţi pe drum. Ba un mocan cu nasul ca o mistrie zicea c-au luat zălog...

― Umblă hoţii pe-aici? se repezi Tic.

― Nu chiar pe-aici, dar nici prea departe... Dincolo de munte, sînt nişte coclauri pe-acolo! De la Şoimeni nu-i mult.

― Nu-i şi-un castel alb de marmură?

― Asta n-am mai aflat-o! Şi dacă n-am aflat-o eu... Sînt nu­mai nişte văgăuni vechi, da' mai departe, dincolo de Brazi, cică-s de pe vremea strămoşilor.

― Şi ce caută hoţii?

― Ce caută toţi hoţii... să jefuiască oamenii. Numai că pe la noi umblă şi după comori. De cînd mă ştiu eu, au prins patru cete de tîlhari pe meleagurile noastre. Una din ele, a lui Duşan, mai şi căsăpea oamenii după ce-i jefuia şi-i dezbrăca pînă la chele. Da pînă acum n-am auzit să fure şi fete...

― Cînd au furat fete? întrebă într-o doară Tic.

― Păi aşa zicea mocanul acela cu nasul ca mistria. Pe urmă a-ntors-o el că nu-i adevărat, da la-nceput i-a spus cuiva în mare taină c-a văzut cu ochii lui cum au luat nişte oameni zălog o fată sus pe munte.

― Cînd?

― Păi nu e chiar aşa de mult. Nici o săptămînă. Da' ce te-ai îngălbenit?

― Eu? se stăpîni Tic din răsputeri. Poate din cauza plămînilor. Sînt cam bolnav. Şi-i chiar adevărată povestea cu fata?

― Aşa umblă vorba. Da' ciobanul pe urmă s-a jurat omului căruia-i spusese taina că nu-i adevărat, că s-a-nşelat. Şi eu mai că l-aş crede. Daca era adevărat cu fata, ştiam eu înaintea ciobanului... I s-a părut şi lui, cine ştie. Sau o fi avut vreo vede­nie. Mai ales că zicea că fata era îmbrăcată într-o rochie albă. Aşa apar vedeniile, în alb... Da' ce ai, dragul măicuţii, de ţi-ai schimbat iar culoarea? Să-ţi dau olecuţă de rachiu? Face bine...

― Nu, sărut-mîna, că nu-i bun pentru plămîni.

― Atunci poate-ai vrea o cană de chişleag? Stai numa' oleacă...

― Nu, săru-mîna, nu mi-i foame...

― Ei! Acuma ai vrea să-mi spui şi mie ce vrea Paruşoaica cu pachetul? Ce vrea elefanta! Că tot aflu eu pînă la urmă.

Tic se agăţă imediat de ideea băbuţei:

― Nici mie n-a vrut să-mi spună. A aflat că vin încoace şi mi-a spus să-l întreb pe moş Saftu cine i-a dat pachetul.

― Da-ncotro ziceai că te duci?

― La... Şoimeni... răspunse prichindelul gîndindu-se că oricum va trebui să-l întîlnească pe învăţătorul de-acolo.

― La Şoimeni? Tocmai unde s-a stîrnit zvonul cu hoţii? Da' pe cine ai mătăluţă acolo, că de prin părţile noastre nu pari a fi?

Tic se gîndi la cel mai frecvent nume care putea să fie în Şoimeni şi răspunse imediat:

― Am un coleg acolo, unul Şoimu.

― Şoimu? Trebuie să fie al fierarului, că ăla are băieţi la şcoală. Vezi-că tot am aflat că înveţi la şcoala tehnică?

Prichindelul nu protestă. Despărţirea îi fii uşurată de apariţia cîtorva baborniţe în pragul casei. Pesemne, iscoadele babei Aglaia. Se duse în goană la poştă pentru a expedia o altă telegramă către frizeria "Higiena" însă cu un conţinut foarte diferit de cel al primei depeşe: "Veniţi la Şoimeni, stop Mesajul e adevărat. Tic".

Din nefericire, mesajul nu putea să ajungă imediat sub ochii cireşarilor. Erau toţi la Vultureşti. Prichindelul n-avea însă de unde să ştie ce se întîmplase la ruine. Şi totuşi tremura la gîndul că ar putea ajunge prea tîrziu la castelul fetei în alb.

CAPITOLUL XII

1
Prizoniera în alb descifrase mesajul. Îşi dăduse seama că toată rezolvarea lui stătea în despărţirea şi selecţionarea unor anumite cuvinte. N-avea însă cheia. Citindu-l cu voce tare lui Philippe, simţise că unele cuvinte au o anumită rezonanţă, detaşîndu-se singure de celelalte. Sesizase un anumit ritm pe care-l impuneau anumite cuvinte. I se păruse că ritmul care cuprindea aceste cuvinte era foarte asemănător cu ritmul epopeilor home­rice. Se gîndea la dactilii şi hexametrii lui Homer:

"Cîn-tă ze-i-ţă mî-ni-a ce-a-prin-se-pe-A-hil Pe-le-ia-nul". Iar în document primele cuvinte sunau la fel: Tai-na cea ma-re şi ma-rea...

Se apucă să copieze textul documentului, cu toată fideli­tatea, şi după ce termină de copiat se gîndi să sublinieze cu creionul cuvintele care impuneau şi care se încadrau în ritmul homeric:

"Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre ne fac să ne gîndim la comoara pe care-o ascunde cine oare decît sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oa­menii că mărturisirea se află ascunsă în crucea cea mare. Iar cînd vom fi şi mai nenorociţi doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele noastre o izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică şi toţi să-şi facă această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, iar asta din urmă va fi iarăşi cea dintîi. Iar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o răscumpere. Şi iar a doua oară cu gîndul măcar s-o gîndească nu va fi în stare. Căci în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dînsa pre­cum zic unii se află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va şti. Iară pe fiara fioroasă, pe-afară prin care coclauri s-o caute cu truda aprinsă-n făptură. În van totul, în van, în van. Vom găsi totul nu aiurea ci doar hrisovul cel tainic din cartea sfîntă ni-l va arăta. Şi el se află în acel vechi ceaslov al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu, sărman logofăt de cea de a treia pu­tere. Dar numai în credinţă i se arată intrarea cea mare aceluia

care din toţi muritorii o merită. Căci acela care cu-agera-i minte va prinde înţelepciunea cerească, va putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii noastre a tuturor".

Fata în alb adună şi împărţi apoi în hexametri şi septametri cuvintele subliniate şi se pomeni cu următorul text:

"Taina cea mare şi marea comoară pe care-o ascunde cea veche cetate-a Vulturilor zisă se află ascunsă în crucea cea mare. Doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite solii cei tainici în crucea cea mică iar asta din urmă în veci fapta asta nu fi-va în stare cu gîndul măcar s-o gîndească .Intrarea cea mare şi dînsa se află ascunsă şi nimeni nu ştie pe-afără prin care coclauri s-o caute cu trudă aprinsă-n făptură ci doară hrisovul, cel tainic al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere arată intrarea cea mare aceluia care din toţi muritorii cu agera-i minte va prinde din slovele tainice cheia."
Fata în alb citi din nou de la un capăt la altul cele două­sprezece versuri trisilabice. Îşi mai aruncă o dată ochii pe textul vechi, apoi puse toate hîrtiile pe pat şi începu să se plimbe îngîndurată prin cameră. Cu toată zgîrcenia celor unsprezece versuri, textul vechi destăinuia cîteva amănunte de o însemnă­tate excepţională. Mai întîi lămurea taina castelului celor două cruci. Castelul era împărţit în două aripi, una mare şi una mică. În care parte se afla ea şi în care cei trei oameni? În care parte se afla ea? În crucea cea mică sau în crucea cea mare? Dacă se afla în crucea cea mică, textul dezvăluia o a doua taină şi anume că din partea asta niciodată nu se va putea trece în partea cealaltă a castelului, adică acolo unde se aflau cei trei căutători. Dacă se afla în partea cea "mare" a castelului, atunci trebuia să găsească o comoară de preţ şi o comunicare secretă cu cealaltă aripă a castelului prin care să poată trimite solii cei tainici. Iar cea de a treia taină pe care o dezvăluia documentul era că intrarea cea mare se află ascunsă pe-afară prin cine ştie ce coclauri şi că numai un alt text al unui tretilogofăt, pe nume Cristache Zogreanu, dezvăluie taina acelei intrări.

Fata în alb revăzu în minte planul castelului dar nu des­coperi nici un indiciu care să ateste că se află fie în aripa cea mare, fie în aripa cea mică. Marea intrare? Oare nu era vorba despre intrarea pe care ajunsese şi ea în castel? Şi această in­trare fusese tăinuită şi încă atît de bine că nimeni nu reuşise s-o descopere pînă la cei trei oameni.

Cu aceste gînduri, prizoniera ieşi în curtea interioară. Absor­bită de gînduri şi întrebări, nu dădu nici o atenţie lui Philippe, care după ce decapitase o altă viperă cu corn, îi împingea leşul într-o scobitură. Fata în alb se întreba dacă şi cei trei căutători cumpliţi ştiu că vechea cetate a Vulturilor ascunde o comoară şi ganguri secrete. Şi găsi un răspuns afirmativ la întrebare, sau mai bine zis datele unui răspuns afirmativ. De aceea scotoceau ei prin toate încăperile. Dar pesemne că nici ei nu ştiau în ce aripă se află. Cercetările lor puteau să însemne atît căutarea comorii cît şi căutarea unei comunicări. Dar cum ar putea să existe o comunicare între două încăperi, de pildă, care să folosească numai uneia dintre încăperi?

Fata în alb se gîndi la cea mai simplă comunicare, la uşă. Cum ar putea să se folosească de uşă numai o singură parte? Chiar dacă uşa ar fi la capătul unui gang subteran, asta nu înseamnă oare că ar putea fi folosită şi dintr-o parte şi din alta? Numai dacă ar fi foarte primejdioasă, sau dacă... dar nu, nu-şi putea explica lămurit o intrare tăinuită care să poată fi folosită dintr-o singură direcţie... Trecînd pe lîngă uşa grea de fier care asigura comunicarea curţii interioare direct cu coridorul, pri­zoniera fu izbită de un adevăr de o simplitate uluitoare.

― Philippe! îşi strigă ea cotoiul. Cît e de simplu! Uită-te la uşa asta! Nu e ea o comunicare între două părţi. Dar există o parte, Philippe, care n-o poate folosi. Partea noastră. Pentru că e încuiată pe dinafară. Acum înţelegi, Philippe?

Fata în alb se convinse că nu poate fi alt adevăr. Intrarea era încuiată în permanenţă printr-o parte şi era atît de bine ascun­să că nimeni nu era "în stare cu gîndul măcar s-o gîndească". Chiar ea, în încăperea ei, şi ceilalţi trei locuitori ai castelului nu cercetaseră peste tot fără să dea de intrarea secretă? Dar de unde putea ea să ştie cu certitudine că oamenii din partea cealaltă nu descoperiseră intrarea? Intrarea sau ieşirea? Iar i se încîlciră gîndurile. Se strădui să şi le limpezească. Intrare sau ieşire... Oricum s-ar fi numit, trebuie să se găsească unde­va în castel. Unde? În curte? Dar dacă s-ar afla în curte? Iată la ce nu se gîndise, poate, nimeni pînă atunci!...

Îşi aruncă ochii prin curte, de-a lungul zidurilor înalte. Erau atît de roase de ploi şi furtuni. Erau pline de muşchi. În afara scăriţei care ducea la crenele, părea că nu mai ascund nici o al­tă taină. Iar spaţiul de la picioarele ei era din piatră naturală... Nu, în nici un caz în curte! Ar fi fost lipsit de romantism. Ar fi fost mai prejos de înfăţişarea maiestoasă şi severă a castelului, ar fi stricat toată simetria, i-ar fi stricat visul.

Dacă intrarea secretă se afla chiar în camera ei?

― Philippe! îşi chemă fata în alb prietenul şi alergă în celula mare de marmură.

Dar cînd pătrunse înăuntru primul lucru care o izbi fu sărăcia patului. Pe patul atît de bogat la ieşirea ei în curte nu se mai afla nimic. Textul, descifrarea şi copia lui dispăruseră toate, de parcă le înghiţise pămîntul.

2
Lucia îi istorisi lui Victor din fir în păr, şi într-o succesiune foarte precisă, toate întîmplările care se petrecuseră de la plecarea lui în Austria. Dan nu se putu abţine la sfîrşitul ex­traordinarei relatări!

― Deşi ai uitat un singur amănunt, trebuie să recunosc, Lucia, că eşti un geniu în materie de istorie obiectivă.

― Ce-am uitat? întrebă surprinsă Lucia.

― Ai uitat să-i spui că eu am fost acela care, cuprins de o vervă nebună, v-am adus pe această pistă greşită, fir-ar să fie de tretildgofăt...

― Cred că şi eu aş fi făcut la fel ca tine, îl linişti Victor. Atîtea coincidenţe. Numele, locul unde aţi găsit documentul, ruinele... Nu, Dan, n-ai absolut nici o vină. Mai bine spuneţi-mi dacă aveţi vreo veste de la Tic?

Întrebarea lui Victor îi trezi pe ceilalţi cireşari dintr-un somn foarte vinovat.

― Fiindcă mi se pare, continuă Victor, tot din spusele Lu­ciei, că Tic a plecat pe urmele mesajului fără să ştie precis unde vă aflaţi sau crezînd că sînteţi în oraş.

― Da, recunoscu Ursu. I-am spus în ziua în care a plecat că pînă seara sîntem în oraş.

― Unde-ar putea fi? se îngrijoră Maria.

― Unde în altă parte decît pe urmele mesajului? Dar cine ştie pe unde-l poartă aceste urme. Şi cine ştie cîte telegrame ne-or fi aşteptînd acasă.

― De ce telegrame?

― Pentru că dacă s-ar fi întors, ar fi venit el încoace. Într-un fel trebuia să vă ţină la curent cu investigaţiile lui. De aceea cred că a trimis măcar o telegramă. Dar n-are nici un rost să vă îngrijoraţi. Tic e destul de descurcăreţ şi de dibaci.

― De ce întîrzie atunci atît de mult? întrebă Dan.

― Ar fi o singură explicaţie, răspunse Victor. Că firul mesajului e foarte încîlcit.

― Vrei să spui că e foarte lung! sublinie Maria.

― Nu! Foarte încîlcit. E cu totul altceva. Dac-ar fi fost foarte lung... să zicem, de pildă, că şoferul i-ar fi spus că a primit mesajul de undeva dintr-un oraş de la o sută de kilo­metri depărtare de oraşul nostru. Ce-ar fi făcut Tic? V-ar fi pus imediat la curent cu descoperirea lui şi mai cred că ar fi cerut şi ajutorul unuia dintre voi.

― Tot nu înţeleg, mărturisi Ursu.

― Eu cred că mesajul a trecut prin multe mîini, chiar prin foarte multe mîini, continuă Victor. Aş îndrăzni să spun că din locul iniţial a trecut din sat în sat. De aici vine întîrzierea lui Tic. De cîte ori dă peste un nou mesager, care probabil nu e prea departe, i se pare că e ultimul. Şi merge; şi merge înainte fără să simtă, săracul, cîtă distanţă parcurge.

― Atunci tu crezi în adevărul mesajului? îl întrebă Lucia.

― In măsura în care cred în existenţa castelului. Şi cred că de această existenţă nici unul dintre voi nu se îndoieşte.

― De ce să nu fi făcut "fata în alb" o glumă cu noi? Ne ştie întreprinzători, curioşi...

Lucia voia să se convingă o dată pentru totdeauna că nu greşise cînd începuse să dea crezare mesajului. De aceea îl aţîţa pe Victor.

― Sînt prea multe date care pledează împotriva farsei, Lu­cia. Mai întîi dispariţia fetei. Care este o realitate şi încă una crudă. O fată cu isteţimea şi educaţia ei nu-şi părăseşte bunica pentru a ne face nouă o farsă...

― Asta ziceam şi eu! îl întrerupse Dan.

― Pe urmă, continuă Victor, printr-o farsă, cineva vrea să-şi bată joc de altcineva, nu să se autoridiculizeze.

― Ce vrei să spui? întrebă Maria.

― După cîte mi-ai spus chiar tu şi după tonul pe care-l dovedeşte mesajul fetei, Castelul celor două Cruci era visul ei, idealul ei. Or, tu, Maria, ai ajunge pînă acolo ca de dragul unei farse, oricît ar fi ea de ingenioasă, să-ţi dezvălui visul sau idealul şi să faci din el subiect de rîs?

― Nu! recunoscu Maria. Ai dreptate.

― Şi mai e un lucru, nu lipsit de importanţă, ba destul de serios. Firul mesajului. E prea încîlcit ca să fie voit. Cînd vrei să faci o farsă, să spunem cu ajutorul unui mesaj, primul lu­cru este acela de a te asigura că mesajul va ajunge repede şi sigur la ţintă. Poţi risca să-l dai chiar cu propria ta mînă numai ca să fii sigur că a ajuns la ţintă, şi ca să-ţi aranjezi apoi amănuntele farsei. Încîlcirea firului, de care sînt sigur, arată: sau că mesajul a fost găsit din întîmplare, deci a fost aruncat de undeva, sau a fost dat iniţial unei persoane... cum să vă .spun, care n-a înţeles situaţia fetei, sau n-a vrut s-o înţe­leagă, ceea ce mi s-ar părea foarte curios.

― Atunci tu crezi că ea e prizonieră în castel? întrebă Lucia surprinsă.

― Lucia! Cum să-ţi spun? Cred! Dar am totuşi un mare dubiu!

― Ce te face să ai acest mare dubiu? se interesă Maria.

― Tonul mesajului! E prea chemător, parcă prea senin. Nu­mai dacă n-o fi o exaltată. Încă nu pot să ajung pînă la capăt. N-o cunosc deloc. Nimeni n-o cunoaşte. Numai Maria a schimbat cîteva vorbe cu ea. Dar şi Maria...

― Stai, Victor! îl întrerupse Maria. E ceva dureros... am ui­tat să-ţi spun, adică n-am avut cînd să-ţi spun. Laura a fost bolnavă de meningită...

Acest amănunt îl făcu pe Victor să tresară:

― Atunci... atunci lucrurile se schimbă. Sau totul e o nebunie sau totul e adevărat. Tot ce spune fata. Şi cum prima ipoteză e exclusă... Înseamnă că tot conţinutul mesajului e adevărat. Fa­ta e într-adevăr prizonieră. Dar un anumit lucru o împiedică să fie pesimistă. Ce anume? Sau subestimarea unei primejdii... sau o anumită stare de vis care n-o părăseşte niciodată şi care ar putea să-şi aibă cauza în ceea ce spunea Maria. Cred că povestea captivităţii e poate lucrul cel mai adevărat din me­saj..". Dar cum poate subestima o primejdie atît de gravă?

― Atunci... descoperi Ursu, înseamnă că am întîrziat foarte mult.

Victor nu răspunse direct la întrebarea lui Ursu:

― Ar trebui să acţionăm imediat. Deşi sîntem legaţi de mîini şi de picioare.

― Avem totuşi două şanse, spuse Lucia. Prima: ca Tic să fi dat peste ceva...

― Şi a doua? întrebă Victor.

― Ca tu să descifrezi mesajul!

― Numai din prima lectură şi mi se pare al dracului de încîlcit.

― Las-că următoarele... îl consolă Dan.

― Următoarele îl vor încîlci şi mai rău, rîse Victor. Parcă tu nu ştii că aşa se întîmplă întotdeauna în romane cu mesajele cifrate.

― Al nostru însă, din fericire sau din nefericire, există cu adevărat.

― Şi nu face decît să dea dreptate autorilor... Totuşi n-avem dreptul să ne despărţim de ruine şi de împrejurimi pînă ce nu sîntem siguri că nu părăsim nici cea mai neînsemnată şansă. Să nu ne scape nici cel mai mic indiciu.

― Nu ştiu dacă ne-a rămas ceva nepipăit, se grăbi Dan. Cred că nici o pietricică, nici un smoc de iarbă.

― Siguranţa nu ne-o poate da decît dezvelirea locului, spuse Lucia. Adică numai dac-am da la o parte, ca pe o coajă groasă de un metru, tot pămîntul de pe-aici.

― Tu ce crezi, Ursule? întrebă Victor.

Ursu se gîndi, cumpăni în minte, apoi după cîteva clipe răspunse cu un ton înfricoşător de sigur:

― Nu e nimic aici!

― Nu crezi sau eşti convins? insistă Victor.

― Sînt convins!

Victor era mulţumit de răspunsul lui Ursu pe care-l judeca mai mult după criterii psihologice, dar Lucia, spirit prea ştiin­ţific, sări în sus:

― Cum poţi să fii atît de convins. Ai tu în ochi raze speciale care îţi dau posibilitatea să vezi şi sub pămînt? De ce nu le brevetezi?

― Lucia! o opri Victor cam tîrziu. Nu uita că noi căutăm un cas­tel într-o regiune totuşi umblată. Dac-ar fi vorba de o intrare oarecare sau de o locuinţă simplă... Dar planul pe care ni-l tri­mite fata arată o construcţie grandioasă. Unde ar putea să fie aici, în mocirlele astea, sau în pădurea asta bătută fără încetare?

― Ştiu, totuşi... Ba da! Ai dreptate, Victor. Iartă-mă, Ursule, dar m-au înfuriat atît de mult căutările astea inutile şi idioate.

― Nu, Lucia! N-ai voie să închizi ochii! reveni Victor. Dacă ţi se pare că trecem peste cel mai mic indiciu, ai dreptul, ba chiar obligaţia să ne opreşti.

― Puţul! Oare nu ascunde nimic? se întrebă Lucia.

Ursu răspunse cu atîta dezinteres că toţi îl priviră curioşi.

― Aaaa. Puţul... Nuuu... E cea mai pură fintînă...

Tonul lui nepăsător o convinse pe Lucia, dar pe Victor îl cam puse pe gînduri:

― Ia spune, Ursule, ţi-a trecut prin cap ceva, nu? Ceva ca un fir de nisip. Orice-ar fi, spune!

― Mă gîndeam c-ar fi bine să vezi şi tu ruinele. Nu că ar fi acolo castelul. Dar să nu fi scăpat ceva din vedere. Şi eu şi Dan, chiar şi Tic le-am privit cam cu dispreţ la început. Prin cîteva hrube prea murdare nici nu ne-am aventurat.

― N-am nimic împotrivă. Să mai dăm o raită pe-acolo, dar dacă nu ne ispiteşte nimic n-are nici un rost să ne murdărim degeaba.

Porniră cu toţii spre ruine, le făcură ocolul, se opriră în cîteva locuri. Victor îl întrebă pe Ursu:

― Unde spui că nu v-aţi aventurat?

Ursu îi arătă un loc spre zidul din stînga. Chiar sub zidul unde se căscau cîteva gropi pline cu apă şi noroi.

― În băltoacele acelea...? E prea scîrbos, se împotrivi Victor.

― Şi crezi tu că acolo... ar putea fi ceva? strîmbă Maria din nas.

― Nu, dar nu prea m-am uitat pe acolo...

― Alea-s nişte gropi, spuse Victor, probabil săpate de curînd.

― Ştiu, dar o să merg puţintel sub zid. Cîţiva metri...

― Fii serios, Ursule! E o copilărie.

― Zău, Victor, sînt convins că nu poate fi nimic acolo. Dar m-ai întrebat în aşa fel, că a trebuit să mă gîndesc la toate zonele de pe-aici. Şi mi-am amintit că gropile astea sînt sin­gurele locuri pe care le-am dispreţuit...

― Dacă-i aşa, se înveseli Victor, atunci nu mai am nici o grijă, Ursule. Precis că Vultureştii nu ne mai ascund nici o taină... Şi chiar dacă ar mai fi vreuna nu ne mai interesează acum. Mi se pare că trebuie să ne grăbim...

Şi ceilalţi răsuflară uşuraţi. Simţeau că le-a venit con­ducătorul, că de-acum înainte nu-şi vor mai irosi, inutil, puterile şi timpul.

― Atunci plecăm imediat! sugeră Maria.

― Ar fi bine dac-am putea pleca imediat. Dar autobuzul, îmi spunea şoferul, se întoarce abia seara. Aşa că... am putea să nu ne pierdem timpul...

―Vrei să...? dar Lucia parcă se temea să-şi termine întrebarea.

― Da! să începem o studiere sistematică a documentului. Cine îmi dă o copie?

Maria îi întinse copia ei şi Victor începu să citească cu voce tare textul cel vechi, atît de cunoscut celorlalţi cireşari.
3
Înainte de a porni spre Şoimeni, Tic trecu şi pe la "hîrşîitul" de Stelian, şi pe la Baniţă care deşi nu-şi avea "cocostîrcii" în curte, îi spuse, ca şi Stelian, că nu auzise nici un cuvînt despre vreun pachet care să fi trecut prin mîinile lor. Deci, singurul om care, după socotelile babei Aglaia, ar fi putut să-i înmîneze lui Păscută Gîtlan mesajul nu putea fi decît învăţătorul din Şoimeni, "încrezutul ăla de Papucea".

Ţombi primi un nou îndemn la drum, aşa că se văzu nevoit să renunţe la reprezentaţia de salturi acrobatice pe care o începuse în curtea lui Baniţă, sub privirile incredule a vreo două duzini de căţei şi dulăi de ţară, şi porni pe urmele neobositului său stăpîn. Pe la jumătatea drumului, Tic poposi la umbra unui agud şi pregăti din bucatele pe care i le dăduse bătrîna Paruşoaia o masă foarte abundentă şi gustoasă. Oboseala îl făcu să mai pre­lungească olecuţă prînzul, prilej de a recapitula evenimentele prin care trecuse şi de a presimţi altele care fîlfîiau la orizont.

Mai ales cele care trimiteau fiori şi sudoare rece, de undeva, din depărtări ascunse de voaluri negre, îl nelinişteau pe cutezătorul cu păr de aur şi cu ochi umbriţi.

Prichindelul simţea că se apropie de castelul fetei în alb şi mai simţea, cu nişte antene care se încolăceau în piept, că fata se află într-o mare primejdie. Dar ce putea face el singur?... Se hotărî să mai dea o telegramă cireşarilor după ce va vorbi cu ultimul purtă­tor al mesajului, cu învăţătorul. Dar de cîte ori nu crezuse pînă atunci că omul pe care-l căuta era ultimul purtător al mesaju­lui?... Îşi făcu iarăşi un plan: cum să-l iscodească pe învăţător ca să nu-i strecoare vreo bănuială şi se încontră iarăşi la drum.

Pe la vreun kilometru de sat zări un puşti cam de vîrsta lui chinuindu-se, nevoie mare, să smulgă dintr-un tufiş nişte porumbe.