Castelul fetei în alb

Oare ce s-a întîmplat? Cine a putut să fie? Ce-ar fi să încerc şi să le dau o mînă de ajutor. Îmi voi lua în primire postul de observaţie de la crenele...

.................................

Sînt din nou închisă în camera mea, sînt ferecată, parcă aş fi în lanţuri. Dar sînt atît de fericită! L-am văzut pe Ursu sus, pe creasta zidului. L-am văzut şi m-a văzut. Au venit cireşarii! Au venit dragii mei prieteni! În ultima clipă. Am sperat pînă în ultima clipă... Cred că eu i-am adus aici, cu speranţele mele. Sînt salvată! Sînt liberă:

Au venit cireşarii... Vă aştept dragii mei...
Aici se termina jurnalul fetei în alb. Tic îl închise şi deveni trist şi gînditor. Dorise atît de mult ca fata să-şi fi amintit de dînsul. Ar fi vrut s-o salveze din ghearele unor oameni răi... S-o ia de mînă şi s-o poarte prin ganguri şi încăperi secre­te... Unde o fi acum fata în alb? Probabil că era în mijlocul celorlalţi. Trebuia şi el să scape din închisoarea asta rea... dar şi caldă... În care petrecuse atîta timp fata în alb...

Prichindelul îşi amintea şi unde-l zărise pe omul cu cica­trice, îl zărise în curtea şcolii, alături de moş Timofte în ziua cînd o întîlnise, prima dată, pe fata în alb. Şi moş Timofte era atît de bucuros lîngă dînsul, încît Tic îşi închipui că trebuie să fie unul din cei mai de seamă oameni pe care-i dăduse şcoala.

Tocmai în momentul cînd Tic îşi amintea, parcă întristat, tainele, uşa de fier a camerei sale se deschise cu zgomot, lăsînd să intre înăuntru trei oameni furioşi. Omul cu cicatrice se uită fix în ochii lui Tic şi-l întrebă cu voce copleşitoare:

― Spui?

― Spun! răspunse prichindelul rîzînd. Dar cu condiţia ca să desferecaţi coloanele...

Prichindelul nu destăinui însă locul unde ascunsese mone­zile ci cu totul altceva. Spusele lui îi lăsară năuci pe cei doi asistenţi şi îl făcu pe omul cu cicatrice să explodeze într-un asemenea hohot de rîs, cum de mult nu i se mai întîmplase.

8
Întregul castel trăia evenimente neobişnuite.

După eforturi groaznice Dan, Maria şi Lucia reuşiseră să ajun­gă pe creasta cu crenele a zidului de piatră. Escaladarea îi obosise. Se aşezaseră pe zid pentru a răsufla cîteva clipe. Ultima urcase Lucia. Trăsese frînghia după ea şi se aşeză alături de ceilalţi.

9
Piramida înălţată de Ursu în hruba de sub castel îşi împlinise întocmai menirea. Ursu o dăscălise pe Laura să-şi lipească palme­le de zid pentru a menţine echilibrul întregii piramide. Îi apusese, de asemenea, ca imediat ce va împinge trapa să caute să se agate cu mîinile de marginea deschizăturii. Cînd piramida ajunse sub trapă, Ursu îl apucă pe Victor de tălpi şi-l ridică spre plafon. Fata în alb reuşi astfel să împingă trapa şi să se agate de marginea des­chizăturii. Ursu şi Victor se căţărară pe trapă. Ajunseră, în sfîrşit, sus, în gangul subteran, după o noapte de temniţă.

Dezorientaţi, cei trei evadaţi porniră nu spre castelul domnesc ci spre crucea cea mică. Lanţurile fiind coborîte de pe coloane pătrunseră la repezeală... În camera fetei în alb.

Aşa se face că în clipa cînd, sus pe creastă, Dan, Lucia şi Maria îşi luară în primire posturile de observaţie de la crenele şi îşi aruncară privirile în curte, asistară la un spectacol care pur şi simplu le produse ameţeală.

Două grupuri de oameni pătrundeau în curtea interioară pe două intrări deosebite. Unul era format din Ursu, Victor şi fata în alb, celălalt din Tic, omul cu cicatrice şi asistenţii lui. Scena era atît de năucitoare şi atît de neaşteptată, mai ales din cauza veseliei care-i cuprinsese pe cei din curte, încît Dan îşi duse mîinile la gură şi începu să strige:

― Hei! Nu uitaţi galeria!

Dar şi pe cei din curte, mai ales pe Tic şi pe Ursu care nu-şi mai aminteau nimic despre frînghie, îi apucă ameţeala la vederea înspăimîntătoarei galerii.

CAPITOLUL XX

Era dimineaţă. O dimineaţă caldă şi strălucitoare care va rămîne neştearsă în amintirea cireşarilor. Maria şi Lucia coborîseră în curtea interioară. Mai rămăsese Dan, sus, pe creastă, la crenele. Ursu îi ţinea frînghia întinsă ca să-i ajute coborîrea. Dar nici n-apucă să facă prima mişcare, cînd Victor îl opri:

― Stai! trebuie să deschizi uşile din coloane. Au rămas închise amîndouă.

Acesta era adevărul. În graba şi dezorientarea lor, Ursu, Victor şi Laura uitaseră să lase uşile deschise. Comunicarea cu castelul domnesc era tăiată. Dan n-avea ce face, trebuia să primească misiunea. Îşi dădu drumul pe frînghie, viteaz şi grăbit, dar din nefericire în cealaltă curte interioară, în Crucea cea mare. Fără vina lui, întîrzia la întîlnirea din curtea fetei în alb, tocmai în momentul cînd se dezvăluiau toate tainele. Şi iată că această absenţă atît de motivată, poate chiar lăudată şi elogiată, avu nişte repercusiuni, dacă nu dramatice, cel puţin comice, şi în orice caz neplăcute, pentru Dan. În formă de zile mari, bravul cireşar nu se mulţumi să deschidă mecanismul la o singură uşă, ci alergă să elibereze şi cealaltă intrare. Ajun­sese tocmai la jumătatea drumului. Cînd păşi pe lespedea uriaşă din mijloc, auzi în spatele lui răcnetul lui Ursu:

―Stai! Stai! E o cap...

Atîta auzi Dan. Restul cuvîntului se pierdu undeva în lume. El ajunse sub pămînt, trimis de tobogan drept în fundul hrubei. Căderea bruscă îi produse mai multă spaimă decît durere. Nu­mai abdomenul era foarte revoltat, şi, pentru a-l împăca, bravul cireşar se tăvăli cîteva clipe pe podeaua de piatră.

― Şi eu care credeam că mi-au încredinţat o misiune de seamă... se tîngui Dan în timp ce-şi căuta juliturile. Ce mişei! Ce ingratitudine!

Ursu ajunsese la trapă, izbuti s-o deschidă, şi pentru că n-avea lanternă la el se mulţumi să întrebe:

― Hei, Dan! Eşti rănit?

Dar nici un răspuns nu veni din hruba rece şi întunecoasă. Vlăjganul îşi simţi inima săgetată. Strigă din toate puterile:

― Daaaaan! Hei Daaan!

― Ho! C-o să-mi spargi urechile! Ce păcat că eşti singur! Aş fi vrut să-i bag în sperieţi pe toţi... Va să zică aşa; m-aţi tri­mis la moarte... Mi-am rupt numai piciorul drept şi două coaste. Şi o claviculă...

Ursu ştia că Dan nu e omul care putea să facă glume cu oasele rupte:

― Atunci te mai las puţintel acolo, pînă te vindeci de oase şi de glume proaste...

― Stai! Stai că n-am nimic. Şi scoate-mă, că am trecut printr-o spaimă soră cu moartea.

Tocmai sosise Victor cu frînghia. Ursu aruncă un capăt în hrubă, Dan îl prinse, şi se simţi ridicat în aer ca o păpuşă.

― Dar tot eu mă duc să deschid intrarea cealaltă! spuse el, şi într-adevăr fugi spre capătul coloanei ca un Hermes.

― Stai! îl opri Victor. Şi capcana de dincolo e deschisă. Pe-acolo am ieşit noi.

Dan consideră însă totul o glumă şi-şi continuă fuga. Ursu îl prinse de umeri tocmai cînd se prăbuşea în gol. Aşa că ajunse la timp în curtea întîlnirilor, la timp pentru a-l auzi pe Tic dezvăluind omului cu cicatrice enigma celor 60 de monede de aur. Toţi erau ochi şi urechi.

Tic trase mai întîi cu coada ochiului undeva, apoi se uită destul de obraznic, adică puţintel cam superior, spre cei trei bărbaţi care abia îi aşteptau cuvintele:

― Sînt chiar la dumneavoastră! spuse el.

Toţi făcură acelaşi gest reflex: îşi duseră mîinile la buzu­nare. Dar nu găsiră nici o monedă. Bricege, ciocănele, lanterne, pachete cu ţigări, tot felul de lucruri obişnuite. Asistentul cu ochi de viezure îl mustră prieteneşte pe Tic:

― Acum nu mai merg glumele. Ne-am făcut oameni serioşi.

― Dar v-am spus foarte serios! se prefăcu ofensat prichin­delul şi iar trase cu coada ochiului undeva şi cineva în alb nu părea că-şi drămuieşte uimirea şi zîmbetele.

Privirile fetei parcă-l căutau pe Tic, şi parcă-i trimiseseră şi un semn de încurajare, aşa că emoţia îl obligă să dezvăluie enigma mai repede decît ar fi vrut el, fără pariuri şi promisi­uni, ehei! îşi făcuse un plan grozav.

― In lanterne... Îşi recunoscu ciufuliciul vocea.

Neîncrezător, numismatul cu ochii de viezure desfăcu lanterna şi văzu înăuntru bateria. Dar cînd răsturnă lanterna, o dată cu bateria alunecară şi monedele. Fusese o adevărată lovitură de teatru! Arheologii îşi explicau, în sfîrşit, ce se întîmplase. În cele trei minute cît lipsiseră prima dată din cameră, prizonierul desfăcuse lanternele, scoase una din cele două baterii şi pusese în locul ei monezi, cîte douăzeci de fiecare lanternă. Arcul de la capătul lămpii ajutase la sudarea perfectă dintre monezi şi baterie. Apoi aruncase bateriile scoase în colţul unde se aflau bateriile de rezervă şi-şi reluase, liniştiţi şi tăcut, locul în ungherul lui. Intrînd înăuntru, arheologii nu observară imediat lipsa monezilor. Erau prea grăbiţi să pornească în căutarea fetei. Baricadaseră intrarea din coloană, îşi luaseră lanternele şi uneltele de cercetare şi părăsiseră încăperea fere­cată. Astfel, obiectele care se transformaseră în ascunzişuri şi tainiţe se aflau în mîinile lor, şi, mai ales, erau convinşi că le avuseseră tot timpul asupra lor. Cu lanternele pline de monezi, căutaseră toată noaptea, prin toate crăpăturile!

― Dar tot mi-a fost teamă de ceva... mărturisi curajos cireşarul. Mi-a fost teamă să nu vi se consume bateriile...

Hazul îi molipsi pe toţi. Şeful, mai ales, îşi pierduse orice urmă de încruntare de pe faţă auzind ultimele cuvinte ale "pungaşului cîrn". N-avea ce face. Trebuia să-i înconjoare umerii şi chiar să-l apropie puţin de pieptul lui. Şi bineînţeles să surîdă, şi chiar să rîdă de-a binelea.

Pe Tic îl interesau însă mult mai mult reacţiile fetei în alb. O văzu veselă, rîzînd nestăpînită, şi privindu-l mirată, sau poate chiar speriată, cu ochi mari care-l furnicau şi-i tăiau respiraţia. Trecu întîmplător pe lîngă ea şi descoperi cu bu­curie că e aproape tot atît de înalt, şi mai văzu că e îmbujorată, şi îşi duce uneori mîna la piept, aşa cum ar fi vrut şi el, dacă nu i-ar fi fost teamă că îl vor observa toţi.

Tînăra castelană nici nu-l vedea pe Tic. Făcu o plecăciune în faţa tuturor, apoi îşi desfăcu braţele ca două aripi albe şi spuse cu vocea ei de clopoţei:

― Urmează recepţia! Vă invit pe toţi în sala de arme!

― Iar eu... se repezi Dan... bineînţeles dacă mi se permite, voi pleca înainte, pentru a anunţa, ca un veritabil mare postelnic, sosirea înalţilor oaspeţi.

Dan fugi înaintea tuturor, şi numai după ce pătrunse în coloană întoarse capul pentru a-i linişti pe cei care veneau pe urmele lui:

― De data asta nu mai cad! Feriţi-vă dumneavoastră.

Apoi dispăru în interiorul coloanei.

Fata în alb sosi înaintea celorlalţi în sala armelor. Dan o întîmpină cu o plecăciune adîncă, anunţînd cu voce gravă, parcă pentru a impresiona şi clinti armurile:

― Excelenţa sa, Castelana în alb!

Apoi o rugă cu voce foarte înceată;

― Te rog să-mi şopteşti numele celorlalţi, că habar n-am cum îi cheamă.

Castelana îi făcu un semn din ochi, iar Dan îşi reluă poziţia solemnă. Venea omul cu cicatrice.

― Soseşte... excelenţa sa... spune! o rugă el în şoaptă. Ex­celenţa sa... tatăl castelanei în alb!

După ce-i aruncă o privire fioroasă Laurei, continuă:

― Excelenţa sa... Iuliu Vernescu! Marele vistiernic al castelului... Excelenţa sa... Adrian Filip... marele armurier al castelului...

Cînd îi zări pe cireşari, Dan făcu anunţurile pe cont pro­priu, obligîndu-şi prietenii să intre într-o anumită ordine:

― Sosesc excelenţele lor... Ci-re-şa-rii! Victor! vel logofătul cireşarilor (Nu prea merge excelenţă cu vel logofăt, îşi spuse Dan, dar treacă de la mine)... Maria! prietena cea mai dragă a marelui postelnic, îi găsi, în sfîrşit, un titlu... Lucia! marele vistiernic al cireşarilor!... Ursu! prea marele spătar!... Tic! Micul mare ispravnic!... şi Dan! marele postelnic!...

Pătrunse pe uşă într-o atitudine demnă chiar de rangul de vel vornic.

Şi începu veselia!...

Dar mai întîi, arheologii se văzură nevoiţi să sature foamea de cunoştinţe a tinerilor. Erau atîtea bogăţii acolo, atîtea obiecte şi documente necunoscute, atîtea mărturii istorice ,dar mai ales atîta emoţie şi fiori şi evlavie şi plecăciune... şi, în sfirşit, acel pocnet necesar al tinereţii şi veseliei.

― Dacă nu găseaţi documentul lui Zogreanu, nu ştiu ce s-ar fi întîmplat... le spuse cireşarilor excelenţa sa, tatăl castelanei în alb, celebrul profesor de arheologie. Probabil că ar fi trebuit să spargem coloanele...

― Şi să faceţi cunoştinţă cu temniţele! îşi aminti Dan, cuprins de-o vervă de zile mari. De capcane tot nu scăpaţi...

Dar cine nu era în vervă în ziua aceea!? Cea de a doua ex­pediţie a cireşarilor se terminase cu bine. Îi întrista doar absenţa lui Ionel. Ei nu aveau de unde să ştie că poate chiar în acele momente prietenul lor de pe malul mării era pe urma unor taine care, cîndva, îi vor atrage acolo pentru a le încerca ultimele energii şi a-i încărca de faimă.

Cireşarii se bucurau de coroana expediţiei lor şi se dăruiau, fără zgîrcenie, cu toate emoţiile şi melodiile din suflet alcă­tuirii de marmură.

― Dacă nu era ciobanul, spuse Lucia, nu ştiu dacă ar mai fi avut loc expediţia noastră...

― Multă bătaie de cap şi multe necazuri ne-a dat cu gura lui de muiere! îşi aminti tatăl castelanei în alb. Tare aş fi vrut să-i prind nasul între degete şi să i-l strîng puţintel...

Asistenţii rămăseseră pedagogi. Mai rîdeau ei uneori la glumele lui Dan, dar rîsul li se prefăcea în tuse dacă observau privirile profesorului căutîndu-i sau dacă-i auzeau glasul un­deva în preajmă.

Omul cu cicatrice se apropie de ei:

― Asta e cea mai sinceră şi mai generoasă vîrstă a vieţii... Dacă oamenii ar rămîne măcar cu amintirea ei... Oare prin ce constelaţii şi-ar căuta pasiunile?

Tinereţea pocnea pretutindeni. Chiar armurile, cu toată răceala şi nemişcarea lor dispreţuitoare, începeau să-şi gă­sească locul în acel iureş cald. Cavalerii de fier erau, de fapt, singurii martori verticali care puteau să jure că în nici o altă zi a veacurilor trecute castelul nu trăise o veselie mai pură. Dacă tinerii s-ar fi uitat la ei, din unghiuri neobservate, cu ochii întredeschişi, ar fi zărit poate în vizierele trase reflexe ciudate. Cu siguranţă însă că Lucia ar fi explicat totul prin legi fizice stricte, ca un schimb de lumini între soare, marmură şi metal.

Fata în alb, castelana care îşi găsise cetatea şi prietenii, îşi ducea mereu mîinile la piept parcă pentru a-şi opri erupţii şi clocote. Ea îl căuta cu privirile pe Victor, şi Victor îi căuta mereu privirile, şi se apropiau mereu pentru a-şi atinge mîinile sau umerii, şi iar se depărtau, şi iar se întîlneau privirile, şi iar se apropiau.

Dar mai era o fiinţă în camera veselă cu pereţii reci de marmură, care n-o pierdea din ochi pe castelenă. Îi urmărea fiecare mişcare, dorea să-i întîlnească măcar o dată privirile. Fata în alb era însă lîngă Victor, mereu lîngă el, numai lîngă el, şi fiinţa care n-o slăbea din ochi înţelese totul.

Niciodată sala armelor şi Castelul vulturilor nu trăiseră asemenea clipe de veselie senină. Doar într-un ungher, as­cuns după o armură, un băiat cîrn, cu părul de aur încîlcit, uitat de toţi ceilalţi, se lupta cu disperarea. Ursu îl zări şi-l chemă cu toată dragostea lui:

― Ticuşorule...!

Dar Ticuşor nu răspunse. Îşi pierduse copilăria. Intrase în adolescenţă. Şi, ca aproape toţi copiii, pătrunsese pe porţile largi ale dragostei. Iar întîmplarea hotărîse ca prima lui dragoste să fie tristă şi deznădăjduită.

Sfîrşit