Castelul fetei în alb

― Aici nu-s de părerea ta! se supără Lucia. Tot ar fi trebuit să aşteptăm pînă la apusul soarelui.

― Da... dar ne-am fi păstrat forţele...

― Atunci ar fi bine să ni le refacem cît mai iute, spuse Lu­cia. Adică să începem imediat refacerea...

Se supuseră întocmai îndemnului Luciei, aprinseră un mic foc de vară, se strînseră împrejurul lui şi ospătară în tăcere subjugaţi de poezia întunericului, dar şi încălziţi de emoţii şi zgîndăriţi de nelinişti. Iar unul din ei, cel mai mic şi poate cel mai grav, amuţise sub ameninţarea unor spaime albe.

CAPITOLUL XVI
1
Lumina zorilor o trezi cu blîndeţea de toate zilele pe fata în alb. În camera mare cu reflexe şi oglinzi timide era răcoare. Prizoniera în alb îşi înfăşură pătura în jurul trupului, scoase de sub pernă caietul şi, sprijinindu-l pe genunchi, începu să întoarcă foile, să recitească pagini, frînturi, fraze din jurmalul ei. Simţind-o trează, Philippe veni dintr-un salt lîngă ea, îşi lipi capul de tălpile sale, apoi îşi reluă torsul lui monoton.

Fata în alb îşi destăinuia din nou gîndurile caietului cu scoarţe de piele. Primele fraze le rosti cu voce tare:

― "Orice speranţă s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot ajunge la timp, sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau vor veni cînd eu nu voi mai fi... Au mai rămas zile puţine... foarte puţine... Totul se aseamănă cu o inimă bolnavă, cu un trup înfierbîntat, zguduit de loviturile rele... În aer pluteşte ceva... Oamenii din jurul meu sînt neliniştiţi..."

Creionul aluneca mai departe pe hîrtie, dar buzele fetei nu mai scoaseră nici un sunet. Într-un tîrziu, creionul îi scăpă din mînă... Ultima frază, prizoniera o rosti din nou cu voce tare:

― "Am greşit... Eu sînt marea vinovată pentru tot ce s-a întîmplat, pentru tot ce mi s-a întîmplat _. Dacă v-aş fi destăi­nuit încă atunci, în seara aceea, gîndurile mele, planurile mele, dragii mei prieteni de departe..."

Sări apoi din pat, respiră adînc de cîteva ori, şi, cu Philippe pe urmele ei, părăsi încăperea de marmură ducîndu-şi paşii înfriguraţi spre izvorul cu apă vie. Stropii reci şi bolboroseala lor o trezeau din visuri şi-i alungau, ca un descîntec, gîndurile negre, şi parcă-i culegeau şoaptele unor speranţe...

― Philippe, dragul meu. Aş vrea să cînt, să dansez pe lespezi de marmură... dar nu simţi şi tu, Philippe, că au mai rămas foarte puţine zile! Eu singură mi-am distrus Philippe visul, cel mai frumos vis, Philippe...

Dar se întoarse într-un suflet în încăperea rece de marmură, îşi îmbrăcă cea mai frumoasă rochie albă, o rochie lungă, cu poale largi, vaporoase, cu mîneci ca o cascadă de dantelă, şi cu dantele pe piept, parcă pentru a-şi ascunde primele rotunjimi şi zvîcnete. Şi faţa i se îmbujorase şi părul îi devenise negru, strălucitor. Îşi puse deasupra o jachetă largă de lînă, abă ca ză­pada. Se plimbă apoi prin încăpere cu paşi mici, neauziţi, cu mişcări line, alunecînd ca un vis pe lespezile de marmură.

― Nu, Philippe, nu trebuie să fiu veselă! se opuse deodată. N-am voie să fiu veselă. Sînt prea singură. Ar trebui să fiu tristă, să îmbrac o rochie neagră şi să plîng. Ştii tu, Philippe, cît de bun e plînsul?... Să stai culcată pe pat, în linişte, într-o li­nişte mare, şi să simţi cum îţi curg lacrimi fierbinţi pe obraji... Ar trebui să plîng... să-mi simt lacrimile, Philippe...

Fata în alb închise ochii şi încercă să-şi adune tristeţile... Era singură în castelul ei... cu Philippe cel bun şi blînd, dar care nu voia să scoată nici un cuvînt, cu ziduri de marmură rece şi implacabilă... cu zile mari de singurătate şi monoto­nie. .. cu aceleaşi dimineţi... cu aceleaşi amurguri... cu aceleaşi tăceri pe care nici o trompetă nu le sfîşia... prin care nici un alt glas tînăr nu aluneca... iar acum... acum... cu aceste imagini triste... cu ore numărate care îşi bat secundele ca bătăile unei inimi, şi inima e tînără, dar e bolnavă şi grăbită... să se ducă unde... unde... unde...?

― Nu, Philippe, nu trebuie să plîng. N-am voie să fiu tristă. Şi condamnaţii la moarte speră pînă în ultima clipă. Şi clipele mele încă nu s-au terminat, încă nu mi s-au oprit orele... Sînt grăbite pentru marea întîlnire... pentru marea recepţie de la castelul de marmură... De ce să plîngem_; Philippe? Poate vom auzi, curînd, zgomot de paşi... şi glasuri, glasurile pe care le aştept... Ei sînt!... prietenii mei... Fără să-i cunosc, fără să mă cunoască... sînt cei mai buni prieteni ai mei... să-i aşteptăm pînă în ultima clipă.. .Trebuie să-mi apăr toate visele, dragul meu Philippe.

Fata în alb îşi reluă plimbarea prin marea încăpere de marmură, mîngîind lespezile cu paşi mici, neauziţi, alunecînd parcă prin spaţiile albe şi albastre ale unui vis.

2
În cealaltă încăpere locuită a castelului nu ajunsese însă li­niştea din camera fetei în alb. Oamenii erau agitaţi, posomoriţi, se plimbau nervoşi de la un capăt la altul al încăperii, îşi aruncau priviri reci, scrutătoare. Singurul care se străduia să-şi ascundă neliniştea şi să-şi păstreze înfăţişarea de toate zilele era omul cu cicatrice. Vocea lui era ca întotdeauna poruncitoare, mişcările stăpînite şi sigure, privirile îi luceau ca oţelul.

― Azi nu e voie să se facă nici o mişcare în afara cetăţii! decretă el.

― Am văzut patrula încă înainte de răsăritul soarelui, îl in­formă omul cu ochii de viezure.

― Intrarea în cetate e închisă perfect? îl întrebă şeful pe slăbănog.

― Am dezgolit şi prăpastia din faţa intrării...

― Aţi blocat drumul cu bolovani? întrebă din nou şeful.

― Da! răspunseră cei doi într-un glas.

― Şi pe dinăuntru? Aţi pus şi proptelile?

― Da!

― Mă duc să controlez. Rămîneţi aici!

Omul cu cicatrice părăsi încăperea. Cel cu ochii de viezure aşteptă o clipă să se îndepărteze, apoi se adresă slăbănogului:

― Se stăpîneşte grozav, dar tot i se simte neliniştea...

― Te cred şi eu. Tu ce-ai face dacă ai fi în locul lui?

― Ţie chiar nu ţi-e frică deloc, sau te prefaci?

― De ce să-mi fie frică?... Sîntem în siguranţă deplină. Ni­meni nu poate pătrunde aici.

― Dar pe cealaltă intrare? se înfiora viezurele.

― Nu cred că mai există o intrare. E o legendă.

― Adică nu vrei să ţii seama de documentul pe care l-a des­cifrat fata? Chiar deloc?

― Ştiu şi eu... Zău că pare totul cam nefiresc...

― Şi dacă ne pomenim peste noapte cu cine ştie ce musafiri în cameră? se cutremură omul cu ochii de viezure.

― Imposibil! încercă celălalt să-l liniştească. Unde ar putea să fie intrarea?

― Eu voi sta totuşi mereu cu armele lîngă mine...

Cîteva clipe de tăcere. Apoi slăbănogul se adresă celui cu ochii de viezure:

― Despre fată n-a mai vorbit nimic?

― E foarte mînios. Nu ştiu ce-o să iasă pînă la urmă...

― N-o scapă o clipă din ochi. Oare ce are de gînd cu ea?

― Acum e prea tîrziu... Nu e decît o singură soluţie...

― Numai dacă nu şi-o schimba peste noapte gîndul... Acum două zile voia s-o...

― Nu cred că şi-l mai schimbă, îl întrerupse viezurele pe slăbănog. Îl forţează împrejurările.

― Ia spune drept! răbufni slăbănogul după o clipă de tăcere. Îţi pare rău c-am poposit aici? Parcă te simt altfel...

― Cred şi eu... răspunse omul cu ochi de viezure. Dacă n-ar fi fost povestea cu ciobanul, şi cu patrula, şi cu fata, şi atîta nesiguranţă... Dar tu?

― Aiureli! Mie-mi pare rău că n-am găsit toată comoara... Am fi uitat totul, sau poate s-ar fi schimbat totul...

― Crezi prea mult în legenda comorii... Eu...

― De ce să nu cred? Intrarea e altă poveste. Dar comoara există. Am şi găsit o parte din ea. Şi dacă am avea răgaz, am găsi şi restul. Dar e prea mare agitaţia pe-afară...

― Asta e! Mi-e teamă să nu pătrundă aici...

― Sssst! Vine! şopti slăbănogul.

Se lăsă iarăşi tăcere în cameră. Omul cu cicatrice pătrunse înăuntru parcă mai liniştit.

― E în ordine, spuse el. Pe intrarea noastră nu se poate pătrunde în castel. Am adăugat şi eu un baraj. Rămîne cealaltă intrare.

― Oare există...! şopti ca pentru sine slăbănogul.

― Există! se hotărî omul cu cicatrice. Şi trebuie s-o găsim! Şi chiar acum vom porni! Luaţi-vă uneltele!

Îşi luară lanternele, securile, vergelele de fier, ciocănaşele şi părăsiră tustrei încăperea în cea mai mare linişte.

Deasupra castelului de marmură parcă pluteau norii unor mari primejdii.

3
Cireşarii se sculaseră iarăşi o dată cu zorii. Ursu, care-şi fi­xase de cu seară puncte de reper, le arătă celorlalţi zimţii şi adînciturile în care soarele putea să rămînă cîteva minute ţintă pentru un arcaş al amurgului. Îşi imagină un triunghi cu vîrful în locul de popas şi cu baza în zimţii de cremene din depărtări. Laturile triunghiului imaginar nu se depărtau una de alta mai mult de şaizeci de metri în locul unde putea să ajungă o săgeată bine azvîrlită. Prin urmare, aveau de cercetat o porţiune lungă de o sută şi ceva de metri şi largă de vreo şaizeci-şaptezeci de metri spre baza terminus. Zona se întindea la dreapta şi la stînga unei coame stîncoase, pe fundurile unor văi prăpăs­tioase, foarte greu de explorat. Cireşarii se împărţiră iarăşi în două grupe. Grupul lui Victor luă în cercetare valea din stînga coamei, grupul lui Ursu valea din dreapta. Iar Ţombi rămînea mai departe Cerber la bagaje.

Victor se înţelese cu Lucia şi cu Dan să meargă cam 150 de metri înainte de firul văii, cercetînd toţi o singură coastă, iar întoarcerea s-o facă pe cealaltă coastă.

Valea nu se lăsa uşor cutreierată. Deşi nu se vedea nici un strop de apă pe fundul ei, tinerii înţeleseră că era calea de scur­gere a unui torent ucigaş şi se adaptase întocmai furiei lui. La tot pasul, bolovani uriaşi rupţi din stînci barau trecerea şi-i obligau pe cei trei cercetaşi la eforturi şi acrobaţii grele. Dan, deşi se tînguise amarnic, seara, după ce-i făcuse Ursu un masaj zdra­văn, începea deja să-i mulţumească din suflet vlăjganului. Nu-i trecuseră chiar de tot durerile şi acele de la încheieturi şi din muşchi, dar iată că era în stare să înainteze pe drumul acela plin de ură fără să aibă senzaţia că-şi va da la fiecare pas sufletul.

― Ursu m-a salvat! se lăuda el mereu. Fără duşmănia lui mă tăvăleam acum în faţa cortului.

― Oare n-ar fi cazul să-ţi mai odihneşti puţintel coardele vocale şi să-ţi antrenezi ochişorii cu coasta din dreapta? îl înţepă Lucia.

Din fericire, coasta din dreapta era destul de netedă şi de pleşuvă pentru a adăposti şi a feri de priviri iscoditoare o in­trare secretă. Pe alocuri doar cîte un brad mai tînăr îşi ridica trupul semeţ spre cer, învingînd parcă legile naturii.

― Şi totuşi valea e umblată! descoperi Victor. Nu prea îmi vine mie să cred că vom găsi ceva pe-aici.

― Eşti sigur că e umblată? întrebă Dan.

― Am zărit cîteva urme care nu pot înşela. Nişte ramuri de brad tăiate de secure, cîteva locuri de trecere bătătorite... Am impresia că mergem pe o potecă de piatră destul de umblată.

― Crezi c-am greşit direcţia? se interesă Lucia.

― Nu ştiu ce să-ţi răspund... Colindăm o zonă relativă, trasată de Ursu. E adevărat că Ursu e ultimul om care s-ar

putea înşela în privinţa distanţelor şi măsurătorilor. Totul depinde de locul pe care i l-a arătat Dan şi de direcţia razei.

― I-am arătat chiar locul unde m-am scăldat în soare, se scuză Dan.

― Şi i-ai mai spus că raza nu era paralelă cu buza văii, ci cam piezişă, îi aminti Victor. Pe baza acestor spuse ale tale a trasat Ursu zonele.

― Şi dac-aţi fi văzut voi soarele? întrebă Dan.

― Atunci se schimba povestea... Dar mai întîi trebuia să prindem indicaţia logofătului. După aceea... nu cred că mai era vreo greutate. Dacă logofătul vorbeşte de săgeată azvârlită în soare... cît de limpede pare totul acum!... Înseamnă că soarele se vede o singură dată de la picioarele stîncii de cremene şi pen­tru foarte puţin timp. Tragi cu săgeata în direcţia lui şi locul unde se opreşte săgeata e intrarea tăinuită spre castel.

― Foarte ingenios şi foarte frumos! recunoscu Dan.

― Şi foarte precis, şi foarte sigur...

― Victor! le întrerupse Lucia convorbirea. Ai văzut despicătura aceea de lîngă brad?

― Prea strimtă, Lucia. Şi pare prea recentă. E mai degrabă o prăbuşire de roci, probabil sub acţiunea unui torent puternic.

― Voi nu credeţi, reveni imediat Lucia, că am depăşit cei 150 metri? Eu am vrut să-mi număr paşii, dar cu atîtea coti­turi şi ocolişuri mi-am dat seama că-i imposibil sau inutil.

― Să mai mergem puţin, propuse Dan. Un arcaş bun putea să trimită săgeata şi mai departe.

Dar nu găsiră nici mai departe ceva care le-ar fi putut sugera o intrare secretă. Coastele din dreapta văii, spălată şi netezită cu grijă de ape, nu ispiteau cu nimic privirile. Cînd înţeleseră că au ajuns prea departe ca să-i mai ajungă săgea­ta oricărui mare arcaş, făcură cale întoarsă, aţintindu-şi de astă dată privirile pe cealaltă coastă a văii.

― Asta-i şi mai necuviincioasă, glumi Dan. De-a dreptul impudică. N-are nimic pe dînsa.

Într-adevăr, noua coastă, mai abruptă şi mai înaltă decît prima, era lipsită de orice urmă de vegetaţie. Parcă fusese rasă cu un brici necruţător. Nici un smoc de iarbă nu se căţărase pe peretele stîncos.

― Tare mă bate gîndul că n-o să găsim nici în partea asta intrarea, se înnegura Lucia. Dacă şi ceilalţi au acelaşi noroc...

4
Ursu propuse un alt plan de explorare: Maria şi Tic să cerceteze fundul văii şi partea din stînga, iar el, paralel cu cei de jos, partea din dreapta care i se părea mai răutăcioasă şi mai aro­gantă. O bună bucată de drum, Ursu se strecură printre brazi şi bălării cu "mîinile în buzunare", împăcîndu-se de minune cu mi­cile capricii ale coastei. Şi pentru că înainta prea comod avea timp şi grijă să mai dirijeze, din cînd în cînd, şi căutările celor doi Floreşti. Vegetaţia tînără şi timidă precum şi blîndeţea coastei începeau să-l enerveze. Totul semăna cu o carte prea deschisă şi prea uşor de citit: intrarea nu se putea afla în zona aceea.

Tic şi Maria mai mult se distrau, jos în vale. Drumul li se părea floare la ureche, obstacolele erau foarte rare iar ciudăţe­niile nu prea dădeau ghes. Amîndoi erau însă cu ochii în patru; nu pentru că şi-ar fi făcut cine ştie ce iluzii, mai ales Maria, ci pentru că se supuneau acelei corectitudini atît de comună cireşarilor. Prichindelul era, în sfârşit, optimist. Avea siguranţa că de astă dată porniseră pe drumul cel bun. De aceea fluiera neobosit şi vesel stîrnind cu trilurile lui curiozitatea păsăruicilor. În curînd va ajunge la castel... se va întîlni cu... Trilul care zbură de pe buzele lui era atît de gingaş şi de duios şi de înfiorat şi de sfîşietor încît Ursu, auzindu-l în toate nuanţele şi parcă descifrîndu-i taina, coborî privirile spre prichindel. Acel tril suav a fost salvarea ciufuliciului cu păr de aur şi ochi iarăşi calzi.

Un rîs mare, aproape cît Ţombi, urmărise cu alunecări neauzite bucuria blondă care fluiera şi setea de sînge îl îndemnă să atace. Ursu îl zări tocmai cînd se pregătea să sară spre gîtul lui Tic. Vlăjganul ştia ce înseamnă muşcătura fulgerătoare a unui rîs. Carotida despicată... Moartea... Rîsul era la cîţiva metri în spatele prichindelului. Maria era la cîţiva metri înaintea lui. Cam în dreptul ei era şi Ursu, dar sus pe coasta de piatră, la vreo cinci metri înălţime: Maria tocmai întorsese capul să-i spună ceva lui Ursu. Îl văzu sărind în gol.

Ursu nu mai avusese vreme să-l anunţe pe Tic şi să-şi cal­culeze saltul ci acţionase instantaneu. Şi el şi rîsul săriră în

aceeaşi clipă. Saltul lui Ursu fu mai lung. Cele două corpuri se întîlniră în aer. Ursu avea mîinile pregătite. Rîsul nu-şi mai putea opri săritura. Se izbi de pieptul lui Ursu, dar în aceeaşi clipită degetele de oţel ale vlăjganului îi prinseră gîtul. Laba rîsului se înfipse în buza lui Ursu, dar sufocarea şi moartea i-o prefăcură în cîrpă. Vlăjganul strîngea gîtul sălbăticiunii ca-ntr-o menghine. Cînd Ursu atinse pămîntul în locul pe care şi-l fixase, rîsul atîrna ca o zdreanţă în mîinile lui. Roti de cîteva ori ani­malul ameţit apoi îl azvîrli cu toată puterea într-un bolovan uriaş. Acolo rămase, acolo îl găsiră corbii uimiţi de moartea mis­terioasă şi neaşteptată a celui mai feroce tiran al pădurii.

Tic şi Maria asistaseră neputincioşi la ciocnirea ucigaşă din­tre cele două fiinţe. Nici unul nu ştia ce se întîmplase. Totul se petrecuse atît de fulgerător, încît nu văzuseră încotro îşi îndrep­tase rîsul atacul. De aceea Tic se apucă să-l mustre pe Ursu:

― De ce l-ai omorît? Era atît de frumos!

Şi rămase foarte mirat cînd Ursu îi înconjură umerii şi cînd simţi degetele uriaşe plimbîndu-i-se prin păr.

Vlăjganul nici nu voia să se gîndească la ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi întîrziat numai o fracţiune de secundă... Începu să tremure.

― Ursule! ţipă Maria. Eşti rănit!

Din buza lui Ursu se prelingea un firicel de sînge.

― Nu-i nimic! Mi-am muşcat limba.

Se şterse cu dosul plamei şi supse adînc sîngele care-i năvă­lea prin cele cîteva găuri făcute de ghearele rîsului în buză. Se întoarse, scuipă de cîteva ori, apoi se uită la prichindelul care privea cu milă ucigaşul ucis şi atunci îi trecu prin minte că-i iubeşte pe toţi cireşarii atît de mult încît şi-ar da oricînd viaţa pentru a-i salva. Dar erau printre ei două fiinţe, pentru care... pentru care... Nu găsi nimic comparabil, numai sfîşieri şi neant.

― Gata! îşi învinse Ursu slăbiciunea cu clocote. Reluăm cercetările.

Valea pe care mergeau cei trei cercetaşi îşi schimbă brusc aspectul. Peretele, pînă atunci blînd şi accesibil al coamei de piatră, deveni dintr-o dată înalt şi abrupt. Părea imposibil de escaladat. Ursu se văzu nevoit să-şi pună în joc toate virtuţile sale de acrobat pentru a ajunge pe muchia crestei. Muchia era însă atît de subţire şi de jur împrejur atîta gol că Ursu îşi menţinu cu greutate echilibrul. Înainta greu, în patru labe, uneori susţinîndu-se numai în muşchii braţelor, alteori făcînd adevărate salturi mortale şi răsuciri sinucigaşe pentru a de­păşi crăpături şi prăpăstii înspăimîntătoare. După vreo 30 de metri de chin şi demenţă întîlni, în sfirşit, un platou strîmt în formă de romb alungit pe care se trînti parcă aruncat de altcineva. Era mort. Abia după un timp izbuti să-şi vină în fire şi să se uite în jur. În stînga, jos, în fundul văii, reapăruseră, chiar în dreptul lui: Tic şi Maria. Din dreapta, tot pe fundul văii, veneau spre el, fără să-l observe, Victor, Lucia şi Dan.

― Hei! strigă Ursu. Aţi descoperit ceva?

Dar înainte de a termina întrebarea, ochii lui Ursu fixară un punct anumit din mijlocul micului platou. Îşi zgîi ochii cîteva clipe acolo, apoi îşi căută prietenii. Toţi îl observaseră.

― Imposibil să descoperiţi ceva acolo! Uitaţi-vă toţi la ceas.

― Iar vrei să te sinucizi?! strigă Lucia mînioasă.

― 8 şi 3 minute! răcni Dan.

― Şi patru minute! auzi Ursu vocea lui Victor.

― Şi patru minute! repetă ca un ecou Maria.

― La ora 8 şi 4 minute, anunţă Ursu, cireşarii au ajuns la intrarea Castelului. Aduceţi iute bagajele şi frînghiile. E loc pentru toţi, aici, pe platou.
5
Exact în mijlocul platoului pe care se oprise, după acea cumplită trecere prin infern, Ursu zărise o crăpătură mică în formă de romb. Marginile crăpăturii erau atît de drepte şi forma de romb atît de perfectă încât tînărul nu mai avea îndoieli. Ori era o gaură făcută de mînă omului, ori era desăvîrşită de om. La altceva nu se gîndi pentru că nu voia să se bucure singur de descoperirea făcută. Aşteptă sosirea celorlalţi cireşari fără măcar să se mai uite la rombul săpat în stîncă, prinse frînghia pe care Victor i-o aruncă, apoi îşi trase prietenii, unul cîte unul, sus, pe platou, lîngă el. Întîi Tic, care se agăţase prin salt, ca un rîs, de funia coborîtă de Ursu, apoi Maria, apoi Lucia, apoi Dan şi pe urmă Victor.

― Dă, doamne, să nu-i fi urcat aici degeaba! îi întîmpină Ursu. Eu unul cred că gaura asta e intrarea!

Cu mare prudenţă sau poate cu mare emoţie, cireşarii păşiră ca într-un ritual spre rombul din mijlocul platoului. Nu era nici un pic de vegetaţie pe platou: Gaura se deschidea întunecoasă şi înfricoşătoare. Ursu se aplecă şi privi în adînc. Profunzimea crăpăturii sărea în ochi.

― Un puţ adînc, spuse Ursu, şlefuit de mîna omului. Daţi-mi o lanternă.

Cu ajutorul lanternei Ursu reuşi să vadă în pereţii drepţi ai puţului mînere de fier alcătuind o scară care ducea spre pro­funzimi. Ceru apoi o piatră pe care o aruncă numai în clipa cînd îşi apropie urechea de gura puţului. Numără în gînd pînă ce auzi un plescăit.

― Cam la 30 de metri adîncime e apă, anunţă vlăjganul. E cazul să încep coborîrea.

Victor şi Lucia îl legară cu frînghii de mijloc şi stabiliră un cod obligatoriu de semnale convenţionale. Apoi Ursu începu co­borîrea. Mînerele solide de fier înfipte în zidul de piatră duceau pînă la suprafaţa apei. Băgă mîna în apă şi căută. Cînd apa îi ajunse pînă la cot, degetele lui întîlniră alt inel. Oare scara continua mult în jos? Atunci intrarea?... Dar dacă fusese acoperită de apa ploilor şi zăpezilor?... Imposibil... Ploi şi zăpezi au existat întotdeauna... prin urmare intrarea nu putea fi sub nivelul apei, ci mai sus, unde n-o putea ajunge apa.

Ursu începu să urce căutînd cu lanterna o scobitură sau o crăpătură în pereţii puţului. O descoperi la vreo cincisprezece metri mai sus, adică la jumătatea drumului, în zidul din faţa mînerelor de fier. Crăpătura se deosebea greu pentru că era piezişă, nu se căsca direct în zid. La prima vedere putea fi luată drept o pată sau o umbră lunguiaţă. Deşi era foarte îngustă, Ursu reuşi să se strecoare prin ea, făcu un pas, al doilea pas, văzu crăpătura lărgindu-se, transformîndu-se într-un coridor subteran, mai văzu o despicătură în dreapta, care parcă tăia zidul în sus. Făcu al treilea pas pe coridorul subteran şi în aceeaşi clipă simţi ceva mişcător, nesigur, sub tăpli. Instinctiv şi fulgerător se dădu înapoi. Exact la timp. Un bolovan mare, colţuros se prăbuşi cu zgomot asurzitor la picioarele lui. Bolo­vanul era destinat să zdrobească ţeasta musafirului nepoftit. Deşi fusese la un pas de moarte, Ursu scoase o exclamaţie de bucurie. Căpătase certitudinea! Se afla pe drumul spre castel.

Nu spunea iscusitul logofăt la sfîrşitul ingeniosului său docu­ment: şi se va feri de primejdii la fiece poartă? Iată că ajunsese la prima poartă a Castelului celor două cruci!

Revăzînd în memorie textul vechi, Ursu îşi mai aminti o indi­caţie: Pogoară şi urcă la fel, apoi drept duce. Aşa îndemna logofătul după ce săgeata va găsi intrarea. Deci drumul pe care apucase el nu era drumul cel bun. Era o capcană, anume pusă pentru a-l amuţi pe vecie pe cel care nu cunoştea întocmai taina. Adevăratul drum nu putea fi decît prin scobitura din dreapta care ducea sus... Nu stătu mult timp pe gînduri. Îşi scoase iarăşi, ca la Vultureşti, frînghia din jurul trunchiului şi porni, tîrîndu-şi paşii de pardoseala de piatră, prin cotlonul sui­tor din dreapta. Dar numai după cîţiva metri se opri îngrozit. Se afla pe o platformă de piatră suspendată. De jur-împrejur numai gol. Platforma era ca o trambulină deasupra unei prăpăstii. Pia­tra pe care o lăsă să-i cadă din mînă întoarse raza lanternei şi nu departe de intrarea în scobitură zări o scară de fier, soră geamănă cu cea pe care călcase în puţ. Aceleaşi mînere, aceleaşi distanţe. Scara urca parcă spre creasta platoului, dar nu drept ci cu o uşoară înclinaţie. Era şi mai limpede! Drumul subteran ducea spre munţi prin coama de piatră pe care o escaladase el. Ca să se convingă de tot, se caţără pe mînerele de fier, şi după vreo zece, doisprezece metri se pomeni într-o încăpere largă, la capătul căreia se deschidea un gang. Încăperea era mobilată cu bănci de piatră, cioplite rudimentar chiar în peretele stîncii. Îşî imagină o veche cameră de aşteptare...

Ursu nu mai pierdu timpul. Făcu cale întoarsă evitînd cu uşurinţă primejdiile, îşi prinse din nou frînghia de mijloc şi urcă la suprafaţă. Cireşari îl aşteptau tremurînd toţi de nerăb­dare şi emoţie. Îi puse repede la curent cu descoperirile de sub pămînt şi făcu o schiţă foarte precisă a intrării, însemnînd locurile primejdioase, obstacolele posibile, şi indicînd aproape la centimetru distanţele. Era un moment mare, era linişte, se auzea numai vocea lui Ursu care cerea ca Victor să ia imediat conducerea expediţiei, iar lui să i se încredinţeze ariergarda. Vlăjganul ştia cel mai bine cîtă vitejie, cîtă dăruire faţă de grup, cîtă răspundere şi cîtă siguranţă şi decizie se ascundeau sub înfăţişarea modestă, uneori timidă, alteori însufleţită a cire-şarului pe care-l propusese conducător. Nu era unanimitate, ci bucurie, o bucurie mută care urca din adîncimi. Cireşarii por­neau spre Castel!