Castelul fetei în alb

― Şi de acolo, din vîrful colinei, la picioarele munţilor cam cîţi kilometri mai sînt, Ursule? îl întrebă Victor.

― Cam greu de răspuns... În linie dreaptă... vreo cinci kilo­metri. Nu ştiu însă dacă drumul urcă sau coboară... Cînd ajungem în vîrful colinei vă spun sigur.

― Să nu mai pierdem timpul! decretă Lucia spre bucuria lui Tic. Cred că e timpul să pornim! Gata! Nu ne oprim decît în vîrful colinei la umbra copacului din dreapta.

― Aoleu! se prefăcu Dan.

― Şi pentru mai multă siguranţă, am hotărît, eu şi Maria, să servim acolo masa de dimineaţă.

― Cu ce drept luaţi hotărîri în doi? se indignă Dan.

― În două! îl puse Maria la punct. Adică în unanimitate. Sau dacă vrei să fie numai majoritate te primim şi pe tine în rîndul gospodinelor...

― Bine...! le ameninţă Dan. Bine! Sînt gata de plecare.

Şi chiar porni cu un pas iute, îndărătnic, care îl uimi pînă şi pe Ursu. Dan era atît de hotărît să se răzbune pe gospodine şi, mai ales, să-şi şteargă faima de leneş şi de lipsit de vlagă, încît îl prinse repede acea stare de sufocare binecunoscută spor­tivilor care fac eforturi peste limita rezistenţei. Momentul de criză îl pocni după vreo doi kilometri. Ca un trăznet. Mergea spre iad, spre o mocirlă cu smoală în clocot. Simţea, nu că se va prăbuşi, ci că îşi va da sufletul. Tic însă era lîngă el. Magnetul castelului şi mai ales al fetei în alb îl transformase multă vreme pe prichindel într-o fiinţă neobosită, într-un miracol blond şi cu ochi trişti. Bănuia prin ce trece Dan şi tocmai în cli­pa cînd comandantul se pregătea să horcăie: "Tic, mor! Spune-i lui tata c-am murit ca un erou...", puştiul i-o luă înainte:

― Lucia zicea la plecare că îşi închide hohotele de rîs pînă la kilometrul trei...

― De ce? abia izbuti să şuiere Dan.

― Ca să rîdă de tine c-ai pornit ca un viteaz şi te-ai prăbuşit ca un salam... Zău, că ea spunea... Dar Maria e mai

bună. Ea zicea c-o să rîdă pe drum ca să se poată ocupa de tine cînd o să cazi.

― Da?! răsuflă Dan şi îşi iuţi paşii.

Se întîmplase cu el acea minune simplă şi frecventă în lumea sportivilor. Reuşise să depăşească punctul de criză... Simţi cum i se ridică greutăţile sufocante de pe piept, cum i se topeşte moleşeala, cum i se limpezeşte capul. Mergea fără să se uite înapoi. La un moment dat, îi spuse lui Tic:

― Te rog, du-te şi cere rucsacul Luciei. Eu nu pot să dau ochii cu ea. Mi-e frică să nu mă opresc.

Tic îi aduse lui Dan un rucsac dar nu pe al Luciei care, încăpăţînată, nu l-ar fi dat nici pentru un popas de două ore, ci pe al Mariei, bucuroasă că poate să scape de povară în mersul impus de Dan. Numai Tic şi Ţombi cel fidel erau foarte bucuroşi de alergătura matinală.

Nici cînd începu urcuşul, Dan nu lăsă pe nimeni să-l întreacă. Ce de puteri zăceau în el! Cu Tic şi Ţombi alături, înfruntă cura­jos cruzimea colinei şi ajunse în vîrf fără să se simtă prea obosit. Se opri chiar sub copacul uriaş indicat de Lucia şi aşteptă, în pi­cioare, cu mîinile în şolduri, cu aerul unui om sătul de triumf şi plin de dispreţ chiar faţă de fapta lui, sosirea celorlalţi, mai pre­cis a celor două gospodine. Cînd fetele îşi făcură, în sfîrşit, apariţia, le privi tăcut cîteva clipe, de fapt le lăsă să-i vadă mimi­ca, apoi se adresă, aşa într-o doară, lui Victor:

― M-am sfătuit cu Tic să luăm masa de dimineaţă la pi­cioarele stîncii de cremene.

Cel care rîse cel mai aprig fu Ursu:

― Ha-ha-ha! Ha! Dan eşti un erou! îţi făgăduiesc că te fac campion la maraton. Dac-ai reuşit să treci pe punctul de criză înseamnă că ai calităţi de sportiv. Dar să-ţi spun drept, eu aş fi preferat să nu treci de punctul de criză.

― De ce? se înfurie Dan. Aha! Invidia...

― Pentru că eu o să fiu acela care o să te duc în spate. Să nu-ţi închipui că o să scapi de oboseală. Deseară o să înceapă, iar mîine o s-avem nevoie de o targă. Oricît de încăpăţînat o să fii, oricît o să te zbaţi, mîine nu mai eşti bun de nimic. Sau în cel mai fericit caz, chiar astăzi, spre seară.

― Vom vedea! îi răspunse Dan dîrz.

Dar spusele lui Ursu îi domoliră puţintel entuziasmul. Accep­tă masa de dimineaţă care avu loc jumătate de oră mai devreme din cauza performanţei la care-i forţase pe ceilalţi. Generos şi cavaler, le scuti pe Lucia şi pe Maria de contraţepii care li se cu­veneau, mulţumindu-se doar să le ameninţe prieteneşte:

― Dacă mă mai puneţi a doua oară la încercare... vă duc de-a dreptul în iad. Zău!

Ursu se urcase în vîrful copacului pentru a cerceta împre­jurimile. Colina pe care poposiseră cobora vijelios spre rădăcina munţilor. La poalele ei, în depărtare, se zărea albia unui pîrîiaş, care cobora din munţi printr-un defileu. Ursu urmări drumul pîrîului şi descoperi repede că albia lui era singura cale accesibilă spre munţi. Imediat îşi strigă raportul din vîrful copacului, apoi îl auzi pe Victor răspunzîndu-i:

― Am fost sigur de asta. Trebuie să fie ceva, un drum, sau o cale naturală, care să-l ferească pe cel în cauză de greşeli şi abateri. Logofătul indică foarte sigur drumul.

Ursu coborî din copac, se înfruptă la rîndul lui cu poftă grozavă din bucatele pe care le scoseseră fetele din rucsac şi stabili cu Victor un plan de bătaie, după ce socoti că pînă la poalele munţilor nu sînt mai mult de 5 kilometri. Deşi ritmul impus de Dan ceruse eforturi din partea fiecăruia, nimeni nu se gîndi să prelungească odihna. Ceasul încă nu arăta 8 dimineaţa cînd cireşarii începură coborîşul colinei spre rădăcina munţilor. Era o singură cale de coborîre a colinei, printre prăpăstii, care ducea chiar la începutul defileului.

Ajungînd la malul pîrîului, simţiră toţi, poate în aceeaşi clipă, că au intrat în altă lume, că aparţin altor forţe.

Munţii, care de sus de pe culme păreau nişte înălţimi obiş­nuite cu creste pleşuve, ascuţite, îşi arătau acum toată puterea şi sălbăticia lor. Semănau mai degrabă cu nişte ziduri drepte, grele, nepăsătoare, tocite şi netezite pe coaste, despicate ici-colo în fîşii prăpăstioase, înfricoşătoare. Era o regiune sălbatică, as­pră, care apăsa mereu, care ameninţa rău, care sugera cruzimi, o regiune cum nu mai întîlniseră cireşarii în plecările lor.

Defileul, deşi era mărginit la început de dealuri stîncoase, nu prea înalte şi nici abrupte, îi puse la grele încercări. Nu izbutiseră să găsească un drum umblat, nici nu văzuseră urmă de potecă. Apa înghesuită de stînci oferea căi de acces nesigure şi capricioase. Mai erau şi bolovani, şi rîpe şi copaci şi mai ales coturile nesfîrşite ale pîrîului care-i obliga, la fiecare zece metri, să schimbe malul şi direcţia, ceea ce îl făcu pe Dan să se urce pe un bolovan şi să ţină un scurt discurs:

― Zău că drumul ăsta seamănă cu un meci de box. Atacă din dreapta, eschivează în stînga, croşeuri, directe, svinguri, jaburi, upercuturi şi nici un mal nu rămîne knock-out mai mult de zece secunde... Nu turist ci arbitru de box trebuie să fii ca să te descurci aici...

Apoi Dan sări de pe bolovan... Şi iarăşi atacuri şi eschive şi simulări...

Tinerii ajunseră la poalele munţilor dar nu se opriră. Pentru că nici pîrîul nu se oprea, şi pîrîul era singurul drum sigur, şi nici coastele calcaroase care se dezveleau din cînd în cînd nu pre­vesteau în jur stînci de granit. După vreun kilometru de mers printre stînci tot mai colţuroase şi mai ameninţătoare se pomeniră brusc într-un platou rotund şi întunecat. De jur-împrejur se ridicau pereţi abrupţi de piatră atît de deşi şi de adînci şi de arcuiţi că parcă alcătuiau o pădure de suliţi ameninţînd cerul. Una din acele suliţi războinice parcă se deosebea la culoare şi la formă de celelalte. Spre ea mergeau cireşarii, pentru că nu era o stîncă de calcar, ci o stîncă de granit, suprevieţuitoare stingheră a cine ştie cărui cataclism geologic.

― Stîncă de cremene! spuse Ursu.

Numai cînd ajunseră la picioarele ei, tinerii se opriră şi-şi lepădară poverile. Ursu începu să se caţere ca o maimuţă pe stîncă abruptă, pînă găsi un loc de unde putea să observe mai bine regiunea. Dincolo de suliţele şi stîncile care alcătuiau pereţii micului fund de căldare în care se aflau ei, după cîteva răsuciri şi noduri stîncoase, se ridicau ca o barieră nemiloasă Munţii Crestelor Pustii. Parcă-i tăiase cineva cu o singură lovitură de spadă, atît de netezi erau pereţii lor. Numai pasă­rile cerului puteau poposi pe crestele lor. Părea cu neputinţă ca o fiinţă omenească să ajungă acolo.

― Sîntem perfect închişi! se grăbi Ursu să-şi anunţe prie­tenii după ce coborî. Nu ştiu unde o fi intrarea în castel, că nu se vede nimic ce ar putea arăta a castel, dar de urcat munţii spre vîrf e absolut imposibil!

― Nu e nici o crăpătură, nici o vale care se strecoară prin munţi?... Întrebă Lucia.

― Vale?! Ştii cum arăta zidul unei cetăţi? Exact aşa arată şi munţii. Parcă i-a făcut omul, nu natura. Numai spre vîrf se mai dantelează. Bineînţeles nu ca să uşureze vreun urcuş ci ca să-ţi taie orice chef de a-i escalada. Numai dacă n-o fi castelul undeva în spatele acestor stînci colţuroase.

― Nu cred! spuse Victor. Ar fi descoperit imediat.

― Poate c-o fi chiar în interiorul vreunei stînci, sugeră Maria.

― Şi atunci ar fi fost simplu de dibuit, o dezamăgi Ursu.

― Să vedem unde-o să ne ducă documentul logofătului, se amestecă Lucia. N-are nici un rost să facem presupuneri. El nu vorbeşte de castel ci de intrare. Şi în harababura asta de stînci pot să se ascundă o sută de intrări, nu una.

― Va să zică, îşi aminti Maria, o săgeată azvîrlită în soare găseşte intrarea. Ceea ce înseamnă că la distanţă de o aruncătură de săgeată se află intrarea...

― În soare! preciza Dan. Dar ce înseamnă acest "în soare"? Nici nu se vede soarele de aici, din fundătura asta.

― Nu se vede, spuse Victor cu oarecare insinuare în voce, dar se ştie din ce direcţie răsare, nu?

― Aaaa! se dezmetici Maria. Săgeata azvîrlită spre răsărit. Bravooo! Unde-i răsăritul?

Lucia scoase busola, o fixă în palmă şi după cîteva clipe arătă direcţia precisă a acelui punct cardinal dintr-o dată atît de necesar cireşarilor:

― Poftiţi! Aveţi în faţa dumneavoastră Estul. Ne mai tre­buie un arc şi o săgeată.

― Cam ce distanţă putea să facă o săgeată, Victor? întrebă Maria.

― O săgeată bine zvîrlită nu cred că trecea de o sută de metri. Tu ce crezi, Ursule?

― Eu cred că trecea... Dar nu cu foarte mult. Deci, dincolo de stînci... Pînă la prima stîncă dinspre est sînt vreo 60 de metri. Dincolo de stînci... Acolo e o îngrămădire destul de curioasă... de sus părea un adevărat labirint de stînci... Numai că nu-i spre inima muntelui, ci spre poalele lui. Ce să caute acolo o intrare?

― Asta n-are nici o importanţă, spuse Victor. Noi nu ştim nimic decît că în acea direcţie se află o intrare secretă spre

castelul celor două cruci. Şi mai ştim că drumul spre castel e un drum subteran deoarece textul spune "pogoară şi urcă la fel apoi drept duce"!

― Trebuie să fie neapărat un drum subteran? întrebă Lucia.

― Cam aşa ar trebui după text. Dacă spunea: "urcă şi pogoară la fel", era altceva. Altă interpretare nu pot să dau frazei din text. Mai ales că vorbeşte şi despre "poartă". Unde vezi aici porţi?

― Poate că e o vale ascunsă, undeva... se încăpăţînă Lucia.

― Vale nu poate fi în pereţii ăştia, zău, Lucia, îi spuse Ursu cam cu regret.

― În orice caz, un rîu a trecut o dată pe aici, Ursule. Toate scobiturile de aici, fundul acesta de căldare, pîrîul pe care am venit noi nu s-au născut la porunca unui demiurg.

Remarca Luciei îl puse oarecum în derută pe Victor. Îşi roti ochii peste tot, apoi se adresă Luciei cu un ton cît se poate de domol:

― În privinţa rîului ai dreptate. Totuşi nu cred că rîul venea dinspre est ci mai degrabă dinspre apus. Tu ce părere ai?

― Şi eu cred că venea dinspre apus. Deci într-acolo ar putea să fie o vale...

― Da, o întrerupse Victor, numai că textul spune foarte clar să azvîrlim săgeata în soare, adică spre răsărit. Eu cred că tot despre o intrare şi despre un drum subteran e vorba. Începem cercetările?

Toţi căzură de acord să se înceapă imediat cercetările. Dar cînd ajunseră în apropierea stîncilor înţeleseră că nu se vor des­curca prea uşor, aşa cum crezuseră la început. Ursu avusese dreptate. Un adevărat labirint de stînci de toate formele şi mărimile se vedea în faţa lor. O mulţime de stînci şi de ridicături, mai ales cele din partea stîngă a labirintului, erau acoperite de arbori, partea cealaltă, în schimb, era aproape goală, pleşuvă.

Pentru a se uşura şi a se grăbi cercetările, căutătorii se împărţiră în două grupe. Una formată din Tic, Ursu şi Maria, alta din Victor, Dan şi Lucia. Grupul lui Ursu urma să cerceteze partea împădurită, grupul lui Victor partea pleşu­vă. După ce îşi înveliră bagajele într-o foaie de cort pe care o fixară apoi cu cîţiva bolovani, şi după ce Tic îi dădu dispoziţii căţelului să-şi asume rolul de Cerber, tinerii, înarmaţi cu unelte de turişti, începură ascensiunea şi căutarea.

― Mare atenţie! ceru Victor înainte de despărţire. Fiecare metru pătrat poate să ascundă intrarea. Indiferent de rezul­tat, la ora două ne întîlnim toţi la bagaje.
2
Victor, Lucia şi Dan se înţeleseră să facă mai întîi un drum de recunoaştere în toată zona lor şi să noteze pe o schiţă locurile cele mai ciudate, cele mai neobişnuite, cele care ar fi putut să constituie, cîndva, un ascunziş pentru in­trarea tăinuită. După prima raită care dură peste un ceas şi scoase multă sudoare din ei, Lucia recapitulă, într-un mo­ment de răgaz, însemnările făcute:

― Stînci calcaroase, atacate de intemperii, cu multe sinuo­zităţi şi scobituri. Scobiturile superficiale, în general. Două din ele se prezintă sub forma unor începuturi de grote. De aseme­nea, una din stînci, cu pereţi netezi, imposibil de escaladat, prezintă spre vîrf o scobitură ciudată.

― Va să zică trei locuri care ar putea să tăinuiască intrarea în castel, rezumă Dan. Bineînţeles, dacă sînteţi şi voi optimişti...

― Nici eu nu cred că restul ne poate interesa, spuse Victor. Cu ce să începem?

― Cu ceea ce stă în puterile noastre, răspunse Lucia. Stînca e cu neputinţă de escaladat.

― Atunci, haidem la văgăuni! sugeră Dan. Dar să nu uităm lanternele.

Fiecare luă cîte o lanternă puternică, vînătorească. Porniră spre grote cu speranţe şi emoţii.

― Eu cred că una din văgăuni ascunde intrarea...îşi măr­turisi Dan dorinţa. E mai simplă, mai uşor de...

― Eu mă cam îndoiesc, spuse Lucia. Văgăunile sînt prea ispititoare şi prea la îndemîna oricui. Mai degrabă scobitura aceea din vîrful stîncii...

― În orice caz, medita Victor, scobitura are mult mai multe şanse decît văgăunile, tocmai fiindcă pare inaccesibilă.

― Dar nu se potriveşte cu indicaţiile logofătului, sesiză Dan. Nu spune logofătul: "pogoară şi urcă la fel"? Chiar tu, Victor, ai demonstrat adineauri...

― Ba e chiar după indicaţiile logofătului... El nu spune fraza asta înainte de a vorbi despre intrare ci după aceea. Săgeata găseşte intrarea, şi săgeata poate să-şi aleagă foarte bine ca ţintă scobitura din vîrful stîncii... Şi de-acolo se pogoară, nu?

― Da, da, da, da... Îmi amintesc. Da...

Cireşarii ajunseră la una din văgăuni. Intrarea era strîmtă dar destul de primitoare pentru un corp elastic. Înainte de a se strecura înăuntru, Victor ceru celorlalţi să-şi caute un loc de refugiu. El se caţără pe o ieşitură deasupra intrării, trimise raza lanternei înlăuntrul văgăunii şi începu să facă zgomot, să fluiere, să ţipe, să arunce cu bolovani. Din văgăună nu răspunse însă nimeni. Deci nu-şi făcuse sălaş vreo vietate care avea tot dreptul să se înfurie şi să se apere împotriva unor nepoftiţi.

― Intru eu întîi, se hotărî Victor şi, dacă e nevoie, vă chem.

Victor se strecură înăuntru, aprinse lanterna care îşi izbi repe­de razele de pereţii stîncoşi. Scobitura era destul de superficială, un fel de scorbură întunecată şi hîdă. Lîngă intrare, descoperi pe pereţi pete negre de fum, iar pe pămînt resturi de lemn ars. Iată de ce animalele evită această vizuină naturală, gîndi Victor. Văgăuna era folosită, pesemne, ca loc de refugiu de cine ştie ce vînători sau ciobani. Nu mai avea ce să caute înăuntru.

― Nimic! îşi anunţă prietenii cînd ieşi afară. Au stat oameni înăuntru. E un loc de refugiu. Tare mi-e teamă că şi cealaltă văgăună are aceeaşi menire. Păcat!

Lucia şi Dan îl imitaseră pe Victor, în timpul scurtei sale dispariţii în grotă, încercînd să sperie şi să alunge eventualele vietăţi primejdioase din cealaltă văgăună.

― Animale nu-s înăuntru! îl puse Lucia la curent pe Victor.

― Atunci cu atît mai mult n-o să găsim nimic...

Victor pătrunse şi în cealaltă văgăună şi zări, chiar de la primii paşi, urme de refugiu: cutii de conserve goale, hîrtii şi ziare, pete de fum şi resturi de lemn ars. Deşi un pic mai mare decît sora ei, nici noua grotă nu părea să ascundă vreun mis­ter. Pereţii erau pietroşi, netezi, nescobiţi, doar într-un ungher un ochi de apă limpede se aciuase în taină şi se străduia să nu facă vreun zgomot pentru a nu atrage atenţia asupra lui. Vic­tor luă hîrtiile şi cutiile goale şi ieşi afară.

― Asta-i tot ce conţine grota, în afară de un izvor pe care nu l-am putut aduce. Dacă vi-i sete... Ia să vedem cine şi cînd a fost înăuntru... mai multe ziare... şi pare-se nu din aceeaşi zi... ba nici măcar din acelaşi an. Lucia, tu mai ţii minte cînd a apărut ediţia a treia din "Tom Sawyer"?

― De ce?

― Păi scrie aici, în coloana din mijloc, despre cărţile noi apărute şi printre ele e şi "Tom" ediţia a treia.

― Anul trecut... în... în... iunie, îşi aminti Dan.

― Iar alt ziar e chiar din anul ăsta... tot din iunie. Cine să fie? Turişti? Vînători? Iunie... Iunie... Nu cumva e sezon de vînat? S-ar putea să fi fost nişte vînători... Dar să lăsăm asta pentru mai tîrziu... Să vedem ce e cu scobitura din vîrful stîncii...

Stînca semăna cu vîrful unei biserici şi avea vreo 30 de metri înălţime. Pereţii erau cu totul inaccesibili. Cel puţin pînă la înălţimea de 20 de metri, de unde stînca se îngusta ca un vîrf de piramidă zimţuit. Scobitura era cam la vreo cinci metri sub vîrf. Victor înconjură stînca din toate părţile pentru a ochi o cale de acces.

― Victor! Nici nu te gîndi! îl opri Lucia. În cel mai bun caz, poţi să urci cîţiva metri. Pe urmă, e imposibil să mai faci un pas şi orice mişcare greşită... Să căutăm alt mijloc...

― N-avem altul, Lucia, degeaba... ori ne uităm cu ochii noştri înăuntru, ori renunţăm.

― Dar nu se poate! E o absurditate numai să te gîndeşti la ascensiune.

Pe Victor nu-l puteau opri cuvintele Luciei. Descoperise cîteva găuri în stînca. Băgă piciorul în una din ele, se prinse cu o mînă de un colţ şi astfel încet, încet, cu multă prudenţă şi cu multă sudoare urcă vreo trei metri. Se căţără ca o pisică pe scoarţa unui copac. Poziţia în care se afla şi netezimea de gheaţă a peretelui îi topiră însă toată rezistenţa şi încăpăţînarea. De înaintat nu mai putea înainta nici un centimetru. Dar din ne­fericire nici de coborît, în stilul în care urcase, nu mai putea. Şi nici nu avea spaţiul şi posibilitatea să-şi dea drumul jos sărind. Atunci îi veni ideea să-şi elibereze mîinile. Parcă l-ar fi scăpat altcineva, atît de neaşteptată i se păru prăbuşirea. În cădere făcu o mişcare de redresare, însă prea bruscă, aşa că atinse pămîntul nu cu picioarele cum calculase el, ci cu mîinile.

Lucia şi Dan se repeziră în acelaşi timp spre dînsul, dar îl văzură ridicîndu-se de jos ca un popîndău. Nu păţise nimic, dar palmele i se juliseră în atingerea neprevăzută cu pămîntul pietros.

― Imposibil, Lucia! răsuflă el. Ai avut dreptate. Nu se poate urca. Dar cum o să explorăm scobitura? Cum dracu'!

― Ce-ar fi să aruncăm cu pietre înăuntru? propuse Dan.

― E un fel de "hai să facem ceva ca să nu stăm degeaba", se resemna Victor.

Era tot ce le stătea în putinţă: să arunce în scobitură cu pietre. Dar era, de fapt, un gest al neputinţei. Pietrele arun­cate de Dan nu ajungeau însă pînă la scobitură. Încercă şi Victor după ce Lucia, foarte severă şi incoruptibilă, îi dezin­fecta palmele. Şi reuşi să introducă în scobitură cea de a treia piatră. Aproape în aceeaşi clipă ieşi dinăuntru o dihanie uria­şă care se înălţă ca o săgeată în văzduh.

― Un vultur! spuse Lucia. O fi vreun cuib de vulturi...

― Asta înseamnă că nimeni n-a ajuns pînă acolo... se bu­cură Victor... Ce facem?

― Să ne sfătuim şi cu ceilalţi, răspunse Lucia. De altfel se apropie ora două.

Tustrei porniră cu paşi repezi spre locul de întîlnire.

3
Înainte de a începe cercetările, Ursu, Maria şi Tic se suiră pe o înălţime izolată pentru a trece în revistă întreaga zonă împă­durită pe care urmau s-o exploreze. Se vedea ca-n palmă toată zona. Era o pădurice tînără cu suişuri şi coborîşuri, dar fără deosebiri de relief prea accentuate. Doar undeva, la un capăt, se zărea o adunătură de stînci ca ruinele unei cetăţi. După ce-şi însemnară bine în minte locurile, cei trei cireşari coborîră pen­tru a stabili planul explorării.

― Cred că n-avem decît un singur loc de cercetare, spuse Ursu. Adunătura aceea ciudată de stînci.

― Seamănă atît de bine cu o cetate în ruină, se repezi Tic. Oare n-o fi acolo Cetatea Vulturilor?

― Dacă ar fi fost acolo, de mult era descoperită, Ticuşorule, îl potoli Maria. Şi nici nu corespunde indicaţiilor din document. Noi căutăm aici intrarea, nu castelul. Cine ştie pe unde o fi cetatea...

― Să mergem într-acolo! propuse Ursu.

― Şi restul! întrebă Maria. Cînd cercetăm restul?

― După părerea mea, în rest n-avem ce găsi. Pădurea e prea tînără, ceea ce înseamnă că porţiunea a fost goală, sau tăiată şi răvăşită. Şi pe urmă pare destul de umblată. S-au tăiat atîţia copaci în ultimul timp că nu văd cum putea rămîne nedescoperită o intrare, oricît de tăinuită ar fi fost ea...

Tinerii se apropiară de îngrămădirea de stînci. De fapt, ceea ce părea o îngrămădire de departe, nu era decît un bolo­van uriaş, o singură stîncă sfîrtecată în zeci de locuri de ploi şi furtuni. Unele tăieturi intrau profund în trupul stîncii ca nişte cotloane. După ce înconjură uriaşul bolovan de cîteva ori, Ursu reveni cam dezamăgit:

― În afară de cîteva hrube mici, neînsemnate, sînt două găuri mai mari, două tăieturi care intră adînc în bolovan. Am impresia că sînt cioplite pe alocuri de mîna omenească...

― Intrarea! se entuziasma Tic.

― Nu-mi vine a crede, îl tempera Maria. Prea e la vederea tuturor, şi prea e la cheremul oricui, stînca asta. Nu e un loc prea bine ales pentru a tăinui o intrare...

― De ce? se încăpăţînă puştiul. De unde ştii tu cum arătau locurile astea cu 300 de ani în urmă. Poate că era un codru aici pe care nimeni nu se gîndea să-l răzbată.

― Poate... spuse Ursu. Decît să pălăvrăgim, mai bine să in­trăm înăuntru prin partea asta...

― Să nu fie vreun animal în văgăună, se înfioră Maria.

― Nici o grijă. Şi chiar dacă e vreun lup sau vreo vulpe ies pe partea cealaltă.

Ursu porni înainte cu lanterna într-o mînă şi cu un baston-secure în cealaltă mînă. Cotlonul nu era prea întunecos. Mai exista undeva o sursă de lumină. Pereţii micului coridor nu păreau că ascund vreo taină. Pe la mijlocul bolovanului, coridorul se revăr­sa într-o scobitură mai spaţioasă, un fel de încăpere, în care, după toate semnele, se aciuaseră cîndva oameni. După ce cotrobăiră prin toată acea încăpere naturală, tinerii îşi continuară drumul pe coridor pînă se pomeniră afară în partea opusă intrării.

― Nimic! se întrista Tic. Oare n-o fi vreo altă scobitură la etaj? Bolovanul nu era prea greu de urcat. Se căţărară tustrei pe coasta lui, îi atinseră creasta, dar în zadar. Nici urmă de intrare secretă nu se zărea pe suprafaţa lui. Se odihniră cîteva minute pe creştetul bolovanului, observînd încă o dată împrejurimile.

― Ursule! se învioră Tic. Ia uită-te în rîpa aceea... O vezi? Acolo! Nu ţi se pare că în fundul ei e o pată neagră?

― Nu-i nici o pată, răspunse Ursu. E o gaură, o gaură strîmtă, cred că o vizuină. Dacă ţii morţiş, hai s-o cercetăm.