Cauza al-khawaja şi tahery împotriva regatului unit



Yüklə 401,6 Kb.
səhifə4/8
tarix07.08.2018
ölçüsü401,6 Kb.
#67835
1   2   3   4   5   6   7   8

A. Concluziile Camerei

89. Pentru Cameră, dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d), ca de altfel toate dispoziţiile art. 6 § 3, erau unele care impuneau drepturi minime ce trebuiau acordate oricărui acuzat într-o procedură penală. Camera a constatat că, din moment ce consacra drepturi minime, dispoziţiile art. 6 § 3 constituiau garanţii exprese care nu puteau fi privite drept simple exemplificări ale aspectelor de luat în considerare la aprecierea caracterului echitabil al unui proces.

90. În continuare, Camera a constatat că indiferent de motivul aflat la originea imposibilităţii acuzatului de a adresa întrebări unui martor, fie că este vorba despre absenţa ori anonimitatea martorului sau ambele situaţii, punctul de pornire al examinării realizate de Curte era acela de a cerceta dacă a existat o încălcare a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) pornind de la principiile enumerate la pct. 40 din hotărârea Lucà (citată anterior):

„În cazul în care acuzatul a avut o ocazie adecvată şi corespunzătoare pentru a contesta depoziţiile fie la momentul la care au fost făcute, fie într-o etapă ulterioară, admiterea acestora ca mijloace de probă nu este contrară în sine art. 6 § 1 şi § 3 lit. d). Consecinţa acestei situaţii este că, totuşi, atunci când o condamnare se bazează în mod exclusiv sau în mod determinant pe depoziţiile unei persoane căreia acuzatul nu a avut posibilitatea de a-i adresa întrebări ori de a solicita să îi fie adresate întrebări nici în etapa cercetării, nici în cursul judecăţii, dreptul la apărare este restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 [trimiteri omise].”

91. Camera a subliniat că ambele părţi au consimţit să abordeze chestiunea pornind de la premisa că fiecare dintre condamnări se baza în mod exclusiv sau în mod determinant pe declaraţiile celor doi martori, iar aceasta a urmat aceeaşi abordare. În continuare, a apreciat elementele de contrabalansare invocate de Guvern în cele două cauze. În primul rând, a analizat elementele de contrabalansare conform cărora, în fiecare dintre cele două cauze, judecătorul cauzei a aplicat în mod corect verificarea prevăzută de lege relevantă, iar Court of Appeal a verificat soliditatea fiecărei condamnări. Cu toate acestea, a constatat că elementele respective aveau o pondere limitată din moment ce chestiunea esenţială în fiecare cauză era aceea de a se stabili dacă judecătorii cauzelor şi Court of Appeal au acţionat în conformitate cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din convenţie.

92. În ceea ce-l priveşte pe domnul Al-Khawaja, Camera s-a exprimat astfel:

„41. Examinând faptele cauzei Al-Khawaja, Curtea observă că elementele de contrabalansare invocate de Guvern sunt reprezentate de faptul că declaraţia lui S.T., per se, nu obliga reclamantul să depună mărturie; nu exista niciun indiciu privind coluziunea între petente; existau contradicţii între declaraţia lui S.T. şi ceea ce declaraseră ceilalţi martori, contradicţii ce puteau fi cercetate prin examinarea încrucişată a martorilor respectivi; credibilitatea acesteia ar fi putut fi contestată de apărare; iar juraţii ar fi fost atenţionaţi aibă în vedere că nu au văzut-o pe S.T. şi nici nu au auzit-o depunând mărturie, iar declaraţia sa nu fusese verificată prin examinare încrucişată.

42. Analizând aceste elemente, Curtea nu consideră că vreunul dintre acestea, considerat izolat sau împreună cu altele, ar putea contrabalansa prejudiciul cauzat apărării prin admiterea declaraţiei lui S.T. Este adevărat că, şi în absenţa declaraţiei lui S.T., reclamantul ar fi putut fi nevoit să depună mărturie pentru a se apăra împotriva celei de-a doua învinuiri formulate împotriva sa. Însă în cazul în care declaraţia lui S.T. nu ar fi fost admisă, este posibil ca reclamantul să fi fost judecat numai pentru a doua învinuire şi să fi fost nevoit să depună mărturie numai cu privire la aceasta. În ceea ce priveşte contradicţiile dintre declaraţia lui S.T. şi cele relatate de aceasta celor doi martori, Curtea le consideră a fi minore. Apărarea nu a făcut trimitere decât la o singură contradicţie, anume faptul că din declaraţia lui S.T. reieşea că reclamantul îi atinsese faţa şi gura în cursul pretinsei agresiuni, în timp ce unuia dintre martori îi spusese că acuzatul o incitase să îşi atingă singură faţa. Apărarea avea desigur posibilitatea de a pune la îndoială credibilitatea lui S.T., însă ne este greu să înţelegem pe ce elemente s-ar fi putut baza, în special din cauză că declaraţiile lui S.T. se coroborau în mare măsură cu cele ale celeilalte reclamante, iar judecătorul […] exclusese orice risc de coluziune între cele două. Absenţa coluziunii poate reprezenta în dreptul intern un element în favoarea admisibilităţii, însă în prezenta cauză nu poate fi considerată a fi un element de contrabalansare în sensul art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d). Absenţa coluziunii nu schimbă cu nimic concluzia Curţii, conform căreia, odată admisă, declaraţia constituia un mijloc de probă referitor la prima învinuire pe care reclamantul nu era în măsură să o conteste în mod eficient. În ceea ce priveşte atenţionarea juraţilor de către judecător, Court of Appeal a considerat-o insuficientă. Chiar dacă nu ar fi fost aşa, Curtea nu este convinsă că o atenţionare, oricât de corespunzătoare ar fi fost, putea contrabalansa eficient efectele unei declaraţii neverificate care constituia singurul mijloc de probă împotriva acuzatului.”

În consecinţă, Camera a constatat încălcarea art. 6 § 1, coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie, în cauza Al-Khawaja.

93. În ceea ce-l priveşte pe domnul Tahery, Camera s-a exprimat astfel:

„45. În această cază, Guvernul a invocat următoarele elemente principale de contrabalansare: judecătorul cauzei a avut în vedere alte măsuri; reclamantul a avut posibilitatea de a contesta sau de a respinge declaraţia respectivă, depunând chiar el mărturie sau citând alţi martori să compară; judecătorul cauzei a atenţionat juraţii că era necesar să dea dovadă de circumspecţie în aprecierea mărturiei depuse de martorul car nu se înfăţişase; judecătorul informase juriul că teama resimţită de T. nu putea fi imputată acuzatului.

46. Curtea nu consideră că aceste elemente, considerat izolat sau împreună cu altele, erau de natură a asigura caracterul echitabil al procedurii sau a contrabalansa inconvenientul semnificativ cauzat apărării prin admiterea declaraţiei lui T. Este legitim ca instanţele interne, atunci când se confruntă cu problema martorilor care nu se prezintă sau care solicită păstrarea anonimatului, să analizeze dacă pot fi luate măsuri mai puţin restrictive pentru dreptul la apărare decât admiterea ca mijloace de probă a declaraţiilor date de martori. Totuşi, faptul că măsurile alternative sunt considerate a fi necorespunzătoare nu absolvă instanţele interne de responsabilitatea acestora de a se asigura că nu se aduce atingere art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) atunci când încuviinţează admiterea citirii unor astfel de declaraţii. Într-adevăr, respingerea măsurilor mai puţin restrictive implică o datorie extinsă de a veghea la respectarea dreptului la apărare. În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a contesta declaraţia prin citarea altor martori, problema reală era că, excepţie făcând T., nu existau alţi martori capabili sau dispuşi să povestească ceea ce văzuseră. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră că declaraţia lui T. putea fi infirmată efectiv. Curtea observă că reclamantul a depus mărturie în instanţă pentru a nega învinuirea adusă, decizia de a proceda astfel fiind probabil influenţată de circumstanţa admiterii declaraţiei lui T. Dreptul unui acuzat de a depune mărturie în apărarea sa nu poate contrabalansa imposibilitatea acestuia de a-l vedea pe singurul martor ocular al acuzării, de a-i adresa întrebări ori a solicita să-i fie adresate şi de a-l supune unei examinări încrucişate.

47. În încheiere, Curtea admite că atenţionarea adresată de judecătorul cauzei juraţilor era completă şi formulată cu grijă. Aceasta reaminteşte că, în ceea ce priveşte martorii anonimi în cauza Doorson, citată anterior, avertizase că „declaraţiile obţinute de la martori în condiţii în care dreptul la apărare nu poate fi garantat în măsura impusă în mod obişnuit de convenţie ar trebui tratate cu prudenţă maximă (pct. 76 din hotărâre)”. În cauza respectivă, a putut constata că măsuri corespunzătoare fuseseră luate, după cum în mod expres declarase Court of Appeal că tratase acele declaraţii „cu prudenţa şi circumspecţia necesare”. Totuşi, în cazul unui martor care nu se prezintă, cum era cazul lui T., Curtea consideră că, oricât de clară ar fi, o avertizare care precizează că acuzatul nu este responsabil de absenţa martorului în cauză nu poate fi considerată un element de contrabalansare suficient atunci când declaraţia neverificată a acestui martor constituie singura probă incriminatoare directă.”

În consecinţă, Camera a constatat în cauza Tahery, de asemenea, încălcarea art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din convenţie.



B. Argumentele părţilor

1. Guvernul

a) Hotărârea Camerei

94. Guvernul consideră că dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d) constituie în mod evident o garanţie expresă, însă nu o normă absolută de la care nu se poate deroga: punctul central era reprezentat de procedură în ansamblu, garanţiile de care dispune acuzatul, fiabilitatea probelor şi, după caz, interesul martorilor sau al victimelor. O regulă inflexibilă privind proba exclusivă sau determinantă ar fi incompatibilă cu interpretarea generală dată de Curte art. 6 § 3 lit. d).

95. Guvernul a argumentat că modalitatea în care Curtea a aplicat şi a dezvoltat această regulă este lipsită de claritate în mai multe privinţe: nu a existat o dezbatere adecvată asupra principiului care stă la baza acestei reguli; nu a fost examinată niciodată integral problema aplicabilităţii acesteia atât în jurisdicţiile de drept civil (continentale), cât şi în cele de common law; anterior cauzei A.M. împotriva Italiei (nr. 37019/97, CEDO 1999 IX), nu exista un fundament în jurisprudenţa Curţii pentru aplicarea acestei reguli în privinţa unui martor care nu se înfăţişează, martor a cărui identitate era cunoscută apărării; nu se putea distinge în jurisprudenţa Curţii consecvenţa în stabilirea cazurilor în care un mijloc de probă era considerat determinant.

96. În continuare, Guvernul argumentează că, aşa cum a fost aplicată de Cameră în hotărârea sa, regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) se baza pe supoziţia eronată că orice probă testimonială mijlocită care era crucială pentru o cauză era fie lipsită de fiabilitate, fie, în absenţa examinării încrucişate a martorului, imposibil de evaluat în mod corect. În fapt, probă testimonială mijlocită „exclusivă sau determinantă” putea fi cât se poate de fiabilă, iar examinarea încrucişată putea să nu contribuie cu nimic ori să aibă doar o contribuţie marginală la evaluarea fiabilităţii acesteia. Regula putea să genereze în realitate rezultate arbitrare; putea conduce la excluderea unor probe pentru simplul motiv că erau importante, independent de faptul dacă erau sau nu fiabile sau certe. Camera nu a explicat dacă, şi dacă da, în ce sens, chestiunea fiabilităţii este relevantă pentru aplicarea acestei reguli. Camera nu a realizat o analiză completă a garanţiilor disponibile în Anglia şi Ţara Galilor, nici nu a înţeles diferenţa semnificativă existentă între procedurile de judecată specifice sistemului common law şi cele ale celorlalte state contractante. De asemenea, nu a explicat suficient de clar din ce moment o mărturie ar trebui considerată determinantă pentru a permite instanţei de prim grad de jurisdicţie (trial court) să aplice regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) în practică şi nu a examinat corespunzător problemele concrete susceptibile să rezulte din aplicarea acestei reguli în Anglia şi Ţara Galilor.

97. De asemenea, regula privind proba exclusivă sau determinantă ar putea predispune la intimidarea martorilor, mai ales în cazurile în care unul dintre aceştia a avut curajul de a se prezenta. Aceasta are un impact deosebit în cazul agresiunilor sexuale, când infracţiunea este comisă, de regulă, într-un loc retras şi când, prin urmare, mărturia victimei este adesea proba „exclusivă sau determinantă” (sole or decisive).

98. Pentru aceste motive, Guvernul a invitat Curtea să adopte abordarea urmată de Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii. Hotărârea Supreme Court a demonstrat că jurisprudenţa acestei instanţe permitea o abordare mai flexibilă decât cea a regulii, aparent inflexibile, privind proba exclusivă sau determinantă definită de Cameră. În lumina celor concluzionate de Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii, anume că regula privind proba exclusivă sau determinantă ar crea în practică dificultăţi importante dacă ar fi aplicată în Anglia şi Ţara Galilor, Guvernul a invitat Curtea să clarifice că importanţa unei probe neverificate trebuie considerată mai degrabă unul dintre elementele de luat în considerare la aprecierea caracterului echitabil al unei proceduri în ansamblu. În subsidiar, acesta a avansat ipoteza că regula privind proba exclusivă sau determinantă nu ar trebui să se aplice atunci când există motive întemeiate care să justifice neprezentarea unui martor, precum cele menţionate la art. 23 din 1988 Act (Legea din 1988) şi art. 116 alin. (2) din 2003 Act (Legea din 2003).



b) Dreptul şi practica interne relevante

99. Guvernul a subliniat că garanţii generale îl apărau pe acuzat împotriva oricăror inechităţi care puteau rezulta din admiterea unei probe testimoniale mijlocite. Judecătorul cauzei avea rolul unui „gardian al sistemului judiciar”: acesta avea obligaţia conform common law şi în temeiul art. 78 din Police and Criminal Evidence Act 1984 (Legea din 1984 privind activitatea de poliţie şi probele în materie penală) să împiedice juriul să asculte mărturii al căror efect negativ asupra caracterului echitabil al procedurii era de aşa natură încât era indicat să nu fie admise. Judecătorul cauzei trebuia să aibă convingerea că acuzarea nu a putut furniza mijlocul de probă în urma citării martorului pentru a se înfăţişa în instanţă şi trebuia să atragă atenţia juraţilor asupra pericolelor care puteau lua naştere ca urmare a încrederii în proba testimonială mijlocită. Juraţii trebuia să aibă convingerea vinovăţiei acuzatului dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar posibilitatea sesizării Court of Appeal trebuia să se menţină, apelul formulat urmând a fi admis în situaţia în care condamnarea nu prezenta garanţii.

100. Art. 23 din 1988 Act (Legea din 1988) stabilea că o declaraţie scrisă este admisibilă în anumite împrejurări enumerate şi se aplica în egală măsură acuzării şi apărării. Judecătorul cauzei avea obligaţia de a condiţiona necesitatea admiterii unei astfel de probe de exercitarea unui control strict. Art. 25 îi permitea judecătorului să refuze admiterea unei declaraţii în situaţia în care considera că refuzul era necesar în interesul justiţiei (garanţiile fiabilităţii şi respectării dreptului la apărare). Art. 26, care se aplică declaraţiilor pregătite în scopul procedurilor penale, impunea judecătorului să ţină seama de natura, originea şi conţinutul declaraţiei, de posibilitatea de a examina alte probe, de relevanţa declaraţiei şi de măsura în care admiterea acesteia ar genera o inechitate pentru acuzat. De asemenea, anexa 2 la Act (lege) permitea admiterea probelor referitoare la credibilitatea şi coerenţa persoanei care a dat declaraţia.

101. În privinţa 2003 Act (Legea din 2003), Guvernul a subliniat că aceasta a fost adoptată după efectuarea unei verificări detaliate a regulilor privind probele testimoniale mijlocite de către Law Commission, care concluzionase că multe dintre supoziţiile aflate la baza excluderii în mod tradiţional a probelor testimoniale mijlocite nu erau justificate: de exemplu, aceasta a constatat că probele testimoniale mijlocite nu erau obligatoriu lipsite de acurateţe ori de fiabilitate şi că, în numeroase cazuri, regula a condus la excluderea arbitrară a unor probe certe.

102. 2003 Act (Legea din 2003), la fel ca şi 1989 Act (Legea din 1989), permite atât apărării, cât şi acuzării, să solicite furnizarea unor probe testimoniale mijlocite. Art. 116 alin. (2) lit. e) a fost încorporat în 2003 Act în scopul combaterii criminalităţii prin măsuri speciale de protecţie a martorilor care aveau motive legitime să se teamă de intimidări sau represalii. Atunci când o cerere era motivată de teama martorului de a depune mărturie, judecătorul cauzei o putea încuviinţa numai dacă avea convingerea că admiterea declaraţiei era în interesul justiţiei. De asemenea, contrar legislaţiilor din numeroase alte state membre ale Consiliului Europei, 2003 Act nu permitea admiterea probelor testimoniale mijlocite furnizate de martori anonimi şi care totodată nu se înfăţişaun instanţă. Art. 124–126 din Act prevedeau diverse garanţii suplimentare (supra, pct. 45).

c) Faptele celor două cauze

103. În ceea ce priveşte cauza Al-Khawaja, Guvernul a argumentat că ceea ce era important era că S.T. nu fusese citată pentru a depune mărturie în instanţă dintr-un motiv întemeiat (aceasta decedase). Judecătorul cauzei a concluzionat că admiterea declaraţiei sale era în interesul justiţiei şi, pentru a ajunge la această concluzie, a ţinut seama de inconvenientele care puteau fi cauzate primului reclamant. Apărarea a admis că se aflau într-o poziţie din care puteau răsturna proba prin declaraţia respectivă.

104. Pe de altă parte, declaraţia lui S.T. nu reprezenta proba exclusivă sau determinantă în această cauză. Existau şi alte probe cu care aceasta se corobora, în special faptul că S.T. depusese plângerea fără întârziere, comportamentul acesteia la data depunerii plângerii şi susţinerile de o asemănare izbitoare cu cele ale altor femei. Primul reclamant a avut posibilitatea de a examina încrucişat (to cross-examine) ceilalţi martori, de a depune mărturie în apărarea sa şi de a se adresa juriului cu privire la probele în acuzare. Juriul a primit îndrumările necesare despre natura declaraţiei lui S.T. şi sarcina probei în această cauză. 1988 Act a fost aplicată corect şi nu există nici un fundament pentru infirmarea raţionamentului instanţei de prim grad şi Court of Appeal potrivit căruia admiterea acestei declaraţiei era corectă.

105. În cauza Tahery, teama resimţită de T. constituia un just motiv pentru a nu fi citat spre a se înfăţişa în instanţă. Ca şi în cauza Al-Khawaja, judecătorul cauzei a concluzionat că admiterea declaraţiei era în interesul justiţiei şi, pentru a ajunge la această concluzie, a ţinut seama de inconvenientele care puteau fi cauzate apărării. Declaraţia lui T. nu reprezenta proba exclusivă sau determinantă în această cauză: existau şi alte probe cu care aceasta se corobora, inclusiv mărturisirea celui de al doilea reclamant că era prezent în momentul săvârşirii infracţiunii, că a mânuit cuţitul cu care S. a fost înjunghiat, că a fost implicat într-o altercaţie cu acesta şi că dăduse o declaraţie mincinoasă poliţiei. Al doilea reclamant a avut posibilitatea de a examina încrucişat (to cross-examine) ceilalţi martori, de a depune mărturie în apărarea sa şi de a se adresa juriului cu privire la probele în acuzare. Juriul a primit îndrumările necesare despre natura declaraţiei lui T. şi sarcina probei în această cauză. 1988 Act a fost aplicată corect şi nu există nici un fundament pentru infirmarea raţionamentului instanţei de prim grad şi Court of Appeal potrivit căruia admiterea acestei declaraţiei era corectă.



2. Reclamanţii

a) Hotărârea Camerei

106. Reclamanţii au argumentat că dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d) permiteau trei interpretări. Prima era cea rigidă şi literală, adoptată de Curtea Supremă a Statelor Unite atunci când a avut de interpretat dispoziţii similare din al Şaselea amendament la Constituţie, interpretare pe care reclamanţii nu au avut-o în vedere. A doua, cea adoptată de Curte, nu a tratat dispoziţiile art. 6 § 3 lit. d) ca fiind inflexibile, ci le-a interpretat ca stabilind o bază de echitate minimă şi ireductibilă. Această abordare, care s-a bazat pe regula privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule), era cea corectă. Cea de a treia interpretare era cea urmată de Guvern, dar şi de Curtea Supremă a Regatului Unit în cauza Horncastle şi alţii, care conform celor susţinute de reclamanţi, reducea garanţiilor oferite prin art. 6 § 3 la chestiuni care necesitau examinare numai atunci când se stabilea dacă acuzatul a beneficiat sau nu de un proces echitabil.

Pentru aceste motive, reclamanţii au susţinut că instanţele interne şi Guvernul nu au acordat o pondere corespunzătoare dreptului oricărui acuzat de a adresa întrebări sau de a solicita să fie adresate întrebări martorilor în acuzare. Acest drept nu putea fi exclus sub pretextul caracterului său formal sau caduc; exista o serie întreagă de motive pentru a considera că o condamnare bazată exclusiv sau în mod determinant pe declaraţia unui martor care nu s-a înfăţişat în instanţă nu prezenta garanţii şi nu era echitabilă. De exemplu, comportamentul martorului în sala de judecată; ar exista posibilitatea de a-i fi analizate percepţia, memoria sau sinceritatea, în absenţa cărora era posibil ca unele erori, greşeli, exagerări sau minciuni intenţionate să treacă neobservate. Este o situaţie ca o persoană să facă în mediu privat o declaraţie prejudiciabilă pentru cineva, şi altceva să repete acea declaraţie în cadrul unui proces.

107. Mai mult, justificarea regulii privind proba exclusivă sau determinantă este clară: pentru a aprecia dacă, în cazul în care o probă testimonială mijlocită (hearsay evidence) a fost admisă, dificultăţile cauzate astfel apărării au fost contrabalansate suficient în cadrul procedurii, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de ponderea în care mărturia depusă a fost determinantă pentru condamnarea pronunţată împotriva acuzatului. Cu cât caracterul mărturiei este mai accentuat determinant, cu atât prejudiciul suferit de apărare este mai mare. Reclamanţii au argumentat că regula a fost expusă în mod clar şi simplu în cauza Lucà împotriva Italiei (nr. 33354/96, pct. 40, CEDO 2001 II); regula este consacrată în jurisprudenţa Curţii şi corespunde unei interpretări principiale, pragmatice şi rezonabile a art. 6 § 3 lit. d).

108. Reclamanţii au argumentat că nu era corect să fie urmat raţionamentul Supreme Court în cauza Horncastle şi alţii. Aceasta a greşit apreciind că abordarea urmată de Cameră era de natură să conducă la excluderea unor probe certe şi vădit fiabile. Existau pericole inerente în admiterea unei probe neverificate, în mod aparent fiabile: jurisprudenţa abunda de cazuri în care probe la început aparent fiabile, ulterior au fost răsturnate.

109. Lordul Phillips a argumentat că art. 6 § 3 lit. d) avea ca scop să remedieze o slăbiciune a sistemelor de drept civil (continentale), spre deosebire de cele de common law. Cu toate acestea, reclamanţii au susţinut că, independent de originile istorice ale acestui articol, dreptul englez s-a abătut de la norma tradiţională care interzice proba testimonială mijlocită. Aceştia au adăugat că era inadmisibil ca standarde distincte să se aplice unor sisteme juridice diferite: aceasta ar echivala cu subminarea naturii înseşi a sistemului convenţiei.

110. De asemenea, reclamanţii au apreciat că Supreme Court comisese o eroare constatând că aplicarea regulii privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) în Anglia şi Ţara Galilor ar ridica probleme practice. O probă „determinantă” ar fi, prin definiţie, o probă de importanţă crucială pentru cauză şi, la aplicarea normei, Curtea însăşi a demonstrat că era posibil să stabilească dacă o probă era exclusivă sau determinantă. În faţa Camerei, Guvernul nu a avut nicio dificultate în a recunoaşte că în fiecare din cele două cauze mărturia martorului care nu se înfăţişase constituise proba exclusivă sau determinantă. Judecătorii cauzelor din Regatul Unit au apreciat, în mod obişnuit, circumstanţe factuale complexe şi au stabilit dacă au fost îndeplinite anumite criterii juridice precum caracterul „echitabil” sau „suficient” al probelor prezentate în faţa lor. De asemenea, acest criteriu era inclus în Coroners and Justice Act 2009 (Legea din 2009 privind coronerii şi justiţia) în cazul martorilor anonimi (supra, pct. 46). Reclamanţii au subliniat că Supreme Court a acordat o importanţă mare pentru a demonstra că soluţiile cauzelor judecate de această Curte ar fi fost aceleaşi dacă respectivele cauze ar fi fost judecate în temeiul 1988 Act şi 2003 Act (Legile din 1988 şi 2003). Corolarul acestei afirmaţii era că punerea în aplicare a regulii privind proba exclusivă sau determinantă (sole or decisive rule) ar conduce la acelaşi rezultat în numeroase cauze cu care instanţele interne sunt sesizate înainte de orice astfel de punere în aplicare.


Yüklə 401,6 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin