Cauza Mişcarea raëliană elveţiană împotriva Elveţiei

Marsh v. Alabama, 326 U.S. 501.

1. Murphy împotriva Irlandei, nr. 44179/98, pct.76-77, CEDO 2003 IX.

2. Women On Waves şi alţii împotriva Portugaliei, nr. 31276/05, pct. 39-40, 3 februarie 2009.

3. A se vedea referirea citată în Appleby şi alţii, citată anterior, pct. 26.

4. În cauza fondatoare de drept Hague v. CIO, 307 U.S. 496 (1939), Curtea Supremă a decis că o ordonanţă municipală care impune obţinerea unei autorizaţii pentru a desfăşura o reuniune publică pe străzile publice, în parcurile publice sau în clădirile publice ale oraşului era nulă şi neavenită. Curtea Supremă a stabilit următorul principiu: „indiferent de apartenenţa străzilor şi parcurilor, acestea au fost dintotdeauna puse la dispoziţia publicului şi, din vremuri imemoriale, au fost utilizate pentru reuniuni, schimburi de idei între cetăţeni şi dezbateri cu privire la probleme publice”. Alte exemple de locuri publice sunt zonele din jurul sediului Curţii Supreme (United States v. Grace, 461 U.S. 171 (1983), sau trotuarele (Frisby v. Schutlz, 487 U.S. 474 (1988).

5. Printre locurile publice limitate sau desemnate se numără teatrele municipale deschise producţiilor private (Southeastern Promotions Ltd. V. Conrad, 420 U.S. 546 (1975), sălile de şedinţă ale consiliilor de administraţie ale şcolilor (City of Madison v. Wisconsin Employment Relations Comm’n, 429 U.S. 167 (1976), terenurile publice destinate târgurilor deschise grupurilor aparţinând diverselor comunităţi (Heffron v. International society for Krishna Consciousness, 452 U.S. 640 (1981) şi locurile de desfăşurare a reuniunilor universitare (Widmar v. Vincent, 454 U.S. 263 (1981).

6.  În cauza Perry Education Association v. Perry Local Educators’ Association, 460 U.S. 37 (1983), o majoritate foarte mică a considerat că un sistem interşcolar de corespondenţă şi documentele de corespondenţă ale profesorilor reprezentau spaţii non-publice. Tribunalul a stabilit o distincţie între, pe de o parte, discriminarea în privinţa conţinutului – adică discriminarea îndreptată împotriva unui discurs din cauza subiectului acestuia – care poate fi permisă dacă păstrează obiectivele locului limitat şi, pe de altă parte, discriminarea întemeiată pe punctul de vedere – adică discriminarea datorată ideologiei, opiniei sau perspectivei specifice oratorului – care trebuie presupusă a fi interzisă atunci când este îndreptată împotriva unui discurs care, în alte privinţe, se încadrează în limitele prevăzute de loc. Printre alte locuri non-publice se numără, conform Curţii Supreme, închisorile [Adderlewy v. Florida, 385 U.S. 39 (1966)], şcolile [(Grayned v. City of Rockford, 408 U.S. 104 (1972)], autobuzele municipale [(Lehman v. City of Shaker Heights, 418 U.S. 298 (1974)], bazele militare [(Greer v. Spock, 424 U.S. 828 (1976)], cutiile poştale [(U.S. Postal Service v. Council of Greenburgh Civil Associations, 453 U.S 114 (1981)], o acţiune anuală de binefacere creată de guvernul federal pentru a viza angajaţii federali [(Cornelius v. NCAACP Legal Defense and Education Fund, 473 U.S. 788 (1985)], sediul poştei, în special un trotuar aflat aproape de intrarea într-un oficiu poştal din Statele Unite [(United States v. Kokinda, 497 U.S. 720 (1990)], şi terminalele aeroporturilor [(International Society for Krishna Consciousness v. Lee, 505 U.S. 672 (1992)]. Locurile publice, desemnate sau non-publice pot cuprinde şi locurile virtuale, precum proiectele de strângere a fondurilor [Rosenberger v. Rector and Visitors of the University of Virginia, 515 U.S. 819 (1995)], canalele publice de acces solicitate de autorităţile locale responsabile cu reţelele de cablu [(Denver Area Educ. Telecomm. Consortium, Inc. v. FCC, 518 U.S. 727 (1996)] şi o dezbatere a unor candidaţi difuzată pe un canal al unei societăţi de televiziune deţinute de stat [Arkansas Educational Television Commission v. Forbes, 523 U.S. 666 (1998)].

1.  Această teorie a făcut obiectul a numeroase critici, în special din cauza faptului că nu ţine seama de valorile implicate în stabilirea unui echilibru just între interesele individuale şi interesele publice în speţă şi nu furnizează un veritabil control judecătoresc în cazurile în care se aplică standardul privind caracterul rezonabil [Jakab, „Public Forum Analysis After Perry Education Association v. Perry Local Educators’ Association – A Conceptual Approach to Claims of First Amendment Access to Publicly Owned Property”, Fordham L. Rev., 54 (1986), 545, şi Dienes, „The Trashing of the Public Forum: Problems in First Amendment Analysis”, Geo. Wash. L. Rev., 55 (1986), 109].

2.  Metromedia, Inc. v. City of San Diego, 453 U.S. 490 (1981).

3.  Comité pour la République du Canada c. Canada, [1991] 1 R.C.S. 139. În opinia sa, doamna judecător L’Heureux-Dubé a declarat: „Dacă guvernul ar avea puterea discreţionară de a-şi trata proprietatea asemenea unei persoane particulare, acesta ar putea adopta norme diferite pe baza conţinutului sau să privilegieze anumite puncte de vedere şi să ofere acces la trotuare, străzi, parcuri, peluza unei curţi de justiţie şi chiar la Colina Parlamentară numai persoanelor al căror mesaj ar fi conform cu preferinţele guvernului. Un astfel de standard ar contraveni total spiritului Cartei şi ar anula orice valoare a conceptului de libertate de exprimare.”

4.  Ramsden v. Peterborough (Oraş), [1993] 2 R.C.S. 1084.

5.  Greater Vancouver Transportation Authority c. Fédération canadienne des étudiantes et étudiants – Section Colombie-Britannique, 2009 CSC 31, [2009] 2 R.C.S. 295.

1.  Hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 22 februarie 2011, pct. 106.

2.  Filosofia politică aflată la baza acestei jurisprudenţe a fost formulată în cauza Abrams v. United States, 250 U.S. 616 (1919) de judecătorul Oliver Wendell Holmes după cum urmează: „Când oamenii îşi vor da seama că timpul a răsturnat multe convingeri, poate că vor ajunge să creadă […] că este mai uşor să se ajungă la binele suprem dorit prin intermediul comerţului liber cu idei […] că cel mai bun test al adevărului este puterea ideii de a urmări să fii acceptat în condiţiile concurenţei de pe piaţă şi că adevărul este singurul motiv care permite realizarea dorinţelor în deplină siguranţă. Aceasta este, în orice caz, teoria din Constituţia noastră.” Bazată pe metoda socratică, teoria „pieţei ideilor” susţine că adevărul se naşte din concurenţa unor idei foarte variate în cadrul unui discurs public liber şi transparent. Această teorie îşi are rădăcinile în Areopagitica: A speech for the Liberty of Unlicensed Printing to the Parliament of England (libertatea presei şi cenzura), discurs adresat de John Milton Parlamentului Angliei în 1644, şi a fost dezvoltată ulterior de John Stuart Mill în cartea On Liberty (Despre libertate), 1859. Discursul lui Milton poate fi rezumat în celebrul citat al acestuia: „Chiar dacă toate duhurile învăţăturii au fost lăsate să hălăduiască libere pe pământ, pentru ca Adevărul să iasă la suprafaţă, noi cutezăm prin îngrădiri şi interdicţii să-i punem la îndoială puterea. Să lăsăm Adevărul şi Minciuna să se lupte: cine ar putea învinge Adevărul într-o confruntare liberă şi deschisă?”. În filosofia continentală, aceeaşi teorie a fost elaborată întâi de Immanuel Kant în articolul său privind iluminismul politic, intitulat Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung?”, publicat în revista Berlinische Monatsschrift în decembrie 1784. Patru ani mai târziu, Mirabeau a publicat De la liberté de la presse, imité de Milton, în care adapta opera lui Milton la situaţia politică franceză în ajunul creării instituţiei Stărilor Generale (Etats Généraux). Mai recent, această idee fundamentală a fost plasată în centrul dezbaterii filosofice prin abordarea non-metafizică adoptată de John Rawls în noua sa teorie privind o „societate bine-ordonată” şi rolul pe care îl joacă în această societate „raţiunea publică” şi prin abordarea postmetafizică a teoriei lui Jürgen Habermas privind „sfera publică” şi „raţiunea comunicativă” (a se vedea Political Liberalism, John Rawls, New York, 1993, şi Habermas, Faktizität und Geltung, Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und des demoktatischen Rechtsstaats, Frankfurt, 1992).

3.  Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24.

1.  Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 59, seria A nr. 30. Această hotărâre precizează sensul principiului enunţat iniţial la punctul 49 din hotărârea Handyside.

2.  Criteriul privind „caracterul adecvat” serveşte pentru a verifica dacă există o „legătură raţională” între ingerinţă şi nevoia socială, prin stabilirea existenţei unui raport plauzibil între ingerinţă şi nevoia socială, astfel cum a afirmat Curtea pentru prima dată în hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 57, seria A nr. 93. Criteriul privind măsura cea mai puţin intruzivă vizează ca atingerea adusă dreptului sau libertăţii în cauză să fie minimă, stabilind dacă există un mijloc la fel de eficient, dar mai puţin restrictiv, pentru a realiza aceeaşi nevoie socială.

3. În ceea ce priveşte protejarea substanţei sau a esenţei dreptului garantat de art. 10, a se vedea hotărârea Appleby, citată anterior, pct. 47, care reafirmă principiul enunţat în hotărârea Ashingdane, citată anterior, pct. 57. Astfel, criteriul privind proporţionalitatea (sau privind „caracterul rezonabil” sau „echilibrul just”) nu coincide în totalitate cu criteriul protejării substanţei drepturilor şi libertăţilor aflate în joc.

4. Handyside, citată anterior, pct. 49, şi Women on Waves şi alţii, citată anterior, pct. 42.

5. Această frază se găseşte în prefaţa scrisă de Eric Arthur Blair la prima ediţie a cărţii „Ferma animalelor” (1945). Prefaţa nu a fost publicată şi a fost descoperită abia câţiva ani mai târziu în manuscrisul dactilografiat original al autorului. A apărut în Times Literary Supplement din 15 septembrie 1972.

6.  Asemenea Guvernului, instanţele interne au decis că, în esenţă, cauza se baza pe acest argument (a se vedea decizia tribunalului administrativ din 22 aprilie 2005, p. 11, şi în special hotărârea din 20 septembrie 2005 a Tribunalului Federal, p. 11: „Este vorba, de asemenea, de importanţa de a evita susţinerea de către stat a unei astfel de reclame, prin punerea la dispoziţie a unei părţi din domeniul public, putând să lase astfel impresia că aprobă sau tolerează opiniile şi acţiunile în cauză.”

1. Cel mai înfocat luptător de pe continentul european a fost Voltaire, care a scris în Dicţionarul filosofic al acestuia (Dictionnaire philosophique), apărut în 1754, că „avem dreptul natural de a ne folosi atât peniţa, cât şi limba, asumându-ne pericolele şi riscurile implicate”. Dar cu mult timp înaintea acestuia, publicarea în Anglia a operei iluminatoare a lui John Milton, Areopagitica, ea însăşi cenzurată, a marcat începutul opoziţiei filosofice şi politice împotriva cenzurii înaintea publicării conţinutului unui discurs, drept consecinţă logică a libertăţii de exprimare.

2. Făcând trimitere la puterile statului, Kant a scris că monarhul nu are puterea de a comanda ideile şi nu poate, prin urmare, să supună discutarea publică a unor opinii unui control guvernamental prealabil al conţinutului: „Majestatea Sa ar fi discreditată dacă s-ar amesteca în aceste probleme, supunând unui control guvernamental scrierile în care supuşii săi încearcă să îşi expună clar ideile, chiar dacă este motivată în acţiunile sale de cele mai înalte convingeri, fiind astfel expusă reproşurilor: „Caesar non est supra grammaticos […]”. („Es tut selbst seiner Majestät Abbruch, wenn er sich hierin mischt, indem er die Schriften, wodurch seine Untertanen ihre Einsichten ins reine zu bringen suchen, seiner Regierungsaufsicht würdigt, sowohl wenn er dieses aus eigener höchsten Einsicht tut, wo er sich dem Vorwurfe aussetzt: Caesar non est supra grammaticos …”), Immanuel Kant, „Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung?”, 1784.

3. A se vedea, de exemplu, Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) [MC], nr. 32772/02, pct. 82, CEDO 2009.

1. Women on Waves şi alţii, citată anterior, pct. 40.

2. Handyside, citată anterior, pct. 50, şi Sunday Times, citată anterior, pct. 60.

3. Caracterul deschis şi nediscriminatoriu al accesului la internet şi al utilizării acestuia reprezintă o preocupare majoră a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a adoptat Rezoluţia 1877 (2012) 1 privind protejarea libertăţii de exprimare şi a informaţiilor de pe internet şi din presa on-line şi Recomandarea 1906 (2012) 1 intitulată „Regândirea drepturilor creatorilor în epoca internetului”, precum şi a Comitetului de Miniştri, care a adoptat, între altele, mai multe recomandări – CM/Rec(2007)16 privind măsurile de promovare a valorii de serviciu public a internetului şi CM/Rec(2008)6 privind măsurile de promovare a respectării libertăţii de exprimare şi informare în privinţa filtrelor de internet – precum şi o declaraţie privind neutralitatea reţelei, o declaraţie privind gestionarea în interes public a resurselor reprezentate de adresele de protocol de internet şi o declaraţie privind Agenda Digitală pentru Europa, toate trei din 29 septembrie 2010 şi inspirate de Declaraţia Ministerială a Grenadei din 19 aprilie 2010 privind agenda digitală europeană. Aceeaşi preocupare s-a simţit şi de cealaltă parte a Atlanticului. Ca răspuns la interesul exprimat de Guvernul Federal pentru reglementarea conţinutului discursului pe internet cu scopul de a promova dezvoltarea acestuia, Curtea Supremă americană a declarat în cauza Reno v. American Civil Liberties Union, 521 U.S. 844 (1997): „Considerăm că acest argument este total neconvingător. Creşterea spectaculoasă a acestei noi pieţe a ideilor contrazice baza factuală a acestei afirmaţii. S-a dovedit că internetul s-a dezvoltat şi continuă să se dezvolte spectaculos. Conform tradiţiei constituţionale, în absenţa unor dovezi contrare, presupunem că este mai probabil ca reglementarea de către stat a conţinutului discursului să împiedice liberul schimb de idei decât să îl încurajeze. Interesul de a încuraja libertatea de exprimare într-o societate democratică este mai important decât orice beneficiu teoretic, dar nedovedit, pe care l-ar putea aduce o cenzură.” Această abordare lăudabilă a fost confirmată de o majoritate mică într-o cauză ulterioară cauzei Reno, şi anume Ashcroft v. American Civil Liberties Union, 542 U.S. 656 (2004). Cu un an înainte, Curtea Supremă făcuse un pas înapoi, refuzând să recunoască statutul de spaţiu public accesului la internet în bibliotecile publice [United States v. American Library Association, 539 U.S. 194 (2003)], bazându-se pe o interpretare puţin convingătoare şi limitată a elementului tradiţional al teoriei locului public şi pe o clasificare nepotrivită a internetului drept o prelungire tehnologică a unei stive de cărţi, neţinând seama de faptul că, dacă bibliotecile ar avea dreptul de a împiedica publicul să primească informaţii deja disponibile pe internet, acest lucru ar echivala cu dreptul de a interzice accesul la cărţile aflate deja în stivă, cu alte cuvinte, cu dreptul la cenzură. Astfel cum au remarcat cu clarviziune judecătorii Stevens şi Souter în opiniile lor separate, majoritatea admite riscul de blocare excesivă a accesului adulţilor la o cantitate substanţială de materiale neobscene, nefaste pentru copii, dar autorizate pentru adulţi, şi la o cantitate mare de texte şi imagini care nu sunt dăunătoare pentru nimeni.

1. Acest aşa-numit principiu al „neutralităţii internetului”, recent afirmat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, are la bază exact aceleaşi fundamente ideologice ca şi teoria spaţiului public. Comitetul de Miniştri adaugă că gestionarea traficului şi filtrarea conţinutului ilegal nu trebuie să fie considerate drept o abandonare a principiului neutralităţii reţelei, având în vedere că excepţiile de la acest principiu trebuie analizate cu cea mai mare prudenţă şi trebuie să fie justificate de „interese publice imperative”.

2. Doamna judecător Abella, de la Curtea Supremă a Canadei, a oferit o justificare elocventă a acestui lucru în cauza Crookes c. Newton, 2011 CSC 47, [2011] 3 R.C.S. 269: „Pe scurt, internetul nu poate oferi acces la informaţii fără hyperlinkuri. Or, limitarea utilităţii acestora din urmă şi supunerea lor unei reguli aplicabile în mod tradiţional în materie de publicare ar avea ca efect restrângerea gravă a circulaţiei informaţiilor şi, prin urmare, a libertăţii de exprimare. «Efectul paralizant» pe care acest lucru l-ar putea avea asupra funcţionării internetului, ar putea avea consecinţe dezastruoase, deoarece este puţin probabil ca autorii articolelor de fond să fie de acord să îşi asume riscul angajării răspunderii pentru includerea în articolele lor a unor linkuri care conduc la alte articole al căror conţinut se poate schimba total independent de voinţa lor.”

3.  Murphy, citată anterior, pct. 67. Totuşi, Curtea a precizat clar că aprecierea sa se limita la problema stabilirii dacă putea fi justificată interdicţia unui anumit mod (publicitate) de exprimare (religioasă) prin intermediul unui anumit mijloc (de difuzare a informaţiilor), având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei. În orice caz, compatibilitatea acestui raţionament cu propria interpretare a Curţii a libertăţii de religie şi a rolului neutru pe care îl are statul în probleme legate de religie este problematică, astfel cum vom demonstra.

1.  markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann împotriva Germaniei, 20 noiembrie 1989, pct. 33, seria A nr. 165, Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, pct. 72, seria A nr. 173, Casado Coca împotriva Spaniei, 24 februarie 1994, pct. 50, seria A nr. 285 A, Demuth împotriva Elveţiei, nr. 38743/97, pct. 42-43, CEDO 2002 IX, şi Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei (nr. 3), nr. 39069/97, pct. 30, CEDO 2003 XII. În aceste cauze, Curtea s-a limitat să examineze dacă măsurile adoptate la nivel naţional „[erau] justificate în principiu şi [erau] proporţionale”, ceea ce permitea să se procedeze la un control complet în temeiul Convenţiei. Alături de acest criteriu destul de larg de control, justificarea oferită de Curte pentru pretinsa marjă largă de apreciere a discursului comercial este problematică. În fapt, „domeniul complex şi fluctuant” al comerţului, concurenţei şi publicităţii nu trebuie să fie o scuză pentru o protecţie mai scăzută a drepturilor consumatorilor, în special având în vedere consensul internaţional privind standardele de echitate în afaceri şi publicitate. În acest stadiu, este necesar să se sublinieze şi faptul că însăşi Curtea a redus considerabil sfera de aplicare a jurisprudenţei markt intern, admiţând că declaraţiile comerciale, adică motivate de comerţ sau de origine comercială, puteau face parte, de asemenea, dintr-o dezbatere de interes general şi că, prin urmare, marja de apreciere putea fi redusă în mod corespunzător (Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 47, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 VI, şi Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei, nr. 32772/02, pct. 69-71, 28 iunie 2001). Distincţia între „discursul pur comercial” şi discursul comercial cu conotaţii politice arată slăbiciunea intrinsecă a acestei marje de apreciere, aparent generoasă, stabilită de majoritatea minimă necesară în cauza markt intern.

2. Pentru a cita cuvintele folosite în cauzele Verein gegen Tierfabriken Schweiz şi Demuth, citate anterior, discursul asociaţiei reclamante nu era „pur comercial”, nici „comercial în esenţă”. În decizia sa din 27 octombrie 2003, Departamentul de administrare teritorială al oraşului Neuchâtel a ajuns la aceeaşi concluzie (p. 8): „În fapt, afişul în litigiu nu propune vânzarea de cărţi, cursuri sau alte obiecte. Unele lucrări pot fi comandate pe site-ul de internet menţionat anterior, dar este vorba despre o informaţie printre altele.”

3.  Astfel cum a scris judecătorul Brennan în cauza foarte importantă New York Times v. Sullivan, 376 U.S. 255 (1964): „Faptul că Times a fost plătit pentru a publica reclama este irelevant în speţă, la fel ca şi faptul că se vând ziare şi cărţi”. Aceeaşi justificare se aplică în privinţa panourilor de afişaj închiriate în oraşul Neuchâtel.

1. Autorităţile naţionale au admis existenţa unei „concepţii de viaţă spirituale”. În decizia sa din 27 octombrie 2003, Departamentul de administrare teritorială al oraşului Neuchâtel (p.7) face trimitere la o „concepţie globală asupra lumii”, întemeiată pe „o nouă viziune asupra universului, care ne oferă cheile pentru a ne trezi potenţialul, precum şi valori pentru a revoluţiona societatea, […] pentru a-i permite umanităţii să treacă de la război la pace, de la muncă la distracţie, de la sărăcie la auto-realizare şi de la bani la iubire”. Departamentul a remarcat, de asemenea, şi conotaţiile politice ale discursului mişcării, subliniind campania sa împotriva mutilării genitale a femeilor din Africa şi în favoarea protejării drepturilor femeilor din Afganistan şi Africa. Aceeaşi interpretare poate fi găsită în hotărârea tribunalului administrativ din 22 aprilie (p.8): „această viziune corespunde unei viziuni globale asupra lumii”.

2.  Hotărârea Tribunalului Federal din 20 septembrie 2005, p. 8.

3. A se vedea hotărârea de principiu Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 31, seria A nr. 260 A, precum şi hotărârea ulterioară Buscarini şi alţii împotriva San Marino [MC], nr. 24645/94, pct. 34, CEDO 1999 I.

4. Giniewski împotriva Franţei, nr. 64016/00, CEDO 2006 I.

1. Norwood împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23131/03, CEDO 2004 XI.

2. Otto-Preminger-Institut împotriva Austriei, 20 septembrie 1994, seria A nr. 295 A, Wingrove împotriva Regatului Unit, 25 noiembrie 1996, Culegere 1996 V, şi I.A împotriva Turciei, nr. 42571/98, 13 septembrie 2005.

3. A se vedea, de asemenea, în acest sens, Rezoluţia 1510 (2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind libertatea de exprimare şi respectarea convingerilor religioase, conform căreia libertatea de exprimare nu trebuie să fie restricţionată mai mult pentru a răspunde sensibilităţii tot mai mari a anumitor grupuri religioase şi, în acelaşi timp, discursurile care incită la ura împotriva oricărui grup religios nu sunt compatibile cu drepturile şi libertăţile fundamentale; a se vedea şi Recomandarea 1804(2007)1 intitulată „Statul, religia, laicitatea şi drepturile omului”, care reiterează faptul că „libertatea de exprimare nu poate fi restrânsă din respect pentru anumite dogme sau convingeri ale unei anumite comunităţi religioase”, şi Recomandarea 1805(2007)1 intitulată „Blasfemia, insultele cu caracter religios şi incitarea la ura împotriva persoanelor din cauza religiei lor”, care subliniază că „grupurile religioase trebuie, asemenea altor grupuri, să tolereze criticile din declaraţiile publice şi dezbaterile privind activităţile, învăţăturile şi convingerile lor, cu condiţia ca aceste critici să nu constituie insulte deliberate şi gratuite sau discursuri care incită la ură, nici o incitare la perturbarea ordinii publice sau la violenţă şi discriminare împotriva persoanelor care sunt adepte ale unei anumite religii”.

4. A se vedea