Cauza mitrofan c. Republicii moldova

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A TREIA

CAUZA MITROFAN c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 50054/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG
15 ianuarie 2013

Hotărârea va rămâne definitivă în circumstanţele stabilite în articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Mitrofan c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al Secţiunii,

Deliberând la 11 decembrie 2012 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.  La originea cauzei se află o cerere (nr. 50054/07) depusă la Curte la 15 noiembrie 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Valeriu Mitrofan („reclamant”).

2.  Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de dl A. Bivol, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

3.  Reclamantul a invocat condiţiile inumane de detenţie şi neexaminarea de către instanţele de judecată a principalelor sale argumente.

4.  La 10 iulie 2009 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii împreună cu admisibilitatea ei (Articolul 29 § 1).

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5.  Reclamantul s-a născut în anul 1963 şi locuieşte în Chişinău.

A.  Detenţia şi judecarea reclamantului

6.  În perioada de referinţă reclamantul era director al unui liceu privat (V.) şi director executiv al Colegiului Industrial şi de Construcţii (C., instituţie de stat). În 2004 a fost pornită urmărire penală pe marginea acuzaţiei de escrocherie şi abuz de putere care ar fi fost săvârşite de către reclamant. El a fost acuzat că a primit banii pentru taxa de studii de la doi elevi, însă nu i-a predat contabilităţii liceului.

7.  La 24 septembrie 2004, reclamantul a fost arestat preventiv în baza mandatului eliberat de Judecătoria Centru în aceeaşi zi. La 30 septembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea instanţei inferioare, constatând că nu sunt temeiuri pentru a considera că reclamantul se va sustrage sau va influenţa urmărirea penală, notând că el are o adresă stabilă, o familie şi un copil minor, şi că s-a angajat să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori va fi chemat. A fost eliberat în aceeaşi zi.

8.  La 20 noiembrie 2006, Judecătoria sectorului Grigoriopol l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani pentru escrocherie. El a fost achitat în privinţa celorlalte capete de acuzare pe motivul lipsei probelor că a ar fi acceptat ilegal bani de la studenţi. În aceeaşi zi el a fost arestat şi plasat în Penitenciarul nr.13 din Chişinău.

9.  La 8 februarie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat parţial sentinţa primei instanţe de judecată. Instanţa de judecată a constatat că reclamantul a fost neglijent în serviciu, deoarece i-a admis pe cei doi elevi în liceul V. şi a acceptat taxa de studii de la ei, deşi la 25 decembrie 2003 Ministerul Educaţiei a suspendat licenţa liceului V., iar reclamantul a fost obligat să transfere toţi elevii în alte instituţii de învăţământ. Astfel, reclamantul a fost condamnat în temeiul articolului 329 (1) al Codului penal (a se vedea paragraful 19 de mai jos), iar pedeapsa lui a fost redusă de către instanţa de apel la 8 luni.

10.  În recurs, reclamantul a susţinut că nu poate fi condamnat în temeiul articolului 329 (1) al Codului penal (a se vedea paragraful 19 de mai jos) deoarece nu sunt întrunite cele două elemente constitutive ale infracţiunii, adică fapta nu a fost comisă de către un „funcţionar public” şi nu au fost cauzate daune în „proporţii mari”. În primul rând, condamnarea s-a bazat pe acuzaţiile că a comis infracţiunea în calitate de director al liceului V. Ca şi director al unei instituţii private de învăţământ, el nu poate fi considerat persoană cu funcţii de răspundere, noţiune care este definită expres în articolul 123 al Codului penal (a se vedea paragraful 19 de mai jos). Prin urmare, el nu poate fi acuzat de neglijenţă în serviciu pentru că a înscris nişte elevi într-un liceu privat.

În al doilea rând, valoarea daunelor cauzate (3020 de lei moldoveneşti (MDL)) este mai mică decât minimul de 10000 MDL care constituie „daune în proporţii mari” în baza articolelor 64 şi 126 ale Codului penal (a se vedea paragraful 19 de mai jos).

În cele din urmă, reclamantul a susţinut că el i-a înscris pe cei doi elevi la şcoala condusă de el deoarece înainte de aceasta contestase în instanţa de judecată ordinul Ministerului Educaţiei din 25 decembrie 2003, ceea ce, în opinia lui, însemna că ordinul a fost suspendat şi nu produce efecte juridice până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

11.  La 28 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a casat parţial decizia instanţei inferioară de judecată. Instanţa de judecată a constatat următoarele în privinţa recursului reclamantului:

„În ceea ce priveşte argumentele reclamantului că el trebuie să fie achitat de acuzaţia întemeiată pe articolul 329 (1) al Codului penal deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa consideră că aceste argumente sunt neîntemeiate şi sunt contrazise de probele materiale; refuzul acuzatului de a-şi recunoaşte vinovăţia nu trebuie să ducă neapărat la achitarea sa, deoarece existe probe pertinente şi concludente care demonstrează cu certitudine vinovăţia sa în comiterea infracţiunii: contractul nr. … de înscriere a elevului S.N. la studii … încheiat între L.G. şi directorului liceului V.; chitanţele de plată a sumei de 2000 MDL la 30 august 2004 şi 1000 MDL şi 20 MDL la 6 iulie 2004; ordinul Ministerului Educaţiei din 25 decembrie 2003 privind suspendarea activităţii instituţiei private de învăţământ fondate de V.”

Instanţa a menţionat că instanţele de judecată inferioare nu au luat în consideraţie circumstanţele atenuante în favoarea reclamantului, adică faptul că nu a fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni şi că are o reputaţie bună în societate. În absenţa circumstanţelor agravante, instanţele de judecată inferioare au decis incorect să-i aplice o pedeapsă cu închisoarea. Prin urmare, instanţa supremă a aplicat reclamantului o pedeapsă cu amenda. Astfel, el a fost eliberat în aceeaşi zi, după şapte luni de detenţie în Penitenciarul nr.13. Având în vedere faptul că deja executase o parte din pedeapsa cu închisoarea, el a fost scutit de plata amenzii.

B.  Condiţiile de detenţie a reclamantului

12.  Reclamantul a descris condiţiile în care a fost deţinut timp de mai bine de 7 luni în Penitenciarul nr.13 din Chişinău. Închisoarea este situată într-o clădire veche de 165 de ani. A fost deţinut într-o celulă care măsoară 26 m² şi pe care a împărţit-o cu alţi 11 sau 14 deţinuţi. Celula nu era dotată cu sistem de ventilare, iar aerul avea acces înăuntru doar prin câteva găuri făcute într-o plasă care acoperea fereastra. Înăuntru era foarte frig iarna şi foarte cald vara, pereţii şi tavanul erau umezi, iar grupul sanitar nu era separat de spaţiul de locuit din celulă. În timpul primelor cinci luni de detenţie, reclamantul nu a avut lenjerie de pat şi a dormit pe o saltea goală. Într-un final i-au adus lenjerie de pat, însă aceasta era schimbată foarte rar. Nu se făcea niciodată curăţenie în celulă; salteaua era infestată cu paraziţi şi din această cauză el nu putea dormi. Lumina era prea slabă pentru a putea citi în celulă. Duşurile erau permise o dată pe săptămână, iar ziua în care făceau baie nu coincidea cu ziua în care li se schimba lenjeria, ceea ce însemna că nu puteau scăpa de paraziţi. Mâncarea era necorespunzătoare şi de o calitate foarte proastă; porţiile nu corespundeau standardului stabilit de Guvern, în special când era vorba de carne, peşte, ouă şi lactate.

13.  Reclamantul a depus la diverse autorităţi 44 de plângeri în privinţa condiţiilor de detenţie. El a solicitat, inter alia, reducerea numărului de persoane deţinute în celula nr.75 (în care era deţinut şi el) la 8 persoane în loc de 14 câţi erau ei în total la data la care a depus plângerea, în conformitate cu minimul legal de 4 m² de spaţiu locativ pentru fiecare deţinut. Reclamantul a solicitat o oră în plus de plimbare pentru toţi deţinuţii din celula sa pentru ca astfel să îmbunătăţească situaţia. Reclamantul a depus între 19 martie şi 15 mai 2007 şase plângeri privind lipsa ventilaţiei şi a accesului la aer curat, ceea ce făcea şi mai grele condiţiile de suprapopulare. La 25 martie 2007, el a solicitat transferul într-o celulă în care nu se fumează, deoarece era supus fumatului pasiv, ceea ce, în opinia lui, „era o pedeapsă mai grea decât pedeapsa cu închisoarea de opt luni la care a fost condamnat”. La 3 mai 2007, el a depus o nouă plângere privind lipsa alimentaţiei corespunzătoare, contrar hotărârilor de guvern incidente, susţinând, inter alia, că deţinuţii au primit în celulă cantităţi mici de zahăr şi pâine. Reclamantul a solicitat ca porţia de mâncare să fie verificată periodic pentru a asigura faptul că aceasta corespunde minimului legal. Între 30 martie şi 28 mai 2007, reclamantul a depus alte patru plângeri privind infestarea celulei cu paraziţi şi a solicitat ca ziua în care li se aduce lenjeria curată să coincidă cu ziua în care fac duş, ca astfel să se excludă riscul infestării permanente. La 12 mai 2007, reclamantul a solicitat diverse materiale pentru a repara (împreună cu colegii săi de celulă) podul şi pereţii celulei, întrucât podul era de culoare închisă deja, iar vopseaua cădea de pe pereţi.

14.  Reclamantul a primit în total cinci scrisori ca răspuns la plângerile sale, scrisori în care a fost informat despre faptul că va fi transferat într-o altă categorie de deţinuţi doar după ce se va pronunţa o hotărâre judecătorească definitivă pe cazul lui. Însă, răspunsurile nu se refereau la problemele reclamate de el în plângeri. Reclamantul a declarat că după mai mult plângeri legate de aerisirea celulei, la 17 mai 2007 angajaţii penitenciarului au deschis pe coridor geamul care era situat vizavi de celula lui. La 7 iunie 2007, autorităţile închisorii l-au informat pe reclamant, care solicitase permisiunea de a utiliza sala de lectură a bibliotecii, că Penitenciarul nr.13 nu are o asemenea încăpere.

15.  La 19 februarie şi 26 martie 2007, reclamantul a depus alte plângeri privind faptul că era deţinut într-o închisoare de tip închis, deşi fusese condamnat să execute pedeapsa într-o închisoare de tip semi-închis, în care el a ar fi avut dreptul să se deplaseze liber în perimetrul închisorii (ceea ce corespunde la o oră de plimbare în închisorile de tip închis).

16.  La 2 iulie 2007, medicul închisorii l-a examinat pe reclamant şi l-a informat că fusese expus riscului de a se îmbolnăvi de tuberculoză. Doctorul i-a făcut trimitere reclamantului la un oculist.

II.  DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

17.  Prevederile relevante ale dreptului intern au fost stabilite în cauzele Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, 13 septembrie 2005); Sarban v. Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005); Becciev v. Moldova (nr. 9190/03, 4 octombrie 2005).

18.  Dispoziţiile relevante din Codul civil prevăd următoarele:

Articolul 1398. Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale

„(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.

(2) Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege.

...”

Articolul 1422. Reparaţia prejudiciului moral

„(1) În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.

(2) Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial.

(3) Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului, faptei ilicite în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului , muncii neremunerate în folosul comunităţii şi în alte cazuri prevăzute de lege.”

19.  Dispoziţiile relevante din Codul penal prevăd următoarele:

Articolul 64. Amenda

„...2.  ... Unitatea convenţională de amendă este egală cu 20 de lei..”

Articolul 123. Persoana cu funcţie de răspundere, persoana publică şi persoana cu funcţie de demnitate publică

„(1) Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.”

Articolul 126. Proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune esenţiale

„(1) Se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârșirii infracţiunii, depăşeşte 5.000 şi, respectiv 2.500 unităţi convenţionale de amendă.”

Articolul 329. Neglijenţa în serviciu

„(1) Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană publică a obligaţiilor de serviciu ca rezultat al unei atitudini neglijente sau neconştiincioase faţă de ele, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 2 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.”

20.  Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală prevăd următoarele:

Articolul 414. Judecarea apelului

„... 5.   Instanţa de apel se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în apel...”

Articolul 427. Temeiurile pentru recurs

(1) Hotărârile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond şi de apel în următoarele temeiuri:

6) ... instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta este expus neclar, sau instanţa a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluţia instanţei;”

21.  În conformitate cu articolul 244 al Codului de executare (în vigoare din 1 iulie 2005, modificat la 5 noiembrie 2010), norma de spaţiu locativ stabilit pentru un condamnat nu poate fi mai mică de 4 m².

22.  Potrivit Guvernului, după adoptarea a două legi privind amnistia (nr. 278 (16 iulie 2004) şi nr.188 (10 iulie 2008)), precum şi a amendamentelor la Codul penal (Legea nr.194-XVI din 29 iunie 2006), care au avut drept scop decriminalizarea unor infracţiuni minore şi interzicere detenţiei ca formă de pedeapsă pentru alte tipuri de infracţiuni, numărul total de deţinuţi în închisorile din Republica Moldova a scăzut de la 10591 la 1 ianuarie 2004 la 6335 la 1 decembrie 2010. În plus, mai mult de 400 de cauze privind reducerea pedepselor privative de libertate se află pe rolul instanţelor de judecată naţionale.

23.  La 24 octombrie 2003, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr.415-XV privind aprobarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008. Planul cuprinde o serie de obiective care trebuie atinse timp de patru ani şi care au scopul de a îmbunătăţi condiţiile de detenţie, inclusiv prin reducerea suprapopulării, îmbunătăţirea asistenţei medicale, încurajarea reintegrării sociale a deţinuţilor şi facilitarea angajării lor, precum şi organizarea de seminarii pentru personalul închisorilor. Potrivit hotărârii, implementarea Palanului de Acţiuni va fi reflectată în rapoarte regulate.

Hotărârea Guvernului din 31 decembrie 2003 cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar are scopul de a îmbunătăţi condiţiile de detenţie în închisori.

La 23 decembrie 2003, Guvernul a publicat Concepţia reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2020.

24.  La o dată nespecificată, Ministerul Justiţiei a publicat Raportul privind gradul de implementare de către Ministerul Justiţiei a capitolului 14 al Planului de Acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru 2004-2006, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24 octombrie 2003”. La 25 noiembrie 2005, Comisia parlamentară pentru drepturile omului a publicat Raportul privind implementarea Planului Naţional de Acţiuni. Ambele rapoarte confirmă lipsa finanţării suficiente a sistemului penitenciar şi prin urmare eşecul în implementarea integrală a Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului, inclusiv la nivelul Penitenciarului nr.13 din Chişinău. Primul din aceste rapoarte prevede, inter alia, că „atâta timp cât obiectivele Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului nu au susţinerea financiară necesară … va rămâne doar o intenţie bună a statului de a proteja drepturile omului, aşa cum prevede Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24 octombrie 2003, rezultatul căreia va fi neimplementarea, sau implementarea parţială a Planului de acţiuni.”

25.  În observaţiile sale, Guvernul a inclus copii ale hotărârilor în cauzele Drugaliov c. Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor; Gristiuc c. Ministerului Finanţelor şi Departamentul Instituţiilor Penitenciare; şi Ciorap c. Ministerului Finanţelor, Ministerului Afacerilor Interne şi Procuratura Generală – cauze în care reclamanţilor li s-au adjudecat despăgubiri pentru rele tratamente şi/sau condiţii inumane de detenţie. În aceste cauze instanţele de judecată naţionale s-au bazat pe Legea privind ocrotirea sănătăţii (adoptată la 28 martie 1995), articolul 1422 al Codului civil (în cauza Gristiuc) şi pe articolul 1398 al Codului civil (în cauza Ipate). În cauzele Drugaliov şi Ciorap instanţele de judecată au constatat că legislaţia internă nu prevede o bază legală pentru acordarea compensaţiilor şi au invocat direct Convenţia şi jurisprudenţa Curţii.

26.  În raportul din 2010 (pagina 142 şi următoarele, capitolul „Condiţii de detenţie”) al Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova („Centrul”), care reprezintă instituţia Ombudsmanului în Republica Moldova), acesta a constatat inter alia că:

„Asigurarea normei de spaţiu locativ (4m²) în blocurile locative ale instituţiei rămâne o problemă incomodă şi s-a transformat într-o deficienţă sistemică a penitenciarelor din întreaga ţară. …

Aceeaşi situaţie a fost atestată şi în cadrul vizitei din Penitenciarul nr. 13 mun. Chişinău, la 9 septembrie 2010, în unele celule spaţiul locativ nefiind proporţional cu numărul deţinuţilor. La momentul vizitei, în celula 38 erau plasate opt persoane, în timp ce aceasta avea o suprafaţă de 24 m2. Această situaţie a fost constată în repetate rânduri în cadrul vizitelor angajaţilor Centrului pentru Drepturile Omului în izolatorul de urmărire penală din mun. Chişinău. O asemenea stare de lucruri a fost documentată şi în cadrul vizitei din 19 mai 2010 la Penitenciarul nr. 7 s. Rusca, unde în una din celulele blocului nr. 2, cu o suprafaţă de 15,5 m2, se deţineau şase persoane, şi la Penitenciarul nr. 4 or. Cricova, unde la data efectuării vizitei, la 27 aprilie 2010, în cadrul sectorului locativ nr.7, s-a depistat deţinerea a peste 20 de persoane într-o încăpere de 65 m2.

Aglomerarea este un subiect de relevanţă directă şi pentru mandatul avocatului parlamentar în calitatea sa de Mecanism Naţional de Prevenire a Torturii, care a constat în repetate rânduri supra-aglomerarea în instituţiile penitenciare din ţară. …

... Departamentul Instituţiilor Penitenciare a informat avocatul parlamentar despre faptul că asigurarea cu produse din carne şi peşte se efectuează după posibilităţi. Totodată, autorităţile vizate au comunicat că, în condiţiile situaţiei financiare dificile, pe parcursul anului 2010, deţinuţii din Penitenciarul nr. 17 or. Rezina au fost asiguraţi cu produse din carne în volum de 75 la sută din necesar şi cu produse din peşte în volum de 80 la sută din necesar. În acest sens, Ministerul Justiţiei a comunicat despre cheltuielile suportate pe parcursul anului 2010. Astfel, pentru alimentaţia deţinuţilor în 2010 au fost alocate din bugetul de stat 24,05 milioane de lei, în timp ce necesităţile pentru aceeaşi perioadă, prezentate Ministerului Finanţelor la proiectul Legii bugetului, au constituit 29,05 milioane de lei. Pentru alimentarea unui deţinut în zi, în anul 2010, au fost cheltuiţi 10,24 lei, necesitatea fiind de 12,35 lei. În asemenea condiţii, deseori acest fapt s-a aflat la baza motivării de către reprezentanţii administraţiilor instituţiilor penitenciare privind imposibilitatea asigurării deţinuţilor cu produse din carne şi peşte.

...

În ceea ce priveşte condiţiile sanitare, iluminarea şi ventilarea, aceste probleme persistă în majoritatea încăperilor locative ale penitenciarelor din Republica Moldova, excepţie fiind instituţiile penitenciare nr.1, or. Taraclia şi nr.7, s. Rusca, Hânceşti.

Republica Moldova a moştenit penitenciare vechi, cu edificiile degradate, de tip lagăr, conform standardelor sovietice. Aceste tipuri de penitenciare nu corespund exigenţelor înaintate de actele naţionale şi internaţionale în domeniu, iar posibilităţile financiare reduse ale statului nu permit reconstrucţia sau renovarea acestora.

În instituţiile penitenciare, cu excepţia celor cu statut de izolator de urmărire penală şi Penitenciarul nr. 1 or. Taraclia, găzduirea deţinuţilor se face în dormitoare de capacitate mare, care nu dispun în deplină măsură de facilităţile de care condamnaţii ar putea beneficia zilnic: spaţiu de dormit, spaţiu de zi şi instalaţii sanitare. Deţinuţii se află în spaţii extrem de înghesuite, întunecoase, umede, fără ventilaţie şi care sunt îmbibate cu fum de ţigară. În unele penitenciare paturile amenajate în două nivele împiedică esenţial pătrunderea luminii naturale în sectoarele locative.”

III.  DOCUMENTE INTERNAŢIONALE RELEVANTE

27.  Paragrafele relevante ale raportului Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane şi Degradante (CPT) publicat ca urmare a vizitei în Moldova în perioada 14 -24 septembrie 2007 (CPT/Inf (2008) 39), prevede următoarele (traducere neoficială):

„46.  La începutul vizitei din 2007, directorul Departamentului Instituţiilor Penitenciare a Ministerului Justiţiei a prezentat delegaţiei informaţii detaliate privind măsurile luate deja sau planificate cu scopul reformării sistemului penitenciar din Republica Moldova şi implementării recomandărilor CPT. Un rezultat deosebit de binevenit al acestor măsuri este reducerea gradului de populare a închisorilor din ţară. În perioada în care a fost efectuată vizita din 2007, numărul total al deţinuţilor în închisori se ridica la 8033 (inclusiv 1290 în arest preventiv), comparativ cu 10591 în anul 2004. Această tendinţă pozitivă poate fi atribuită modificărilor legislative efectuate în anii precedenţi, inclusiv intrării în vigoare a noului Cod de executare în iulie 2005 şi adoptării unor amendamente la Codul penal şi Codul de procedură penală. Drept rezultat, a avut loc o creştere a numărului de persoane eliberate condiţionat, precum şi creşterea frecvenţei de utilizare a pedepselor alternative pedepsei cu închisoarea şi o aplicare mai selectivă a arestului preventiv de către instanţele de judecată.

În continuare, implementarea „Conceptului de reformare a sistemului penitenciar în perioada 2004-2013” a fost susţinută de creşterea alocaţiilor bugetare (de la 75,8 milioane de lei în 2004 la 166,1 milioane de lei în 2007), precum şi de sporirea ajutorului din străinătate. Aceasta a făcut posibilă, inter alia, ameliorarea hranei servită deţinuţilor, îmbunătăţirea asistenţei medicale şi efectuarea unor lucrări de renovare la câteva penitenciare (de exemplu, nr. 1 din Taraclia, nr. 7 de la Rusca şi nr. 17 din Rezina).

În cele din urmă, dar nu mai puţin important, a avut loc o schimbare importantă în mentalitatea în rândul angajaţilor prin intermediul unor proceduri îmbunătăţite de angajare şi instruire. Delegaţia a fost informată că în ultimii ani directorii multor penitenciare au fost înlocuiţi prin organizarea unor concursuri de angajare şi aplicarea perioadei de probă. În plus, au fost elaborate noi programe de training pentru angajaţi, punându-se un accent deosebit pe problemele privind drepturile omului …

47.  CPT nu poate decât să salute măsurile menţionate mai sus adoptate de autorităţile Republicii Moldova. Însă, informaţia colectată de delegaţia Comitetului în timpul vizitei din 2007 demonstrează că sunt de făcut mai multe. În special, suprapopularea continuă să fie o problemă; în ciuda faptului că toate unităţile vizitate funcţionau cu mult sub capacităţile lor oficiale, iar spaţiul locativ pentru fiecare deţinut se reducea în medie la 2 m², şi nu la standardul de 4 m² prevăzut de legislaţia Republicii Moldova.

CPT este convins că singura cale viabilă de a controla suprapopularea şi de a atinge standardul de 4 m² de spaţiu locativ per deţinut este adoptarea unor politici care să limiteze sau să moduleze numărul deţinuţilor trimişi la închisoare.

În legătură cu aceasta, Comitetul trebuie să sublinieze necesitatea unei strategii care să acopere atât admiterea cât şi eliberarea din închisoare pentru a asigura că închisoarea este într-adevăr ultima soluţie. Aceasta implică, în primul rând, punerea accentului pe măsurile neprivative de libertate care pot fi aplicate în perioada de dinaintea aplicării pedepsei cu închisoarea şi, în al doilea rând, adoptarea unor măsuri care să faciliteze reintegrarea în societate a persoanelor care au fost private de libertate.

CPT are încredere că autorităţile Republicii Moldova vor continua eforturile lor în combaterea fenomenului suprapopulării, iar în acest proces se vor ghida de Recomandarea Rec(99)22 Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la suprapopularea închisorilor, precum şi de Recomandarea Rec(2003)22 cu privire la eliberarea condiţionată.”

ÎN DREPT

I.   ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

28.  Reclamantul a invocat încălcarea articolul 3 al Convenţiei, susţinând că a fost deţinut în condiţii inumane. Articolul 3 al Convenţiei stipulează următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.  Admisibilitatea

29.  Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte detenţia lui în condiţii inumane. În special, el a depus multe plângeri „necredibile” şi neîntemeiate, dar nu a solicitat niciodată începerea unei urmăriri penale împotriva celor care nu au asigurat condiţiile necesare de detenţie, şi nici nu a depus vreo acţiune civilă pentru a cere despăgubiri.

30.  Reclamantul a contestat acest argument, invocând cele 44 de plângeri pe care le-a depus în decursul a 7 luni de detenţie, plângeri care au fost foarte specifice (cum ar fi plângerile privind suprapopularea celulei, neventilarea încăperilor şi porţiile de mâncare necorespunzătoare). În plus, el a încercat fără succes căile alternative de îmbunătăţire a situaţiei, cerând ore de plimbare în plus şi permisiunea de a utiliza sala de lectură a bibliotecii închisorii.

31.  Curtea observă faptul că, atunci când sunt disponibile mai multe căi de redresare, o persoană nu este obligată să încerce mai mult de una dintre ele (a se vedea, de exemplu, Airey v. Ireland, 9 octombrie 1979, § 23, Series A nr. 32). Ea consideră că plângerile depuse de reclamant în timpul detenţiei (a se vedea paragraful 13 de mai sus) sunt serioase şi specifice, prin care s-a încercat într-adevăr remedierea situaţiei.

32.  Curtea reiterează faptul că a examinat anterior chestiunea recursurilor naţionale în privinţa condiţiilor proaste de detenţie din Republica Moldova (a se vedea Sarban, citată mai sus, §§ 57-62; Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, §§ 101-107, 7 noiembrie 2006; Istratii and Others v. Moldova, nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 38, 27 martie 2007; Modarca v. Moldova, nr. 14437/05, § 47, 10 mai 2007; şi Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 46, 6 noiembrie 2007) şi în fiecare din aceste cauze Curtea a ajuns la concluzia că recursurile invocate de Guvern nu sunt efective pentru persoanele care încă se află în detenţie. În cauza Malai v. Moldova (nr. 7101/06, §§ 42-46, 13 noiembrie 2008) ea a constatat încălcarea articolului 13 al Convenţiei în contul lipsei recursurilor interne efective în privinţa acuzaţiilor de detenţie în condiţii inumane şi degradante, concluzionând că „nu s-a demonstrat faptul că reclamantul a avut acces la un recurs efectiv în ceea ce priveşte plângerea lui întemeiată pe articolul 3”. Curtea nu găseşte niciun temei pentru a se îndepărta de această concluzie în prezenta cauză.

33.  Aşadar, Curtea constată că pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, şi, în consecinţă, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă. De asemenea, ea notează că plângerea nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei şi nici în temeiul altor dispoziţii. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

B.  Fondul

34.  Reclamantul a susţinut că a fost deţinut în condiţii inumane timp de mai bine de 7 luni (a se vedea paragraful 12 de mai sus). El a depus la autorităţi 44 de plângeri în privinţa mai multor aspecte ce ţin de condiţiile de detenţie. Toate aceste plângeri au fost specifice şi se bazau pe prevederi legale aplicabile. În plus, el a încercat (deşi fără succes) să îmbunătăţească condiţiile sale de detenţie, solicitând de la administraţia închisorii permisiunea la mai multe ore de plimbare în aer liber şi permisiunea de a folosi sala de lectură a bibliotecii închisorii. În cele din urmă, el a susţinut că descrierea condiţiilor sale de detenţie coincide cu constatările CPT în ceea ce priveşte Penitenciarul nr.13 (fostul penitenciar nr.3).

35.  Guvernul a susţinut că descrierea condiţiilor de detenţie realizată de reclamant nu este corectă. Celula nr.75 din Penitenciarul nr.13 (în care a fost deţinut) are acces la lumina naturală, este bine iluminată şi este ventilată. Regulamentul închisorii interzice fumatul în afara spaţiilor special destinate, iar celulele sunt dezinfectate regulat de către Centrul de medicină preventivă. Reclamantul a avut acces la literatura aflată în biblioteca închisorii, chiar dacă nu exista o sală de lectură rezervată pentru lectură. În plus, în perioada în care reclamantul a fost deţinut, condiţiile de detenţie în închisorile din Republica Moldova s-au îmbunătăţit, precum a constatat CPT în timpul vizitelor sale. Guvernul a alocat resurse suplimentare pentru reparaţia a 165 de celule din diverse închisori de pe teritoriul republicii, iar Ministerul Justiţiei a semnat un acord cu instituţia Avocatului parlamentar în scopul armonizării legislaţiei şi practicii naţionale cu standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului.

36.  În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Curtea reiterează că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectul demnităţii umane, că modul şi metoda de executare a măsurii respective nu-l supun la o suferinţă şi stres care să depăşească ca intensitate nivelul inevitabil al suferinţei inerente detenţiei şi, având în vedere condiţiile practice impuse de detenţie, că sănătatea şi starea lui de bine sunt asigurate la nivel corespunzător (a se vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, §§ 92-94, ECHR 2000 XI, şi Popov v. Russia, nr. 26853/04, § 208, 13 iulie 2006).

37.  În prezenta cauză, Curtea notează că reclamantul a depus mai multe plângeri specifice privind mărimea celulei nr.75 din Penitenciarul nr.13, precum şi în privinţa numărului persoanelor deţinute în acea celulă (de la 11 la 14 persoane într-o celulă care măsoară 26 m²; a se vedea paragraful 12 de mai sus). În ciuda faptului că Guvernul deţinea toată informaţia necesară, acesta s-a limitat să facă declaraţii generale privind suprafaţa celulei şi numărul persoanelor deţinute în aceasta şi nu a prezentat nicio dovadă materială în combaterea argumentelor reclamantului în privinţa suprapopulări celulei. În plus, în prezenta cerere reclamantul a menţionat exact acelaşi număr de deţinuţi în celula respectivă ca şi în plângerile depuse la autorităţile moldoveneşti. Guvernul nu a contrazis afirmaţia reclamantului că nu a primit niciun răspuns la plângerile privind suprapopularea celulei.

38.  Prin urmare, Curtea admite că descrierea făcută de reclamant este veridică. Reiese că el avea la dispoziţie între 1,85-2,36 m² de spaţiu locativ în celula sa, ceea ce este cu mult sub minimul legal de 4 m² pentru fiecare deţinut (a se vedea paragraful 21 de mai sus). În plus, el petrecea câte 23 de ore pe zi în celulă, nefiindu-i permisă suplimentarea timpului de plimbare în aer liber şi nici utilizarea sălii de lectură a bibliotecii deoarece închisoarea nu era dotată cu asemenea încăpere separată (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Curtea concluzionează că reclamantul a fost deţinut într-o celulă extrem de suprapopulată. Ea a constatat în cauze anterioare că suprapopularea exagerată a celulelor poate conduce la încălcarea articolului 3 al Convenţiei (pentru o analiză mai detaliată privind principiile aplicabile în cazul suprapopulării celulelor a se vedea Ananyev and Others v. Russia, nr. 42525/07 şi 60800/08, §§ 143-148, 10 ianuarie 2012).

39.  De asemenea, reclamantul a susţinut că a fost nevoit să doarmă pe o saltea infestată de paraziţi şi că lenjeria de pat era schimbată foarte rar. De asemenea, el a reclamat faptul că i se servea mâncare în cantitate şi de calitate inadecvate. Deşi nu a prezentat probe în acest sens, el a depus copii ale plângerilor depuse la autorităţi (a se vedea paragraful 13 de mai sus), iar în lipsa oricărui răspuns care să susţină contrariul, Curtea acceptă şi aceste susţineri ale reclamantului ca fiind veridice.

40.  La fel, este clar din constatările avocatului parlamentar naţional că sistemul penitenciar încă beneficia în anul 2010 de fonduri insuficiente pentru a asigura minimul de hrană prevăzut de hotărârea de guvern respectivă (a se vedea paragraful 26 de mai sus).

41.  Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul a fost deţinut într-o celulă suprapopulată, că celula în care era deţinut era infestată cu paraziţi şi că nu a beneficiat de minimul de hrană prevăzut de hotărârea de guvern în cauză. Prin urmare, în prezenta cauză, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei.

II.  ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

42.  Reclamantul a invocat încălcarea articolului 6 al Convenţiei pe motiv că instanţele de judecată naţionale nu au examinat argumentele sale cele mai puternice şi l-au condamnat în temeiul unei dispoziţii din Codul penal, care, în mod clar, nu era incidentă în cauză. Dispoziţiile relevante ale articolului 6 stipulează următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea … de către o instanţă … care va hotărî … asupra … temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

A.  Admisibilitatea

43.  Curtea notează că plângerea nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei şi nici în temeiul altor dispoziţii. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

B.  Fondul

1.  Argumentele părţilor

(a)  Reclamantul

44.  Reclamantul a susţinut că a fost condamnat în temeiul articolului 329 al Codului penal (a se vedea paragraful 19 de mai sus), care, în mod clar, nu era incident în cauza lui din două motive separate. Deşi a invocat aceste două temeiuri în faţa instanţelor de judecată naţionale, niciuna din ele nu a oferit explicaţii clare de ce niciunul din argumentele invocate de reclamant nu a fost suficient pentru a exclude aplicarea articolul 329 în cazul său. Însă, o asemenea explicaţie era vitală, deoarece, în cazul în care instanţele de judecată ar fi admis argumentele reclamantului, el nu ar fi fost condamnat în baza articolului 329.

45.  În ciuda afirmaţiei Guvernului că practica judiciară fixată în materie s-a dezvoltat prin interpretarea dispoziţiilor relevante din legislaţie, ceea ce înseamnă că instanţele de judecată nu erau obligate să reitereze de fiecare dată temeiurile pentru respingerea argumentelor sale, reclamantul a adăugat că Guvernul nu a anexat la observaţiile sale niciun exemplu de astfel de practică. Dimpotrivă, comentariul la Codul penal, elaborat de profesori reputaţi şi judecători de nivel înalt, care a fost prezentat Curţii de către reclamant, menţionează că „din formularea articolului 329, reiese că neglijenţa în serviciu poate fi definită ca neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor oficiale de către un funcţionar public”. În opinia sa, această afirmaţie întăreşte argumentul reclamantului că el nu se afla în îndeplinirea unor atribuţii în calitate de funcţionar public atunci când a primit taxa de înscriere la liceu a celor doi elevi şi, prin urmare, el nu putea fi neglijent în îndeplinirea oricăror atribuţii oficiale în sensul articolului 329.

(b)  Guvernul

46.  Guvernul a susţinut că, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, instanţele de judecată naţionale trebuie să examineze probele la dosar şi să stabilească vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane. De fapt reclamantul a urmărit redeschiderea procesului la nivel naţional prin intermediul plângerii sale la Curte şi a sperat să obţină de la Curte o interpretare diferită a dispoziţiilor respective din legislaţia moldovenească faţă de cea a instanţelor de judecată naţionale.

47.  În orice caz, instanţele de judecată nu erau obligate să motiveze respingerea argumentelor reclamantului, deoarece acestea fuseseră examinate de câteva ori în jurisprudenţa anterioară şi nu erau diferite în ceea ce priveşte faptele ca să impună instanţelor de judecată să adopte o concluzie contrară. Reclamantul a avut posibilitatea să invoce argumentele sale în faţa instanţelor de judecată şi, de asemenea, a avut posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat.

2.  Argumentele Curţii

(a)  Principii generale

48.  Curtea reiterează că scopul articolului 6 § 1 este, inter alia, de a impune unei instanţe obligaţia de a efectua o examinare adecvată a argumentelor şi probelor, fără a prejudicia aprecierea dată de instanţă acestora sau relevanţa acestora pentru hotărârea pe care o va adopta, având în vedere că nu este sarcina Curţii să examineze dacă argumentele au fost examinate corespunzător (a se vedea Perez v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR 2004 I, şi Buzescu v. Romania, nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005). Totuşi, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele judecătoreşti să-şi motiveze hotărârile, acest lucru nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument în parte (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, hotărâre din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 20, §§ 59 şi 61, şi Burg v. France (dec.), nr. 34763/02, ECHR 2003-II). Modul în care se aplică obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti poate varia în funcţie de natura acestora şi trebuie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain şi Hiro Balani v. Spain, hotărâri din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, § 29, şi, respectiv, pp. 29 30, § 27, şi Helle v. Finland, hotărâre din 19 decembrie 1997, § 55, Reports of Judgments and Decisions 1997 VIII).

49.  În cauza Ruiz Torija v. Spain (citată mai sus, §§ 29 şi 30) Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti naţionale de a examina argumentul reclamantului, potrivit căruia acţiunea judiciară depusă împotriva lui era prescrisă, a constituit o încălcare a articolului 6 al Convenţiei. Omisiuni similare ale instanţelor de judecată de a furniza motive suficiente în hotărârile lor au avut ca rezultat constatări ale încălcării articolului 6 al Convenţiei în hotărârile Hiro Balani (citată mai sus, §§ 27 şi 28), Suominen v. Finland (nr. 37801/97, §§ 34-38, 1 iulie 2003), Salov v. Ukraine (nr. 65518/01, § 92, ECHR 2005 ... (extracts), Popov v. Moldova (no. 2), (nr. 19960/04, §§ 49-54, 6 decembrie 2005), Melnic v. Moldova (nr. 6923/03, §§ 39-44, 14 noiembrie 2006).

(b)  Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

50.  Curtea reiterează faptul că ea nu are sarcina principală de a interpreta legislaţia naţională şi, cu atât mai mult, de a decide asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane condamnate de instanţele de judecată naţionale. Cu toate astea, ea va examina dacă procedurile, în ansamblu, s-au conformat cerinţelor articolului 6 al Convenţiei, inclusiv obligaţiei de a furniza motive suficiente în hotărârile adoptate de instanţele de judecată. Astfel, ea reiterează că „instanţa de judecată poate considera că nu este necesar să răspundă la argumentele invocate de părţi care sunt clar irelevante, neîntemeiate, abuzive sau inadmisibile în temeiul unor prevederi legale clare sau practicii judiciare consolidate în materie” (a se vedea Fomin v. Moldova, nr. 36755/06, § 31, 11 octombrie 2011).

51.  În prezenta cauză, reclamantul a invocat în faţa instanţelor de judecată naţionale două argumente specifice: că el nu se afla în îndeplinirea unor atribuţii oficiale în calitate de funcţionar public atunci când a înscris elevii respectivi la studii şi că eventualele daune cauzate erau mult mai mici decât minimul prevăzut de articolul 329. Curtea subliniază faptul că ea nu are sarcina de aprecia dacă aceste două argumente sunt sau nu întemeiate. Ea se limitează să observe că aceste argumente sunt relevante în cauza reclamantului, deoarece, în cazul în care instanţele de judecată ar fi admis oricare din aceste argumente, ele ar fi fost obligate să-l achite pe reclamant de acuzaţiile imputate, în baza faptului că lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de articolului 329 (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus, § 30).

52.  Guvernul a invocat practica judiciară relevantă în raport cu argumentele invocate de reclamant, în baza căreia instanţele de judecată nu erau obligate să le aprecieze. Însă, Guvernul nu a dat niciun exemplu din jurisprudenţă, deşi reclamantul a subliniat acest lucru în observaţiile sale. În lipsa unor asemenea exemple din jurisprudenţă sau din cutumă, sau din legislaţie, care să contrazică poziţia reclamantului, inclusiv comentariul la Codul penal prezentat de reclamant (a se vedea paragraful 45 de mai sus), nu se poate aprecia că nu era nevoie ca instanţele de judecată să răspundă la cele două argumente pe motiv că aceasta fuseseră examinate anterior.

53.  În opinia Guvernului, reclamantul a urmărit să obţină interpretarea Curţii în privinţa dispoziţiilor legale naţionale relevante. Curtea nu are nicio intenţie să interpreteze legislaţia naţională sau să verifice dacă instanţele de judecată au dat o interpretare corectă acesteia. Totuşi ea nu poate să nu concluzioneze că, în prezenta cauză, instanţele de judecată naţionale nu au dat nicio interpretare şi s-au limitat să declare că „… aceste argumente sunt neîntemeiate şi sunt contrazise de materialele aflate la dosar”. Această declaraţie este atât de generală încât poate fi inserată în orice hotărâre judecătorească. În prezenta cauză, instanţele de judecată nu au analizat în ce mod a acţionat reclamantul în calitate de funcţionar public atunci când i-a înscris pe cei doi elevi la studii şi nici de ce daunele cauzate (a se vedea paragraful 10 de mai sus) au fost suficiente pentru a atrage aplicarea articolului 329, care se aplică doar în cazul unor daune în proporţii mari (adică cel puţin 10000 MDL).

54.  Omisiunea instanţelor de judecată naţionale de a aprecia cele două argumente serioase invocate de reclamant vin în contradicţie cu obligaţia lor de a examina fiecare argument formulat în apel, aşa cum prevede expres Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 20 de mai sus). În plus, omisiunea Curţii de Apel de a motiva aplicabilitatea articolului 329 l-a împiedicat pe reclamant să recureze în mod efectiv decizia judecătorească a acesteia (a se vedea Suominen, citată mai sus, §§ 37 şi 38).

55.  În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil (a se vedea Suominen, citată mai sus, § 38 şi Fomin, citată mai sus, § 34). Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 al Convenţiei.

III. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

56.  Reclamantul a invocat faptul că nu a avut un recurs intern efectiv în privinţa plângerilor sale întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei. El a invocat articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

A.  Admisibilitatea

57.  Curtea notează că plângerea nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei şi nici în temeiul altor dispoziţii. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

B.  Fondul

58.  Reclamantul a invocat faptul că niciuna din plângerile sale adresate autorităţilor naţionale nu a avut succes în încercarea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de detenţie. În plus, legislaţia moldovenească nu dă dreptul instanţelor de judecată sau oricărui organ administrativ care examinează o plângere să dispună îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a unei persoane, îmbunătăţire care depinde de alocarea resurselor de la bugetul de stat.

59.  Guvernul a susţinut că reclamantul avea dreptul să pretindă în cadrul unui proces civil compensaţii pentru orice încălcare a articolului 3.

60.  După cum a statuat Curtea de multe ori, articolul 13 al Convenţiei garantează accesibilitatea la un recurs la nivel naţional care să permită realizarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie în esenţa lor, indiferent de forma în care sunt consacrate în dreptul intern. Articolul 13 al Convenţiei are scopul de a impune disponibilitatea unui recurs intern în legislaţia naţională în privinţa unei „cereri întemeiate” în sensul Convenţiei şi să ofere reparaţia corespunzătoare.

61.  În prezenta cauză, în temeiul aceloraşi motive care au dus la respingerea obiecţiei Guvernului în privinţa epuizării căilor interne de recurs (a se vedea paragrafele 31-33 de mai sus), Curtea constată că a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei pe motivul inexistenţei recursurilor interne în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în închisorile din Moldova.

62.  Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei.

IV. ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI

63.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A.  Prejudiciul

64.  Reclamantul a pretins 20000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu cauzat ca urmare a încălcării drepturilor sale prevăzute de articolele 3, 6 şi 13 ale Convenţiei. El a avut de suferit din cauză că aceasta a fost prima sa detenţie într-o închisoare şi din cauza că condiţiile de detenţie au fost proaste. De asemenea, el s-a temut pentru viaţa şi sănătatea sa, fiind înconjurat de 13 recidivişti în aceeaşi celulă.

65.  Guvernul a susţinut că, în lumina jurisprudenţei Curţii, suma pretinsă de reclamant este excesivă.

66.  Având în vedere natura încălcărilor constatate mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză se justifică acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 5000 EUR.

B.  Costuri şi cheltuieli

67.  Reclamantul a pretins 4000 EUR cu titlu de costuri juridice. El a prezentat o listă cu orele lucrate asupra cauzei sale (56 de ore la un tarif între 30 şi 100 EUR).

68.  Guvernul a susţinut că atât numărul orelor cât şi tariful perceput de avocat sunt excesive.

69.  În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, reclamantul are dreptul la restituirea costurilor şi cheltuielilor în măsura în care se demonstrează că acestea au fost reale, necesare şi că au fost rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul. În prezenta cauză, având în vedere documentele aflate în posesia Curţii şi criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 1500 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C.  Dobânda de întârziere

70.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.  Declară unanim cererea admisibilă;

2.  Hotărăşte unanim că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;
3.  Hotărăşte cu şase voturi că avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei;
4.  Hotărăşte unanim că a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei;
5.  Hotărăşte unanim

(a)  că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)   5000 EUR  (cinci mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute;

(ii)   1500 EUR  (o mie cinci sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;

(b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6.  Respinge unanim restul pretenţiilor privind satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 ianuarie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Marialena Tsirli Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi a articolului 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opina separată a judecătorului López Guerra este ataşată prezentei hotărâri.

J.C.M.
M.T.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA

Deşi sunt de acord cu constatarea încălcării articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie ale reclamantului, nu sunt de acord cu majoritatea Camerei în ceea ce priveşte constatarea încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei pe motivul că motivarea furnizată în decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a fost suficientă. Eu nu consider că instanţele de judecată moldoveneşti nu şi-au motivat suficient hotărârile, deoarece acuzaţiile împotriva reclamantului au fost examinate în toate cele trei nivele de jurisdicţie, iar hotărârile judecătoreşti s-au bazat pe legislaţia aplicabilă şi pe circumstanţele cauzei, nefiind adoptate în mod arbitrar.

Reclamantul a susţinut (a se vedea paragraful 44 din hotărâre) că instanţele de judecată care au examinat cazul său nu au furnizat o explicaţie clară pentru respingerea unor argumente invocate de el. Însă, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, deşi articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele de judecată să-şi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune un răspuns detaliat la fiecare din argumentele reclamanţilor (a se vedea jurisprudenţa citată în paragraful 48 din hotărâre). Reclamantul a avut la dispoziţie trei nivele de jurisdicţie pentru a contesta acuzaţiile aduse împotriva sa. Aceste instanţe de judecată au examinat argumentele reclamantului, şi asta se vede din faptul că atât Curtea de Apel Chişinău cât şi Curtea Supremă au redus pedeapsa aplicată reclamantului de instanţele de judecată inferioare. Atunci când Curtea Supremă a examinat argumentele reclamantului şi a constatat existenţa circumstanţelor atenuante în favoarea reclamantului, reducând pedeapsa aplicată de Curtea de Apel, instanţa supremă a făcut trimitere expresă la obiecţiile reclamantului în privinţa deciziei instanţei inferioare de a aplica articolul 329 § 1 al Codului penal moldovenesc. Totuşi ea a respins aceste obiecţii, considerând că aceasta sunt neîntemeiate şi că sunt contrazise de probele materiale, făcând referinţă într-o manieră generală la faptele cauzei care fuseseră deja examinate de către cele două instanţe de judecată inferioare (a se vedea paragraful 11 din hotărârea Curţii).

Eu consider că atunci când faptele cauzei au fost suficient examinate şi apreciate în hotărârile instanţelor de judecată inferioare, instanţele de judecată superioare nu sunt obligate să reproducă din nou toate faptele şi motivaţia cuprinsă în hotărârile judecătoreşti precedente.
În particular, Curtea Supremă a examinat fiecare din argumentele invocate în recurs, adoptând o decizie motivată în baza legislaţiei aplicabile, ceea ce, în niciun caz, nu poate fi considerat ca fiind arbitrar. Caracterul succint al motivaţiei sale în privinţa câtorva aspecte nu poate fi luat drept bază pentru a constata încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.