Cavalerii florii de cireş



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə18/24
tarix02.11.2017
ölçüsü1,84 Mb.
#27328
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   24

Fără să mai întrebe, fără să se mai întrebe, fiecare îşi luă libertatea de a cutreiera în voie şi după placul său marea catedrală subterană. Unul dintre pereţi se transformase de-a lungul erelor într-o orgă albă, imaculată, care cînta cu picurii de apă ai bolţii şi cu ecourile lor, şi cu vînturile necunoscute şi, în sfîrşit, cu vocile şi exclamaţiile unor tineri îndrăzneţi, melodii de frumuseţe şi spaimă. Priveliştea miracolelor încre­menite era o apă vie pentru cireşarii din beznă. Fiecare se întîlni cu sine însuşi, cu anii şi fanteziile lumii lui, cu vigoarea şi siguranţa libertăţii şi nespaimei de altădată...

Iar prichindelul cel cîrn şi ciufulit, şi cu păr de grîu în lu­mină, şi cu ochii iarăşi argintaţi, simţi în toate melodiile şi tăcerile castelului de marmură un cîntec al căutărilor, şi cînd nu mai erau melodii, auzea şoapte reci în ureche şi totul şi toate îi spuneau că aici şi numai aici se află cutia fermecată. Şi porni în căutarea ei, furişîndu-se şi strecurîndu-se ca o rază de lumină printre colonade şi stalagmite, printre ţurţuri şi statui neterminate încă, peste şuviţe de apă, peste trepte stinghere, printre coliere şi arcade gheboase, prăbuşite, de­parte, spre peretele dantelat şi misterios care alcătuia pavăza din dreapta a catedralei subterane. Acolo, în miile de crăpă­turi, unele subţiri ca un fir de aţă, altele largi cît palma, acolo, în noianul acela de gropi şi scobituri ca nişte cuiburi săpate de păsările altor ere, acolo trebuia să caute şi mai ales acolo tre­buia să găsească. Prichindelul începu să-şi zgîiască ochii prin toate crăpăturile mai largi decît degetul prin toate gropiţele în care i-ar fi încăput pumnul. Crăpăturile şi gropile abia zgîriau muntele de calcar. Dar erau unele mai late prin care îşi plim­ba mîna şi îşi strecura braţul pînă la umăr şi care călătoreau departe în trupul muntelui, departe, dincolo de moartea lu­minii. Cum putea să ajungă pînă acolo, dacă nici privirile nu îndrăzneau? Era aproape trist prichindelul, pentru că bănuia că la capătul unui asemenea ascunziş putea să fie cutia vrăjită. Unde să mai caute?... Privirile lui întîlniră o scobitură piezişă, lată la început de două palme, dar care după cîţiva metri se lărgea ca o pîlnie lungă, nesfîrşită. Zgîndări ca un drac cu raza lanternei pereţii crăpăturii, dar nu întîlni nimic, nici o firidă, şi mai ales nici o strălucire de metal. Furios îşi trimise raza departe, spre buzele pîlniei, departe, la zeci de metri şi deodată simţi o săgeată izbindu-i inima, şi era o săgeată ascuţită şi blîndă, rece şi caldă... Acolo la buzele pîlniei se afla...

― Victor! ţipă el ca un nebun, azvîrlind bubuituri în ecou­rile peşterii. Veniţi aici! Aici! Am găsit barca!

Tic nu înnebunise. La buza pîlniei se afla o barcă!

Era o glumă! Prichindelul voia să-i înveselească sau com­binase o farsă... toţi gîndeau astfel, dar nu rezistară chemării lansată de trompeta blondă şi se apropiară de colţul minunii. Tic arătă cu degetul spre crăpătură şi speranţa zvîcni o dată cu degetele care apăsau butoanele lanternelor. Lumina ajunse departe, la capătul buzei de piatră, şi tremurai pierdut al prichindelului renăscu în trupurile celorlalţi şi se înghesui iarăşi în el. Da! La capătul pîlniei era o barcă, dar nu o barcă oarecare, şi nici o corabie de marmură eşuată acolo, din ere neomeneşti, ci o barcă adevărată de cauciuc: barca lui Petrăchescu.

Şi ceea ce făcuse Tic pînă atunci - cercetarea peretelui sco­bit — repetară ceilalţi, mai temeinic şi cu alt scop. Dacă la zeci de metri se afla o barcă, poate că se afla şi o cale de ieşire afară. Nici o scobitură, nici o crăpătură a peretelui nu scăpă căutării disperate a cireşarilor. Dar peretele era crud, neîndurător. Toate cotloanele erau strimte, nici un şobolan nu s-ar fi putut strecura prin ele, şi aproape toate crăpăturile se subţiau şi îşi opreau tăişul după cîţiva metri. Numai crăpătura lui Tic învinsese calcarul şi se afunda spre de­părtări. Dar era atît de strîmtă la început, încît abia încăpea braţul lui Victor. După cîţiva metri se lărgea, generoasă, ca o cărare, ca un bulevard al imaginaţiei, dar pînă la" cărarea lată de jumătate de metru, şi pînă la bulevardul lat de un metru, poate chiar de doi spre gura lui, erau acei cîţiva paşi de iad de la început, acel spaţiu de tortură care ura lumea, care stran­gula speranţele şi bucuriile.

Tinerii priveau neputincioşi şi fierbinţi tăietura din faţa lor. Cîţiva metri, poate numai trei metri de bunătate şi calea raiului ar fi fost deschisă. Cîţiva centimetri, poate numai zece centimetri dacă s-ar îndupleca pereţii pîlniei să se depărteze şi din nou trupurile lor, şi mai ales inimile lor ar simţi fiorii calzi şi neastîmpăraţi ai bucuriei.

― Dac-ai încerca tu, Ticuşor? spuse Maria ca o rugăciune inutilă. Măcar să punem mîna pe barcă...

De cînd se gîndea Tic la atacul pîlniei! De multe minute capul şi trupul lui fusese zgîriat şi zdrelit de zimţii calcaru­lui. Ştia că dacă i-ar încăpea capul...

Prichindelul se apropie aievea de crăpătură şi încercă să-şi strecoare capul. Numai trei, sau poate numai doi centimetri să fi fost mai largă şi ar fi trecut în lumea de basm pe care o presimţea la buzele pîlniei. Maria iscodi cu lanterna mai sus şi i se păru că într-un anumit loc crăpătura se mai deschidea cu cîţiva centimetri, dar imediat se strîmta. Din fericire, buchetul de raze rămase mai multe clipe acolo, şi privirile flămînde de speranţă, coborînd pieziş, din spaţiul descoperit de Maria, deosebiră un fel de tub oblic, parcă mai lung decît începutul în linie dreaptă al pîlniei. Poate că totul era o iluzie optică, reflexul unei îngrozitoare dorinţe. Dar era singurul sîmbure de speranţă. Tic se uită la Victor şi puse mîna pe umerii lui. Maria încerca să-şi plimbe degetele prin părul lui ciufulit, dar prichindelul se apără. Şi fără mîna Mariei îl us­turau ochii.

Victor se îngheboşă şi într-o clipită tălpile prichindelului erau pe umerii lui. După un fluierat scurt, Tic începu să-şi împingă încet, încet, capul prin crăpătura luminată de lanterna Mariei. Cînd simţi împunsături şi zgîrieturi rele la ambele urechi îi veni să urle de bucurie. Capul îi intrase! Cu mîinile înainte, se lăsă să alunece, pieziş, prin tubul care părea mai larg decît începutul de jos al crăpăturii. După ce se juli cumplit pe faţă, pe nas, pe urechi, după ce simţi cum îi trec umerii printr-un laminor, prichindelul răzbătu şi ajunse cu tot corpul în tub. Se tîrî înainte cu o voinţă turbată şi deo­dată simţi că alunecă şi îşi opri căderea în mîini. Se întoarse şi se lăsă în picioare în cel mai larg spaţiu prin care trecuse vreodată, deşi vîrful nasului şi occipitalul erau apăsate de milioane de tone de piatră. După încă doi metri de potecuţă zgîrcită, trecu într-o cărare de piatră, apoi într-un adevărat bulevard prin care putea merge cu braţele desfăcute, sau dacă nu cu braţele, atunci cu coatele. Vreo douăzeci, treizeci de metri înainta pe bulevardul speranţei pînă ajunse în sala bărcii de cauciuc. Era o încăpere de piatră, cam cît camera lui de acasă, care se prelungea în două tunele strîmte şi parcă fără de sfîrşit. Dar nu se gîndi nici o clipă să pornească pe tunele mai departe. Rămase în sala bărcii, chiar lîngă co­moara de cauciuc, care se tolănea leneşă şi nesimţitoare, la poalele unui cub de piatră. În barcă se aflau cîteva pături puse una peste alta ca o saltea. În două secunde nu mai ră­mase nimic din patul improvizat. Păturile îşi găsiră alt loc, tot la baza cubului de piatră, iar barca începea să-şi dea duhul, după ce prichindelul îi dibuise şi-i răsucise supapele, îi grăbi moartea tăvălindu-se pe ea şi apăsînd-o cu piciorul. Cînd ajunse moale ca o cîrpă şi subţire ca un covoraş, o înşfacă şi porni cu ea pe umeri spre cei care-o jinduiseră cu atîta patimă. Mai întîi azvîrli barca prin crăpătura care se îngusta, apoi, ducîndu-şi mîinile la urechi, începu să înain­teze. Dar îl opri vocea lui Victor:

― Nu facem nimic fără pompă, Ticuşor. Dacă barca era um­flată, trebuie să fie şi pompă prin apropiere...

Nu foarte fericit, prichindelul se înapoie în fosta sală a bărcii şi începu să caute pompa. Într-un ungher zări o firidă şi în firidă parcă lucea ceva. Era o magazie de cartuşe. Se ridică în vîrful picioarelor şi reuşi să pună mîna pe ea. Dar şi vîrful picioarelor întîlni un obiect dur. Era tot o magazie cu cartuşe. Le cercetă curios pe amîndouă, apoi le puse la loc: una pe firidă, alta jos. Apoi căută pompa. O găsi chiar la in­trarea unui tunel, lîngă un sac de dormit. După ce o înhaţă, avu inspiraţia să ridice raza lanternei... Ochii îi ieşiră din or­bite, iar inima, inima prichindelului cîrn şi inimos bătea atît de tare, încît de teamă că ar putea să-i spargă pieptul îşi duse mîna în dreptul ei şi începu să apese cu toată puterea.

Într-o nişă cît palma, chiar lîngă scobitura care ducea la peşteră, se afla un obiect. Lunguieţ, strălucitor ca un dia­mant. Doamne! Ce mai mănunchiuri de raze împrăştia! În clipa cînd prichindelul ascunse obiectul în sîn, acolo unde apăsase cu o secundă înainte atît de tare, jură pe tot cerul şi pe tot pămîntul că nu va sufla nimănui nici o vorbă pentru a păstra întocmai nemaipomenitele vrăji ale cutiei. Abia după aceea, cu pompa în mînă, cu marele diamant vrăjit în sîn şi cu toată bucuria lumii adunată în ochii aceia dragi şi neastîmpăraţi, se strecură prin scobitură, suferind, fără să crîcnească, toată răutatea pereţilor de piatră cu zimţi, toţi colţii şi ghearele care-i căutau carnea. Ajunse în sala minu­nilor şi toţi îl primiră ca pe un erou, dar el se feri de îmbrăţişări de teamă să nu simtă şi alt piept cutia.
2
Poate chiar în clipa cînd Tic simţea suflarea caldă a Mariei pe fruntea lui, la capătul tunelului nesfirşit care pornea din sala bărcii de cauciuc, afară, în soare, doi oameni discutau, rezemaţi de peretele unei stînci care semăna cu un cal de şah. Unul dintre ei era înalt, voinic, şi, deşi tînăr, avea o barbă neagră şi lungă ca a unui preot. Ochii lui clipeau des, uneori îşi strîngea pleoapele şi scutura nervos din cap. Era îmbrăcat într-o salopetă groasă şi foşnitoare, tăiată în toate direcţiile de fermoare. Celălalt era... Petrăchescu, vînătorul. Înalt, slab, cu nasul subţire azvîrlit înainte, cu pălăriuţa ţuguiată pe vîrful capului, aducea cu o paiaţă pierdută într-un iar­maroc. De cîte ori vorbea, se străduia să ia un ton grav, dar vocea lui piţigăiată nu-i servea:

― Dom'le, dacă cotrobăiesc prin peşteră?

― N-au ce să caute în peşteră, coane, răspunse cel bărbos. Şi chiar dacă intră, cum vor trece de lacuri?

― Dom'le, dar dacă trec ei într-un fel de lacuri?

― Atunci din două, una! se înfurie bărbosul. Ori se întorc şi se duc dracului acasă, ori descoperă tunelul nostru şi vin încoace. Vom vedea atunci ce-i de făcut...

― Dom'le, tot mă gîndesc, pe cinstea mea! Dacă peştera nu se termină acolo? Dacă merge mai departe?

― Unde să meargă, coane? Pe unde să meargă?

― Acolo, dom'le... Prin fundul lacului...

― Of. Dumnezeule! Pînă la urmă o să mă omori cu între­bările astea. Dumneata de ce n-ai avut curajul să mergi pînă la marginea lacului? Şi eu de ce m-am întors de pe la mijlocul lui? Sîntem oameni în toată firea şi nu ne-am încumetat, şi dumneata crezi că nişte copii or să se arunce în întunericul ăla de iad? Ia să fim serioşi, coane, pe cinstea mea.

Argumentele bărbosului parcă-l mai liniştiră pe vînător. Dar nu într-atîta ca să-i abată cu totul gîndurile de la cireşari. Îşi amintea ce i se întîmplase mai adineauri:

― Dom'le, eu pe vlăjganul ăla tot îl împuşc, pe cinstea mea! Auzi! Să mă facă pe mihe măgar!? Şi pe Dobrescu, dom'le! Nu se iartă! Şi dacă nu iert, trag!

― Iar începi, coane? Dumitale, cînd îţi intră ceva în cap, îţi rămîne acolo pentru toată viaţa. Cerboaica, Dobrescu, acum vlăjganul! Coane, cum spunea cineva: ai puţine idei, dar fixe!... Eşti ca un dicţionar din care n-a mai rămas decît o sin­gură pagină...

Asta cine-a mai spus-o, dom'le? Pe cinstea mea!

― Asta am spus-o eu, coane... Îmi mai vine şi mie cîte o idee...

Vînătorul îşi plimbă mîna pe ţeava armei, apoi amintindu-şi ceva, sări brusc în picioare:

― Dom'le! Dar dacă ajung pînă la ultimul lac, la capătul peşterii, şi caută acolo, şi descoperă tunelul nostru, pe cinstea mea!

Bărbosul simţi o clipă impulsul de a respinge ideea, dar uitîndu-se mai atent la Petrăchescu şi văzîndu-i aerul îngri­jorat, făcu un gest de supunere:

― La urma urmei, putem astupa intrarea tunelului. Da, coane! Nu strică uneori excesul de prudenţă... Numai să găsim bolovani prin apropiere...

― Vagoane, dom'le! îl linişti Petrăchescu. Trenuri întregi, pe cinstea mea.

Apoi făcu un ocol în spatele stîncii ca un cal de şah şi se opri în faţa unei crăpături, aşteptîndu-l pe bărbos. Acesta îi făcu semn să intre primul, şi deşi lunguieţ şi slab, lui Petrăchescu îi trebui destulă caznă ca să-şi strecoare trupul prin crăpătură. Bărbosul, mai elastic şi mai priceput, se ră­suci pe o coastă, îşi băgă mai întîi picioarele, apoi trunchiul, dar nu dispăru imediat. Se răsuci încet pînă ce-şi eliberă mîinile şi izbuti să apuce o lespede groasă, un fel de capac de piatră, pe care îl coborî şi-l potrivi deasupra crăpăturii în aşa fel, încît nici un ochi foarte exersat n-ar fi putut observa as­cunzătoarea. Nimeni nu ştia că în acel loc se află un drum de ieşire din Peştera Neagră. Nici chiar cireşarii, pentru că nici ei nu cercetaseră toate cotloanele şi toate crăpăturile de pe ţărmurile marelui lac de la punctul terminus.

Bărbosul îşi continuă drumul pe întuneric, fără să aprindă lanterna. Încăperea pe care abia o părăsise Tic era luminată de un felinar. La intrarea ei stătea Petrăchescu, încremenit, cu o mutră de cretin definitiv:

― Dom'le, ai ascuns mata barca?

Bărbosul se uită cu milă la el şi nici nu se gîndi să-i răspundă. În sinea lui îşi blestema soarta care-l osîndise să ţină tovărăşie unui asemenea exemplar uman. Încercă să in­tre în încăpere, dar vocea lui Petrăchescu îl opri:

― Dom'le, pe cinstea mea! N-ai ascuns-o? Barca de cauciuc, dom'le!

Ce s-ascund, coane? Te ţii de goange?

― Barca, dom'le! Unde-i barca mea?

― E jale, coane, dacă nici vederea nu ţi-a rămas întreagă.

Nu ştiu cum o s-o scoatem la capăt!

― Dom'le, nu-i! Pe cinstea mea! Dumneata ai rămas ulti­mul aici, dumneata ai ascuns-o, dom'le, dumneata răspunzi!

Petrăchescu se proţăpise în faţa bărbosului şi figura lui avea un aer crunt, ameninţător. Bărbosul îl dădu însă la o parte şi se îndreptă spre locul unde lăsase barca. În încăpere nici urmă de barcă. Numai păturile, foarte grijuliu aranjate, aminteau că în mijlocul hrubei barca se preschimbase în pat. Cu iuţeala unui scamator, bărbosul scoase dintr-un buzunar o lanternă mică şi plată şi-i schimbă raza orbitoare în interio­rul altor două tunele cu care comunica încăperea. Nu se vedea nimic! Ca un titirez se întoarse spre Petrăchescu:

― Unde ai ascuns-o, coane? Ai profitat de faptul c-am ră­mas în urmă şi-ai dosit-o? La mine nu se prind pustisme, nene! Hai! Scoate-o!

― Dom'le! Pe cinstea mea! Ori au luat-o duhurile, ori dum­neata ai băgat-o undeva! Asta nu se iartă, dom'le!

― Iar îi dai cu duhurile? Nu te-ai lecuit? Fir-ar...

― Nu le insulta, dom'le, că ele au luat-o! Altcineva cine, dacă dumneata nu? Nu insulta duhurile!

― La ce le-ar trebui duhurilor barca dumitale, coane?

― Păi...


Dar vînătorul rămase ca "păi"-ul în gură. Nu ştia ce să-i răspundă bărbosului...

― Poate şi-o fi rupt vreun duh gîtul, răspunse tot bărbosul, şi n-au avut cu ce să-l ducă la spital să-i facă o penicilină. D-aia ţi-au luat barca...

Lanterna lui căută ceva într-o scobitură, şi deodată rîsul care-i apăruse pe faţă se transformă în rînjet:

― Candela şi grijania mă-sii! Unde-i cutia, coane? Se uită şi vînătorul spre firida goală şi amuţi. Sprîncenele i se întîlniră într-o singură dungă neagră şi ochii i se închiseră încet, încet, transformîndu-i întreaga-i figură într-o mască sălbatică şi neîndurătoare.

Bărbosul folosi raza lanternei pe toată lungimea ei. Dar nicăieri, în nici un tunel, în nici un cotlon, nu se zărea nimic. Nici oameni, nici obiecte.

― A fost cineva aici! Cît am stat noi afară, a intrat cineva aici! spuse bărbosul.

Cu un efort îngrozitor, vînătorul deschise ochii şi începu să trăsnească din nou:

― Cine, dom'le? Pe cinstea mea!

― Cineva care n-a putut să intre decît pe dinăuntru. Pe di­nafară am păzit noi!

― Ei, dom'le, numai ei! Tot umblau după barcă...

― Cristosul ei de barcă! Nu puteai să le-o dai de la început? Asta mă interesează acum? Rîia aia de cauciuc? Să se ducă dracului!

― Domnule! Nu insulta, dom'le, pe cinstea mea! Să nu te mai legi, dom'le, de barcă! Auzi?

Bărbosului îi reveni repede calmul:

― Lasă, coane, barca aia! Las-o dracului! spuse el cu alt ton, parcă de nepăsare. De ea ne arde rtouă acum?... Spune, coane! Dacă-şi dau seama pe ce au pus mîna? înţelegi?

― Poate că n-o să-şi dea seama, dom'le...

― Şi dacă simt ceva? îţi dai seama ce se întîmplă?

― Fii serios, dom'le! Nişte copii, pe cinstea mea! Ce să priceapă ei? Ce să simtă ei? Nici eu nu mi-aş da seama.

― Dumneata!? Dar ce-ţi închipui dumneata? Crezi că eşti un etalon al inteligenţei?

― După cîte îndur, spuse vînătorul, regăsindu-şi masca aceea de moarte rece şi crudă, îmi mai trebuie şi asta...? Ma­ma ei de viaţă! Dumnezeii şi strămoşii dumnezeilor! Nu-mi ajung atîtea! Trebuie să mă feresc şi de derbedeii ăia?... Dom'le, eu îl împuşc! îl împuşc ca pe-un iepure, dom'le, pe cinstea mea. Ca pe un lup, dom'le, că-i periculos!

― Lasă-mă, coane, cu împuşcăturile! Un singur lucru con­tează acum: să nu-şi dea seama pe ce au pus mîna!

De data asta, vînătorul încercă să-l liniştească pe găliga­nul cu barbă:

― Poate că nu-şi dau seama, poate că nici nu pot s-o des­chidă cu butoanele alea încîlcite...

― Şi ce-am realizat din asta? Şi ce dacă nu pot ei s-o des­chidă? Dac-au ajuns cu ea în lume, gata!

― Cum vine asta, dom'le, pe cinstea mea?

― E chiar atît de greu de înţeles? Dacă ajung în lume, orice om mai acătării vede ce au în mînă, şi s-a dus dracului totul. Tot n-ai înţeles?

― Păi da, dom'le! E crunt, dom-le, auzi?... Păi, dom'le, pe cinstea mea! Dumneata ai pierdut o chestie şi eu pierd totul, dom'le! Asta nu! Pe cinstea mea!

― Stai, coane! Mai domol, că nu s-a terminat istoria. Tre­buie să chibzuim, să vedem ce se mai poate face...

― Păi ce se mai poate face, dom'le? Numai aia, ştii dum­neata care... Pe cinstea mea...

― Stai, coane! Primul lucru e să le ieşim înainte.

― Păi de unde ştim noi pe unde-au intrat, dom'le?

― Asta o aflăm noi numaidecît. Numai prin două locuri puteau să intre. Prin tunelele care duc la peşteră.

― Dar pe care din ele, dom'le?

Bărbosul nu-i mai ascultă întrebarea. Îi dădu vînătorului o lanternă şi-i arătă tunelul pe care trebuie să-l cerceteze: tunelul din stînga. Pe cel din dreapta intrase el. Dar se mai întoarse o dată pentru a-l dăscăli pe Petrăchescu:

― Bagă de seamă, coane! Să nu treci cu vederea nici cel mai mic semn. Orice pietricică desprinsă din perete poate să dea o indicaţie. Orice urmă, oricît de mică, chiar şi un fir de păr, coane, auzi? Ochii mari, coane, ca nişte faruri!

Bărbosul se strecură apoi prin deschizătură, cercetînd cu atenţie fiecare centimetru pătrat al pereţilor. Găsi cîteva pietre răvăşite, dar nu se mulţumi cu atît. Îşi continuă căutarea cu migală şi tenacitate, pînă ajunse la locul unde se îngustau pereţii pîlniei. Nu mai putea înainta. Îşi plimbă lanterna şi raza ei descoperi cîteva pete întunecate pe unul dintre pereţi. Îşi muie un deget în gură şi apoi îl lipi de una din pete. Pata se şterse. Îşi retrase degetul, îl mirosi, îl gustă. Rămase un moment paralizat. Nu mai avea nici un dubiu. Petele pe care le zărise şi le gustase erau pete de sînge, sînge proaspăt. Cineva trecuse crăpătura aceea! Stinse brusc lanterna şi îşi încordă auzul. Reuşi să perceapă un zgomot slab, îndepărtat. Încetul cu încetul se obişnui cu el şi-l dis­tinse: era clipocitul apei. Dacă ar fi ajuns acolo numai cu cinci minute mai devreme, ar fi auzit vocea lui Victor poftindu-şi prietenii să se îmbarce. Tinerii erau departe. Nici un alt zgo­mot nu mai atinse urechea bărbosului. Barca de cauciuc, uşoară şi încăpătoare, îi scosese din marea catedrală subte­rană, purtîndu-i iute spre necunoscut. Bărbosul îşi dădu seama că nu mai are voie să piardă nici o clipă. Se întoarse iute în fosta sală a bărcii de cauciuc şi îşi chemă înapoi to­varăşul care căuta zadarnic prin celălalt tunel. Îl puse repede la curent cu descoperirea:

― S-a lămurit, coane! Au pătruns pe-aici.

― Ia uite, dom'le! Păi ce mai aşteptăm? Să ne luăm numaidecît după ei, pe cinstea mea!

― Numai că pentru asta ne-ar trebui dinamită ca să ne facem loc de trecere. Aşa nu se poate trece dincolo. Imposibil!

― Atunci s-o luăm prin partea astălaltă, pe la lacul cel mare, pe cinstea mea.

― Nu, că ne-ar trebui o barcă şi cam mult curaj...

― Stai, dom'le! ia stai puţin! se trezi vînătorul. Dar cum au ajuns ei în partea asta? Pe unde-au trecut, pe cinstea mea. Nu cumva...

― Asta-i culmea! descoperi bărbosul. Numai pe-acolo au putut trece! Cum s-au încumetat ei pe întuneric, şi cu ce?... E o chestie, coane! Cine i-o fi conducînd? Nu-i şi vreun profesor, vreun tată cu ei?

― Nu cred, dom'le, nu e! Asta-i nemaipomenit! Vas' că peştera nu se termină acolo!

― E cam lată istoria, coane... căzu bărbosul pe gînduri. Cum au trecut prin grozăvia aia şi cu ce? Mult m-aş mira să nu fie şi cineva mare cu ei!

― Atunci n-avem altceva de făcut, dom'le. Trebuie să-i ajun­gem din urmă. Chit că-s cu unul mai mare sau nu, pe cinstea mea. Dom'le, să-i dăm drumul!

― De unde luăm dinamită? întrebă bărbosul.

― Dom'le, dinamită n-avem, dar avem cartuşe...

― Pe cinstea mea! spuse bărbosul. Poate dărîmăm ceva din crăpătura aia.

Vînătorul răsturnă în mare grabă, pe un ziar, toată pul­berea pe care o avea la el, îşi goli apoi cartuşierele şi începu să desfacă fiecare cartuş. Adună peste un kilogram de pul­bere pe care-o alătură celei vărsată din cutii. Umplu un săculeţ pe care-l potrivi cu îndemînare şi pricepere într-o scobitură de la baza crăpăturii. Mai păstrase un dram de pul­bere pe care-l presără într-o şuviţă subţire, formînd un fitil rapid de la săculeţ la locul de adăpost.

― Cînd îi dai drumul? întrebă bărbosul nerăbdător.

― Să-i lăsăm să se mai îndepărteze, dom'le, să nu audă prea aproape detunătura...

― Aşa, coane! îl lăudă bărbosul. Aşa mai merge, coane. Nu-i rău să mai apelăm şi la cap, că de-aia îl avem... Poate-i ajungem fără să ne simtă, şi atunci putem să punem mîna pe cutie, cu vreo capcană, coane. Şi dacă luăm cutia şi ei nu şi-au dat sea­ma, pe cinstea mea, coane! Ai spus că sînt şi nişte fete, nu?

― Dom'le, pe mine fetele nu mă interesează. Pe mine mă interesează vlăjganul. Eu îl împuşc!

― Lasă, coane, neroziile! De cîte ori să-ţi spun?

― Ce nerozii, dom'le? Care nerozii, pe cinstea mea? Eu nu glumesc! Ce, dumneata glumeşti cînd tot vorbeşti de fete?

― O să vedem la faţa locului, spuse bărbosul. Acum ar fi bine să ne pregătim pentru explozie. Eu o să dau foc fitilu­lui, iar dumneata n-ar strica să ieşi afară. Să vezi efectul exploziei şi mai cu seamă să vezi dacă nu sînt oameni prin împrejurimi...

― Da, dom'le, trebuie, pe cinstea mea! Trebuie să luăm toate măsurile. Eu ies!

― Dacă nu-mi faci nici un semn în trei minute, dau foc fi­tilului, coane. Să fim înţeleşi.

Petrăchescu porni în grabă prin tunelul care-l ducea afară, la stînca botezată de Lucia, dar nu înainte de a băga în tocul unui pistol magazia de cartuşe din firidă.

Bărbosul îşi privi ceasul, înaintarea secundarului pe ca­dran şi minutarului din discul cronometrului. Trecură trei minute grele şi nu auzi nici un semnal la ieşirea tunelului. Nu se grăbi. Cu gesturi aproape leneşe îşi scoase bricheta dintr-un buzunar, îşi aprinse mai întîi ţigara care-i tremura în colţul buzelor, apoi lipi flacăra brichetei de firul de pul­bere. Şarpele de foc înainta ca un fulger şi cînd ajunse la vîrful pîlniei declanşă o explozie formidabilă care îmbolnăvi urechile bărbosului. Încăperea se zgudui, dar nici o pietricică nu se prăbuşi nicăieri. Doar la vîrful piramidei, acolo unde tunelul se revărsa în salon prin crăpătura lui Tic, se des-prinseseră cîteva aşchii din pereţi. Cînd bărbosul ajunse acolo îşi muşcă de furie pumnii. Crăpătura rămăsese la fel de strimtă. Explozia n-avusese nici un efect. Şi ca un nebun izbi cu pumnul în stîncă. Durerea îl trezi, dar nu numai durerea. Colţul de calcar pe care-l izbise se prăbuşise tîrînd după el alţi bolovani. Deschizătura se lărgise cu cîţiva centimetri. Cu răbdare şi ură s-ar fi putut trece pe acolo. Ştia că-şi va schilo­di trupul, dar în momentul acela era supus unei singure legi şi religii: să treacă dincolo!


Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin