3
Cireşarii aveau întîlnire la Ursu, într-un loc ferit, în spatele magaziei - tezaur. Băieţii sosiseră exact la ora fixată, fetele însă întîrziau. Maria avusese grijă să-şi scuze prin Victor o eventuală întîrziere sau chiar absenţă. Cu Lucia era altă poveste. Ea nu trimisese nici un mesaj, nu spusese nimănui nimic. Dar nu asta îi intriga cel mai mult pe băieţi. Lucia era întotdeauna foarte punctuală, la orice întîlnire sosea prima; Dan o poreclise în stilul lui alambicat "regina politeţei", şi toţi se temeau de limba ei ascuţită şi de rolul ei de ceasornic infailibil şi implacabil. Iată de ce întîrzierea Luciei era ceva de neînţeles.
― Santa Lucia! se enervă Dan. În sfîrşit, s-a făcut şi ea de ocară. Mamă dragă, ce de ardei pisat o să-i suflu în ochi, ha, ha!
― Să nu i se fi întîmplat ceva! se îngrijoră Ursu.
― La asta mă gîndesc şi eu, spuse Ionel. Ba chiar bănuiesc ce i s-a întîmplat... Cred că nu-i dă voie tatăl ei! Nu uitaţi că e doctor şi oamenii ăştia nu văd, nu gîndesc şi nu visează altceva decît microbi, fracturi şi hemoragii. Pentru ei, o excursie e un accident probabil... Aşa că...
― Aşa că... ar fi bine să mai aşteptăm puţintel propuse Victor. Să nu ne grăbim cu anticipările... Probabil că s-a întîmplat ceva, dar poate că nu e ceva foarte grav...
― Eu rămîn la părerea mea, se încăpăţînă Ionel. O să vă convingeţi şi voi imediat. N-o lasă doctorul, şi n-ar fi de mirare să ne pună şi nouă beţe în roate... V-am spus eu?!
Ionel arătă cu privirile poarta. Imediat se uitară şi ceilalţi într-acolo. Din locul în care se aflau, cireşarii puteau să vadă fără să fie văzuţi. Lucia pătrunsese pe poartă, dar nu singură. O însoţea un bărbat scund, în floarea vîrstei, însă cu părul complet alb. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau şi mai multă distincţie figurii. Numai zîmbetul pe care i-l cunoştea tot oraşul parcă dispăruse de pe faţa doctorului Istrate.
― Să vedeţi acum tărăboi! se sperie Ionel.
― Ia mai aruncă, mă, cucuveaua aia la dracu'! spuse Dan. De trei zile cobeşti întruna ca un cretin...
― Cretin eşti tu, sau individul care se ascunde sub hainele pe care le porţi, îi ripostă Ionel.
Insultele se schimbară în şoaptă şi în mers, pentru că băieţii se văzură nevoiţi să iasă în întîmpinarea oaspeţilor.
Doctorul răspunse la salutul nu prea entuziast al băieţilor cu un zîmbet cam posac. Dădu mîna cu fiecare în parte, şi, cînd Lucia i-l prezentă pe Ursu, faţa i se încruntă de-a binelea:
― Ah! Dumneata eşti Ursu, campionul de box. Am avut de furcă din cauza dumitale cu nasurile şi arcadele unor tineri. Poţi să loveşti puţintel mai încet şi caută mai ales plexul. E mai sigur şi nu lasă urme... Cum s-ar spune, dumneata joci rolul de înger păzitor al grupului...
Intimidat, Ursu încercă să protesteze...
― Ştiţi... eu... toţi împreună, toţi pentru unul...
― Ştiiiiu... Cum să nu ştiu, răspunse doctorul foarte grav, dar cu un simplu gest îşi îndepărtă masca neobişnuit de severă, redevenind omul zîmbitor dintotdeauna. Dacă pleci şi dumneata în expediţie nu mai am nici o teamă...
Fără să vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele lui erau adresate musafirului care zîmbea, în sfîrşit:
― Ne era teamă că n-o veţi lăsa pe Lucia... şi voiam să vă asigurăm, toţi: eu, Ionel...
― De ce toţi? rîse doctorul. N-aţi fi fost în cîştig. Eu, de pildă, nu sînt în relaţii bune cu cei care nu fac sport. Sînt mai fricoşi şi mai slabi decît sportivii... Nu mi-aş încredinţa fata unuia care, în loc s-o împiedice să cadă în vreo groapă vicleană, s-ar prăbuşi el mai înainte şi agăţîndu-se de piciorul ei şi-ar mări şansele de a rămîne în fundul gropii... Va să zică dumneata ai luat Premiul Bombă!
Cu o singură întorsătură de frază, doctorul Istrate îi linişti pe băieţi, dar nu şi pe Ursu, care deveni şi mai încurcat, şi mai fîstîcit:
― Ştiţi... nici nu mi-a venit să cred... Adică... Nu mi-a trecut nici o clipă prin cap...
― Foarte bine! îl felicită doctorul. Dacă te-ai fi gîndit o singură clipă la el, îl lua altcineva. Exact ca pe vremea mea...
Peste un an, doi vei afla şi pentru ce ţi s-a dat... Aţi terminat toate pregătirile?...
O altă întorsătură de frază, care, de astă dată, îl învioră pe Ursu. Amintindu-şi că e gazdă, îl invită pe doctor, şi bineînţeles şi pe fiica lui, în magazia cu comori. Îi urmă şi Victor; în curte rămăseseră numai Dan şi Ionel, aşa cum hotărîse cel care conducea în iad departamentul certurilor.
― Zi-i, cetăţene! se repezi Dan. Ţi-au plăcut microbii, fracturile şi hemoragiile doctorului?
― Poate că-i doctor în vreo disciplină sportivă, se apără Ionel fără prea multă convingere.
― Mai bine recunoaşte că-i doctor în drept... În dreptul de a te pune la punct...
― Bancurile tale seamănă cu mîţa aceea stoarsă.
― Şi aici ai greşit, replică imediat Dan. Seamănă cu tine, adică sînt tîmpite...
― Atunci puteau să împrumute numele tău... Şi mai du-te dracului! Şi mai leapădă pupăza aia infamă care şi-a făcut cuib în gura ta!
― Aoleu! încremeni Dan. Vrei să mă ucizi cu propriile-mi arme. Îmi furi stilul şi-mi dai la cap. Mişelule! Cu ceea ce ai tu nici să mă zgîrii nu eşti în stare...
Cearta primi un punct nedrept şi neaşteptat. Obiectul ei tocmai ieşea din magazie, urmat de Lucia, Victor şi Ursu.
― Nu e rău... Îşi rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am convins că şi copiii... pardon, tinerii, pot să fie uneori serioşi, îmi place, îmi place.
Ionel nu rezistă la felicitări:
― Dac-am fi plecat într-o simplă excursie, ar fi fost altceva. Nu ştiu dacă v-a spus Lucia... noi ne-am pregătit pentru o expediţie ştiinţifică, nu pentru o simplă excursie...
― Lucia mi-a fluturat nişte clopoţei pe la ureche, o ameninţă doctorul. Mi-a rămas numai amintirea unor sunete vagi. Dar, mă rog, dacă nu sînt indiscret, aş putea să aflu şi eu scopul expediţiei voastre?
Ionel atîta aştepta:
― Vrem să facem o hartă precisă a regiunii, să retuşăm erorile eventuale şi s-o completăm pe cea veche. Harta pe care am găsit-o la muzeul oraşului e plină de lacune... e cît se poate de sumară şi de superficială...
― Nu e rău, acceptă doctorul. Îmi place, îmi place... În planurile voastre intră şi harta peşterii?
Din nou o întorsătură de frază care-i puse în derută pe toţi cireşarii. Tinerii se înţeleseseră să nu le vorbească părinţilor prea multe despre peşteră, s-o înfăţişeze ca pe o grotă oarecare, lipsită de interes, pe care o vor vizita în trecere, întrebarea îi cam încolţise. Dan, profitînd de faptul că nu putea fi văzut de doctor, o îndemnă pe Lucia, din priviri, să dea un răspuns.
― Vom trece şi prin peşteră, spuse ea. Dar te rog foarte mult, tăticule, să nu scapi vreun cuvînt. Avem noi nişte gînduri grozave. Discreţie totală!
― Te îndoieşti de tatăl tău? se prefăcu mirat şi ofensat doctorul Istrate.
― Fiecare are planul lui, interveni Ionel. Eu, de pildă, aş vrea să dovedesc un adevăr ştiinţific important...
― Nu e rău... Îmi place...
Era un fel de invitaţie de a continua, şi Ionel se supuse imediat:
― Ştiţi... Formaţiile de munţi din regiunea noastră sînt foarte vechi, din vremea paleozoicului. Eu cred, însă, că şi aceste formaţii sînt suprapuse, că există unele şi mai vechi.
― Adică... profesorul nostru de naturale crede acest lucru, preciza Dan. În penultima lecţie...
― Mă rog... Îl opri Ionel. Atunci vreau să dovedesc că formaţiile paleozoice nu sînt cele mai vechi...
― Aha! înţelese tatăl Luciei. Vreţi să folosiţi scobitura aceea naturală, sonda aceasta care e peştera, pentru a descoperi cele mai vechi straturi...
― Exact! se aprinse Ionel. Eu sînt absolut convins că vom da peste formaţii arhaice!
― În cel mai rău caz peste rămăşiţe de granit arhaic, spuse Victor.
― Să sperăm că veţi avea noroc, zîmbi doctorul. Ei, şi pentru că pînă la urmă aţi fost sinceri, voi fi şi eu. Pentru o simplă excursie n-aş fi lăsat-o pe Lucia. Dar cînd mi-am dat seama că vă gîndiţi la o expediţie ştiinţifică în toată regula, m-am liniştit. Am fost convins că vă veţi pregăti cu toată seriozitatea şi că veţi legifera prudenţa... Acesta ar fi vrut, de fapt, să fie sfatul meu...
― N-o să-l uităm! îl asigură Dan.
― Dar mi-aţi luat-o înainte... continuă doctorul. Îmi place seriozitatea cu care v-aţi pregătit... Deşi... aţi omis ceva, şi nu ceva neimportant. Dimpotrivă!... Nu vă vorbesc ca medic, ci ca turist inveterat. Să nu plecaţi niciodată la drum, fie chiar într-o simplă excursie, fără o trusă medicală la voi. Să fie sfînt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de a porni spre voi, dacă aveţi trusă şi... În sfîrşit... mi-am permis să vă pregătesc eu o trusă completă. Din cauza aceasta am întîrziat, lucru pentru care vă cerem totuşi scuze.
Doctorul le oferi trusa, le strînse bărbăteşte mîinile, urîndu-le succes deplin, şi le mai făcu un semn de succes din pragul porţii.
4
Seara începuse să-şi lase voalurile negre asupra oraşului. Umbrele erau încă subţiri, nesigure, tremurînde, dar purtau în ele sămînţa misterelor care vor rodi în noapte. Felinarele se aprindeau leneş, apropiind noaptea şi sporindu-i taina.
Cireşarii erau în parcul din centrul oraşului, umbre mute în jurul unui copac uriaş. Îi chemase acolo Ursu, printr-un mesaj special, folosit numai în cazuri de extremă urgenţă. Erau toţi; şi Maria se supuse chemării imperioase. Priveau toţi într-o singură direcţie, spre chioşcul fanfarei. Chiar în faţa chioşcului, pe o bancă fără spetează, stătea drept şi nemişcat, cu privirile fixate în zenit, Petrăchescu, vînătorul, posesorul bărcii de cauciuc.
― Oare e el? întrebă Maria. Să nu fie vreun stîlp, sau trunchiul unui copac. Cum poate rămîne atîta vreme încremenit?...
― O fi fantoma lui, încercă Dan să glumească.
― Eu zic să nu ne mai pierdem timpul, se hotărî Lucia. Să facem ceva! Cine se duce la el?
― Să mergem toţi! îşi aminti Dan o propunere mai veche. Poate că-l impresionăm şi-l jumulim de barcă...
Cireşarii porniră în grup, doi cîte doi, tăcuţi, abia atingînd pămîntul cu vîrfurile picioarelor. Mersul acesta de fantomă fusese hotărît inconştient de Maria şi Dan care conduceau şirul. Cînd ajunse în apropierea chioşcului de lemn, grupul se desfăcu iute în evantai, înconjurînd banca pe care se afla Petrăchescu. Vînătorul sări în sus ca împins de un arc ascuţit, iar mîinile i se înfipseră fulgerător în buzunare:
― Ce-i?... Ce-i?... bîigui el.
― Bună seara! îl salutară în cor cireşarii.
― Ce doriţi dumneavoastră? întrebă el încă nedumerit.
― Nu vă amintiţi...? începu Ursu. V-am întîlnit la Movilă, atunci cu barca...
Vînătorul îi privi cu atenţie, la început cam neîncrezător, dar încetul cu încetul se dezmetici. Trei dintre cei care-l înconjurau nu-i erau necunoscuţi. Ba chiar îi zîmbi unui al patrulea, lui Ionel. Răsuflă uşurat, apoi se aşeză pe bancă:
― Ia uite, dom'le! Vas' că voi eraţi! Am crezut că vrea să mă atace cineva, şi zău că nu i-ar fi. mers bine, pe cinstea mea... Ei! V-aţi răzgîndit?... Vă duceţi în altă parte? Staţi, staţi... că vreau să vă mai spun ceva: Nu-i frumos să vă ţineţi de coada omului. Nu-i frumos! Pe cinstea mea!
― Treceam întîmplător prin parc, se scuză Victor. Şi fiindcă v-am zărit...
― V-aş fi primit cu mai multă bucurie acasă... Aici, după cum vedeţi, nu pot să fiu o gazdă prea bună, pe cinstea mea. Nu pot să vă ofer nimic... doar nişte vorbe. Dar mai întîi aşezaţi-vă pe bancă... Nu! Nuuuu... Mai întîi domnişoarele, că aşa e obiceiul, şi dacă rămîne loc, şi cavalerii...
Vorbăria vînătorului nu prea îi plăcea lui Victor. Părea un preludiu ameninţător, primejdios. Tocmai cînd luase hotărîrea de a-i spune pe şleau pentru ce îndrăznise să-i tulbure visarea, Petrăchescu începu cu vocea lui piţigăiată:
― Da, dom'le... Sînt exact şase! Extraordinar, pe cinstea mea!... Nemaipomenită coincidenţă... Acum vreo... da, dom'le! exact cu patruzeci de ani în urmă... ca să vezi cum a trecut timpul, pe cinstea mea! Extraordinar!... Da, dom'le! Eram la Cerboaica, la Poiana Cerbilor... E un loc vestit acolo... lumea îi spune Cerboaica, pe cinstea mea! Loc vestit... Tot şase eram, şase băieţi ca voi, şase aşi dom'le, un care şi jumătate, şase aşi îndrăzneţi, puşi numai pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea!
Înfricoşată că vînătorul e pus pe o poveste lungă, Lucia profită de prima pauză pentru a-l întrerupe:
― Nu vă supăraţi, dar n-am vrea să vă reţinem. Poate că aveţi treburi...
― Nu mă supăr, pe cinstea mea! Chiar îmi face plăcere să stau cîteodată de vorbă cu tinerii...
Înfrîntă, Lucia îşi căută o ultimă consolare: să numere în gînd de cîte ori va spune vînătorul "pe cinstea mea".
― Cum vă ziceam... Da, dom'le... Eram la Cerboaica, şase băieţi ca voi, şase aşi, puşi numai pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea...
― Una! greşi cu voce tare Lucia.
― Poftim?! întrebă vînătorul, dar neprimind nici un răspuns se grăbi să continue: Eram la Cerboaica...
― Şase băieţi ca noi, îl îngînă Maria, şase aşi...
― Un care şi jumătate, adăugă imediat Dan.
― Exact, dom'le, pe cinstea mea! Stăteam acolo pe un butuc.!. Acolo ne adunam, la trunchiul prăbuşit, pe cinstea mea! Şase şi eram, un care şi jumătate şi toţi în jurul unui ţintaş faimos... Asul aşilor, ce mai, dom'le, chintă roială, nu alta... Îl chema Dobrescu, pe cinstea mea... Stăteam în jurul lui la butuc, exact cum staţi voi acum în jurul meu... Extraordinar, dom'le! Dacă m-aş numi Dobrescu, mi s-ar părea că sînt la Cerboaica, pe cinstea mea!... Ba nu! Fiindcă noi ne întîlneam mai pe întuneric, da, dom'le, spre miezul nopţii... Dacă ar fi mai tîrziu, şi dacă eu m-aş numi Dobrescu, şi dacă am fi la Cerboaica, da dom'le, extraordinar, pe cinstea mea...
― Poate că o să ajungem şi noi la miezul nopţii, spuse cu voce jalnică Dan.
― Asta ar fi grozav, domle, pe cinstea mea... Ar fi exact ca atunci... Adică, staţi... Ar trebui să fim şi la Cerboaica, la butuc...
― Şi ar trebui să vă numiţi Dobrescu, îşi aminti Maria.
― Da dom'le... Uitasem, pe cinstea mea. Ar trebui mai întîi să mă numesc Dobrescu...
― Nu v-aţi gîndit să vă schimbaţi numele? întrebă Dan.
― M-am gîndit, dom'le, m-am gîndit acu' un minut, pe cinstea mea... dar e prea multă pierdere de timp, şi mie nu-mi place să-mi pierd timpul, pe cinstea mea... da, dom'le... Era spre miezul nopţii, sigur trecut de zece, poate chiar spre unsprezece... şi era cald, dom'le, nemaipomenit! Ni se coceau creierii în cap, dom'le, pe cinstea mea... De unde dogoarea aceea?... Nu ştiam... Parcă se ascunsese soarele în butuc, dom'le, aşa frigea aerul... Cum ni se mai coceau creierii în cap, dom'le! Dar eram aşi mari, pe cinstea mea! Nu ne clinteam din jurul lui Dobrescu. Îl ascultam, dom'le, şi el ne spunea isprăvi vînătoreşti, şi noi îl ascultam, şi era cald, dom'le, nemaipomenit, parcă ardea tot pămîntul, pe cinstea mea...
― Şi cum de-aţi rezistat? întrebă Victor, gîndindu-se bineînţeles la cireşari, nu la vînător.
― Cum să nu rezistăm, dom'le, dacă era Dobrescu în mijlocul nostru, pe cinstea mea? Ţintaş, chintă roială, dom'le. Am fi rezistat oricît... Ehei! Pentru voi e-o plăcere: seară, răcoare, pe cinstea mea... Şi nici eu nu cred că-s mai prejos decît Dobrescu... Să-i dăm cezarului, nu?... Sînt, dom'le, ţintaş ca Dobrescu... Dacă v-ar frige acum căldura, dacă aţi simţi şiroaie de sudoare, ca noi atunci, mare lucru, dom'le, pe cinstea mea!
― Povestea bine Dobrescu? întrebă Maria ca în vis.
― Ca la vînătoare, dom'le! Povestea nemaipomenit, pe cinstea mea... De la el am învăţat şi eu să istorisesc... Ehei! întîmplările nu se povestesc aşa, la întîmplare, dom'le...
Cireşarii răbdau îngrozitor, îşi sacrificau maxilarele şi pumnii încordaţi, îşi sacrificau sîngele şi părul care-i înţepa adînc cu fiecare fir, în speranţa nebună că pînă la urmă vînătorul le va împrumuta barca de cauciuc. Meritau nu o barcă, ci o flotă întreagă pentru supliciul pe care-l îndurau.
― Da, dom'le, oftă vînătorul. Stăteam în jurul lui Dobrescu, toţi şase, şi povestea, dom'le, povestea ca în cărţi, pe cinstea mea...
5
În timp, ce cireşarii ascultau în parcul mohorît nemaipomenitele povestiri ale vînătorului, blestemîndu-şi zilele şi nopţile, şi căpătînd o ură sălbatecă faţă de toate bărcile de cauciuc de pe pămînt, în altă parte a oraşului, într-un cerdac acoperit de iederă, un prichindel cu nasul cîrn şi cu părul numai vîrtejuri trăia clipe mai nesuferite. Îl alungase pe Ţîngulică undeva în curte şi nici nu-i lua în seamă, sau poate nu-i auzea, scheunatul sfîşietor. Parcă era o pernă cu ace prichindelul. Se învîrtea fără nici un rost, se oprea, se clătina ameţit, şi iar se învîrtea, şi mii de ace îl înţepau, sau îl ameninţau cu înţepături. Uneori îşi lua inima în dinţi, pornea neînfricat spre biroul luminat, dar în clipa cînd ajungea la uşă şi-l vedea pe taică-său aplecat asupra planşelor, îşi simţea inima ca un purice şi făcea cale întoarsă. Hotărît lucru! Tic nu era în apele lui. Orice acuzaţie i se putea aduce prichindelului, dar nimeni nu putea să-l învinuiască de lipsă de curaj... Şi, cu toate acestea, nu era în stare să pună mîna pe clanţă şi să treacă pragul! El, care... Pentru a-şi face curaj, începu să-şi amintească nişte isprăvi care-i duseseră faima în toate locurile stăpînite de puştii oraşului.
Odată, în timpul unei ore de matematică, după ce răspunse atît de inspirat şi de îndrăzneţ încît profesorul, de obicei posac şi zgîrcit la vorbe, făcuse din el un adevărat Gauss, profitînd de un moment de neatenţie a dascălului, adică de momentul cînd îi trecea nota în catalog, deschise la repezeală geamul şi, fără nici o ezitare, se aruncă în vid... adică se prinse cu mîinile de o creangă de arţar, pe care avusese grijă s-o studieze şi s-o verifice la rezistenţă. Colegii nu ştiau însă de antrenamentul lui, dealtfel făcut în cea mai mare taină, ştiau doar că sala lor de clasă se află la etaj, la vreo nouă metri deasupra pămîntului. Se lăsase o asemenea tăcere disperată în clasă, încît rămase şi profesorul înmărmurit. Un minut de moarte inexplicabilă, apoi se auziră ciocănituri în uşă, ciocănituri obişnuite, dar care în atmosfera aceea păreau explozii de bombe. Primul îşi reveni profesorul. În loc să-l invite pe cel care ciocănea, se duse el să deschidă uşa şi în cadrul ei era... Tic! Profesorul se dădu doi paşi înapoi, îşi scoase ochelarii, suflă în ei, apoi şi-i şterse cu batista. După ce şi-i potrivi din nou pe nas, se apropie de uşă şi cercetă pe îndelete apariţia cu nas cîrn, nu fără să se uite din cînd în cînd spre o bancă goală de lîngă fereastră. În ciuda calculelor fulgerătoare pe care le făcu, profesorul, dealtfel renumit pentru rapiditatea neverosimilă cu care rezolva orice probleme, tot nu înţelese ce se întîmplase. Elevul pe care-l ascultase cu cîteva minute înainte, micul Gauss, nu fusese de fapt în clasă! de ieşit nu avusese pe unde să iasă, pentru că sala avea o singură uşă şi ea se afla la cîţiva paşi de catedră... Se văzu nevoit să încerce rezolvarea problemei apelînd la absurd... Frecuşul noduros pe care l-a primit Tic pentru această ispravă, la cancelarie şi acasă, e altă poveste...
Altă dată, în miezul zilei şi în plină stradă, oprise o maşină nouă, pe care pusese de multă vreme ochii, şi care i se părea din cale afară de arogantă. Maşina trecea cu o viteză nebună, dar el izbuti s-o oprească, înţepenindu-se pur şi simplu ca o cruce în mijlocul străzii. Şoferul amator, un tînăr cu barba neagră, ascuţită, o adevărată huidumă, îl întrebă îngrijorat dacă s-a întîmplat ceva.
― Vă rog să nu vă supăraţi, îi răspunse prompt prichindelul. Am pariat cu puştii ăia de peste drum că o să opresc maşina şi că o să vă spun c-am oprit-o din cauza pariului...
Cele două domnişoare, un cavaler şi bineînţeles şoferul, adică toţi pasagerii maşinii, făcură mare haz auzind şotia prichindelului cu argint viu în ochi.
― Şi am mai pariat, continuă Tic, că dumneavoastră o să rîdeţi ca proştii, că eu o să vă spun exact ce v-am spus, iar şoferul cu cioc o să fugă după mine...
Ca-n celebra baladă a duelului din "Cyrano", gesturile rivalilor erau cele comandate de Tic. Şoferul cu cioc sări din maşină, repezindu-se ca un ogar după originalul spadasinel. Startul prichindelului fusese însă perfect, aşa că avansul era destul de mare pentru a-i da răgazul să-şi întoarcă, în fugă, capul şi să termine fraza:
― ... fără să mă prindă!
Într-adevăr, şoferul nu-l prinse pentru simplul motiv că înaintea celor doi alergători se ivi un gard uriaş, probabil cel mai înalt din oraş. Gardul avea o singură crăpătură, îngustă cît palma, dar Tic se strecură prin ea ca fulgerul. Şoferul rămase în partea cealaltă, doar cîţiva centimetri îl despărţeau de Tic, cei mai lungi centimetri pe care-i întîlnise în viaţa lui. Neputincios, se învîrti de cîteva ori în faţa crăpăturii, mîrîind înjurături grele, nu de şofer, ci de birjar; semăna cu un dulău furios că jevruţa care-l jignise îi scăpase printre labe. Se întoarse spre maşină cu senzaţia că e îmbrăcat în urzici, dar pe drum îi zări pe puştii cu care pariase Tic, orbiţi de lacrimile unui rîs fără sfîrşit, aşa că făcu o scurtă escală printre ei: lacrimile deveniră şi mai abundente, dar cauza lor, din păcate, se schimbase, lucru pe care Tic îl prevăzuse cu precizie şi chiar îl dovedi cîteva minute mai tîrziu, cînd pericolul se îndepărtă cu 120 de kilometri pe oră. Prichindelul scotoci buzunarul unui păgubaş şi scoase de acolo o hîrtiuţă pe care era scris negru pe alb: "Şi dacă n-o să primiţi o chelfăneală numărul unu, înseamnă că am pierdut pariul. Tic". Strecurase hîrtia în buzunarul străin în timp ce perfecta pariul... De fapt, ciufuliciul nu avea nimic cu maşina şi cu pasagerii ei, ci cu puştii cu care pariase, nişte derbedei care toată ziua nu făceau altceva decît să arunce cu pietre în maşini. Nu putea să-i lecuiască decît printr-o chelfăneală competentă. Cam aşa se scuzase el acasă, în ora destăinuirilor. Chiar iertat pe jumătate, păcatul mărturisit îi atrase nişte sancţiuni destul de sonore, pe care le primi însă fără să crîcnească sau să clipească. Oare avea cineva dreptul să-l acuze de frică?
Şi iată că-i era teamă să apese clanţa şi să treacă pragul biroului pentru a-l ruga pe omul cel mai drag să-i dea voie să plece cu expediţia cireşarilor. Încuviinţarea cireşarilor nu-l interesa... La urma urmei, puteau să se ducă dracului, pentru că nici unul nu-i vorbise despre expediţie... Dacă i-ar da voie tăticul, ce mai surprize le-ar face!... Ideea acestor surprize-pedepse, pe care le meritau cireşarii, îl umplu de avînt pe prichindel. Se pomeni deodată că bate în uşă, sau poate că îşi auzea bătăile inimii, apoi fără să-şi dea seama dacă i s-a răspuns, intră în birou.
― Ce s-a întâmplat, dom' şef? îl întrebă inginerul. Mi s-a părut mie, sau chiar te învîrteşti de cîtva timp prin faţa uşii?
― Chiar! răspunse Tic.
― Atunci ar fi cazul să răspunzi la prima întrebare...
― Ce înseamnă, tăticule, a me?
Inginerul îl privi fără să-l înţeleagă:
― Despre ce a me e vorba? O nouă boacănă?
― Nu, tăticule... Ce înseamnă ora cinci a me?
― Asta era! se dumiri inginerul. Ora 5 a.m.! Înseamnă ora cinci dimineaţa.
Primul succes îl repurtase uşor. Cu un curaj de zile mari, trecu la cucerirea celui de al doilea:
― Tăticule... Vreau să merg şi eu în expediţia Mariei.
― Nu! răspunse inginerul, aplecîndu-şi privirile în hîrtii. Era un răspuns prea calm şi Tic înţelese că totul e pierdut.
Măcar dacă ar descoperi cînd şi unde a făcut greşeala. Altceva? Zadarnic! Ştia că n-are nici un rost să mai insiste. Tatăl său nu-şi întorcea niciodată cuvîntul. Fir-ar să fie! Oare cînd, oare unde greşise?...
Prichindelul însă nu greşise. Orice-ar fi făcut, oricum s-ar fi prezentat în faţa lui taică-său, oricînd s-ar fi înfăţişat, ar fi primit acelaşi răspuns. Avu totuşi puterea să părăsească biroul cu o mină indiferentă:
― Bine, tăticule... Noapte bună...
Dar cînd ajunse pe cerdac îl podidiră lacrimile.
Dostları ilə paylaş: |