Cavalerii florii de cireş

― A, nu la Poarta Dracului. Poate mai tîrziu, dar pentru Poarta Dracului nu avem nevoie de barcă. Ne-am gîndit să mergem cîteva zile la Lacul Păstrăvilor...

Vînătorul se înnegură la faţă. Era cît pe-aci să spună ceva, chiar deschise gura, dar dintr-o dată se răzgîndi.

― E o regiune foarte frumoasă şi foarte puţin umblată, spuse cu un ton rugător Lucia. Am putea descoperi multe lucruri acolo...

― Ştiu... ştiiiiiiiu, îi răspunse vînătorul în zeflemea. Dar, din păcate, numai spre sfîrşitul lui august v-aş putea împru­muta barca. Pînă atunci absolut imposibil, pe cinstea mea.

― Numai pentru cîteva zile, se rugă Ursu.

Vînătorul îşi desprinse iarăşi bărbia de maxilar rotin­du-şi-o însă de astă dată în direcţie contrară:

― Hm." Eu nu am obiceiul să vorbesc în vînt, pe cinstea mea. Vă convine în august?... Bine!... Nu vă convine?... Bună ziua! Clar sau nu?... Deşi, eu v-aş da un sfat părintesc: Mai bine v-aţi căuta altă regiune. Sînt prea multe primejdii acolo, pe cinstea mea.

După ce-şi puse pentru ultima dată la bătaie cinstea, vînă­torul îşi scoase în semn de salut pălărioara cu pană mîndră de pe vîrful capului şi se depărtă cu aceiaşi paşi neverosimil de lungi.

Cireşarii se uitară unii la alţii întristaţi, dar dezolarea nu-i paraliza pentru multă vreme. Îşi amintiră toţi odată, ca la un semnal, de aparatul lăsat la poalele movilei şi porniră într-acolo, hotărîţi parcă să doboare toate recordurile tuturor curselor cu obstacole. Primul care ajunse la movilă, lăsîndu-şi prietenii cam pe la jumătatea drumului, fu, bine­înţeles, Ursu.

7
Pe cerdac lipseau numai acordurile unui marş funebru. Parcă fiecare îşi ducea la groapă prietenul, atîta jale era în priviri, atîta moleşeală şi amorţeală bolnavă în mişcări. Mai mult din inerţie, pentru că nu mai aveau nici măcar puterea de a-şi întrerupe mişcarea, degetele lui Ionel loveau din cînd în cînd în emiţător. Dar tocmai în momentul cînd absolut orice speranţă părea pierdută, exact aşa cum se întîmplă în foarte multe cărţi, în aparat se auziră cîteva pocnituri. Trezit ca dintr-un vis rău, Ionel bătu automat semnalul convenţio­nal de recepţie şi-i făcu semn cu mîna lui Dan să înregistreze mesajul movilei. Şi Maria, şi Dan, ba chiar şi Ionel, cu mîna stîngă, notau în carnete sumedenie de linii şi puncte, şi des­cifrarea lor era o joacă pentru fiecare:

"Eşec. Eşec total. Vînătorul refuză să ne dea barca. Venim imediat".

― Eşec! ţipă Ionel cuprins de o bucurie nebună. Să se ducă dracului barca, vînătorul şi toate aiurelile! Nu mă mai intere­sează nimic! Merg aparatele? Merg! Ura!

― Bravo, Ionel! se bucură Maria. Pe cuvîntul meu că-mi pare foarte bine.

― Şi mie, spuse Dan cu o intonaţie ciudată în voce. Dar tare mă necăjeşte chestia cu barca. Să ştii că ăilalţi s-au întîlnit pe deal cu vînătorul. De-aceea au întîrziat. Oare de ce nu vrea să ne dea barca?

― Dă-o-ncolo de barcă! îl pironi Ionel. Tu nu-ţi dai seama, mă, ce victorie am realizat? Ar trebui să te dai peste cap de bucurie şi să te lauzi la toţi că-mi eşti amic.

Maria se retrase repede dintr-o vrajă primejdioasă:

― Ce s-a întîmplat cu tine, Ionel? Cum poţi să spui că nu te mai interesează nimic altceva?

Ionel i se proţăpi dispreţuitor în faţă:

― Arată-mi tu pe altcineva care la vîrsta asta a construit un aparat tefefe!

Sclipiri de uimire şi apoi de duşmănie fulgerară în ochii negricioasei cu cozi:

― Adică tu chiar nu ştii? Ori numai te faci că nu ştii?

Ionel era de-a dreptul surprins:

― Vrei să spui că E...

― Nu! îl opri Maria cu cruzime. Nu E, şi nici M, şi nici alţii dintre cei la care te gîndeşti tu. Vreau să spun că e cineva mai tînăr decît tine care a făcut această ispravă.

― Cine!? se holbă Ionel. Chiar m-ai făcut curios...

― Lucia!

― Lucia!!! Apă de ploaia... Cu ea sau fără ea, acelaşi lucru, dacă vrei să fim drepţi.

― Tocmai ca să fim drepţi, mincinosule! Dacă nu v-am fi văzut pe amîndoi, şi dacă n-am fi văzut-o pe Lucia singură, şi dacă n-am şti ce este în capul şi în mîinile ei...

Ionel o alungă cu mîna, într-un gest aproape dezgustător:

― Întotdeauna ai fost o scîrboasă...

― Şi tu un îngîmfat fără pereche... În privinţa asta întot­deauna o să fii cel dintîi şi cel mai tînăr dintre toţi lăudăroşii care există...

― Mizerabilo!

― Neruşinatule!

Tocmai în clipa aceea, Ţombi îşi aduse aminte că ar trebui într-un fel să-l felicite pe Ionel pentru succesul său. Şi se repezi spre dînsul cu această intenţie veselă. Ionel însă, neînţelegînd-o, ba mai mult, interpretînd-o tocmai pe dos, se feri de Ţombi, de parcă s-ar fi trezit la o vînătoare de lei, fără puşcă în mînă, atacat de cel mai fioros exemplar. Prin urma­re, o luă la goană prin curte, în loc să încerce să se izoleze undeva pe cerdac. Acesta fu începutul ghinionului. În curte se afla o piatră oarecare, poate singura piatră din curte, dar tocmai în ea nimeri piciorul lui Ionel. Zelul ghinionului nu se mulţumi însă cu atît. În loc să cadă lat la pămînt şi să rămînă acolo lîngă piatră, Ionel fu aruncat în sus, în cădere se înco­voie, astfel că atinse pămîntul ca un colac azvîrlit cu putere de cineva. Ghinionul îşi făcu şi ultima poftă: lovi mişeleşte. Colacul în care se prefăcuse Ionel porni de-a dura prin curte şi nu găsi în tot spaţiul acela imens alt obiect de care să se lovească decît butoiul, cel mai liniştit dintre toate. Ciocnirea dură şi neaşteptată răsturnă într-o clipă butoiul şi opri rosto­golirea sinucigaşă a lui Ionel.

Cînd totul se linişti, apăru şi minunea: nu un singur năpăstuit îşi ridică oasele din ţărînă, ci doi. Ionel, prăfuit şi zugrăvit de spaimă, şi Tic, uluit şi ud pînă la piele.

Parcă înţelegînd că singura cauză a nenorocirii era el, Ţîngulică se gudură cu un entuziasm nemaipomenit la pi­cioarele stăpînului său, hotărît să primească pe blana lui uscată toată apa care se scurgea, şiroaie, din îmbrăcămintea lui Tic.

― Vezi, Ticuşor...! îi spuse Dan cu duioşie. Nu era mai bine să te fi dus la moş Timofte?

Tic se scutură de apă ca un căţel plouat, imitînd fără să vrea jigodia de la picioarele lui:

― Mă duc, zău că da, răspunse el. Numai să-mi schimb hainele.

Nimeni nu se mai îndoia de astă dată de sinceritatea prichindelului plouat.

CAPITOLUL IV

1
Moş Timofte cotrobăi multă vreme în scrin pînă găsi obiec­tul pe care-l căuta. Era o lulea, cea mai veche din colecţia lui răspîndită prin toată odaia. O primise în dar, cu vreo treizeci de ani în urmă, de la unul dintre directorii liceului, un vestit culegător de poezii populare. Era o pipă frumoasă, zveltă, în­doită cu eleganţă,, pe care profesorul o găsise într-un vechi burg german, renumit pentru instituţiile şi tradiţiile sale folclorice; i-o adusese lui moş Timofte, pe atunci nu prea moş, ca un fel de mulţumire pentru zelul cu care paznicul cotro­băise podurile clădirii în căutare de cărţi şi hîrţoage vechi. Moşul păstra luleaua ca pe un odor nepreţuit şi o folosea foar­te rar. Ce i-o fi venit s-o aprindă în seara aceea, e greu de spus... Dar numai ce-l auzise pe Tic rostindu-şi rugămintea şi se simţi cuprins de o bucurie cum rar mai trăise. Nu prea era bine ce se întîmpla. Prichindelul cel cîrn, cu părul veşnic ciu­fulit, mereu cu sacul doldora de pozne şi năzbîtii îl cam frigea la inimă. Hm...

Cu mişcări leneşe, domoale, bătrîneşti, moş Timofte îndesă jumătate de pachet de tutun în lulea, o aprinse temeinic, pufai de cîteva ori, apoi îşi îndreptă privirile şi vorbele către Tic:

― Şi zi-i aşa... Nu-i alt bătrîn în oraş care să ştie basme mai frumoase ca mine... Asta oare nu aduce olecuţă a laudă? Aşa, cît negru sub unghie...

― Şi mai puţin... mărturisi Tic.

― Ei, dacă-i mai puţin decît negru sub unghie, spuse moşul abia stăpînindu-şi rîsul, atunci o să auzi o poveste veche de prin părţile astea...

Bătrînul mai pufăi de cîteva ori din lulea, îşi roti alene privirile prin încăperea strîmtă, mobilată modest, dar sclipind de curăţenie, şi după ce îndepărtă cu palma valurile de fum din faţa ochilor îşi pironi iarăşi privirile asupra musafirului care-i urmărise aproape cu teamă ritualul:

― Aşaaaa... Mmmmda... Veche, veche poveste... Am auzit-o şi eu cînd eram de-o şchioapă, de la un unchiaş foarte bătrîn, călător prin lume cu oile. Începe şi se termină ca toate poveş­tile, dar tîlcul ei musteşte de înţelepciune... Vezi mătăluţă, oamenii n-au fost niciodată proşti, au fost ei slabi sau lipsiţi de putere, dar judecau cu multă glagorie rînduiala lumii... Şi din gură în gură, prin vorbe şi parabole, prin poveşti mai ales, îşi spuneau păsurile şi zugrăveau chipul în care ar fi vrut ei să se orînduiască lumea... Nu eu am găsit adevărurile astea, mi le-a spus mai demult un bătrîn profesor, un om care e pomenit în cărţile voastre de şcoală, chiar acela care mi-a dăruit luleaua asta...

Tic privi o clipă luleaua, mai mult ca să-i facă plăcere bătrînului. Era nerăbdător prichindelul să audă basmul, aşa că se îndesă şi mai bine în scaun. Moş Timofte nici nu trebuia să-l privească pentru a şti ce se petrece cu el, şi se hotărî să nu-i mai prelungească aşteptarea:

― Aşaaaa... Apoi, cică a fost odată un împărat mare şi vred­nic cum nu mai fusese altul pe lume, iar faima puterii şi bogăţiei sale ajunsese pînă la capătul pămîntului, ba cică tre­cuse şi mai departe. Şi avea acel împărat trei fete. Dar ce fete!... Frumoase ca primăvara, strălucitoare ca stelele cele mai strălucitoare de pe cerul iernii, şi harnice ca albinele. Şi-şi iubea împăratul fetele mai dihai ca lumina ochilor, şi le ţinea numai în bunătăţi şi-n podoabe scumpe. Iar cine vedea o dată fetele, nu le mai uita pînă la sfîrşitul zilelor lui... Şi iată că într-o zi, cam spre asfinţitul soarelui, împăratul îşi chemă fetele în faţa tronului şi le grăi cam aşa:

"Eu, fetele mele, simt că îmbătrînesc, simt că mi se apro­pie sfîrşitul. Într-o bună zi falnica noastră împărăţie va rămîne fără cap şi atunci va trebui ca una dintre voi să poarte coroana şi să legiuiască. Una singură, dragele mele fete, pen­tru că aşa e legea şi aşa e bine; deşi voi ştiţi că vă iubesc pe toate deopotrivă; dar e mai bine pentru ţara noastră să rămînă mare şi puternică şi în mîna unui singur cîrmaci, decît s-o împărţim în trei ţărişoare asupra cărora s-ar putea năpusti duşmanii... Şi ca să vedem care dintre voi merită cinstea de a conduce ţara, eu o să vă pun la încercare..."

Şi la un semn al împăratului, uşile se dădură la o parte, şi printre şirurile de sfetnici care aşteptau cu capul plecat, îşi făcu loc un omuleţ tuciuriu şi tăcut, care purta în mîini un taler acoperit cu catifea neagră. Omuleţul aşeză talerul în faţa tronului, apoi plecă la fel de tăcut precum intrase. Iarăşi se închiseră uşile şi iarăşi rămase împăratul singur cu fetele sale. Cînd dezveli el talerul, încăperea toată se lumină de parcă atunci răsărise soarele. Pasămite, pe taler se aflau trei pietre scumpe, fiecare mai mare decît un ou de porumbel, de o fru­museţe fără seamăn. Fetele se minunară foarte de mărimea şi strălucirea nestematelor, apoi îşi îndreptară ochii spre jilţul în care stătea mîndru tatăl lor, aşteptîndu-i glăsuirea.

"Iată, fetele mele, zise împăratul, fiecare dintre voi va lua o piatră şi fiecare va face cu ea ce va crede de cuviinţă. Iar poimîine, spre seară, veţi da socoteală, aici în faţa mea, de faptele voastre. E de prisos să vă spun că faptele vor fi jude­cate pe îndelete şi cu dreptate, şi măsura lor va arăta cui i se cuvine împărăţia."

Şi după ce spuse aceste vorbe, împăratul, sprijinindu-se în toiagul său de aur, bătut cu diamante, porni spre sfetnicii ca-re-l aşteptau după uşi, lăsînd fetele să chibzuiască singure, singurele...

Moş Timofte se opri o clipă din povestit, ca să-şi aprindă luleaua stinsă de multă vreme şi să-şi privească pe sub sprîncene musafirul vrăjit. După ce trase un fum în adîncul pieptului, înnodă iarăşi firul basmului:

― Aşaaaa... Şi iată că a doua zi, dis-de-dimineaţă, fata cea mai mare a împăratului alergă la meşterul aurar, poruncin­du-i să-i facă pînă la prînz o cutiuţă de aur şi un lănţişor tot de aur. Şi la prînz, ea se înfăţişă împăratului, arătîndu-i că piatra cea scumpă se află în cutiuţa care nu se va dezlipi de la pieptul ei niciodată.

Cu faţa plină de mulţumire, împăratul grăi astfel către fa­ta lui cea mare:

"Iată o faptă înţeleaptă, fata mea! Ai făcut un lucru demn de toată lauda. Te-ai gîndit că împărăţia e lucrul cel mai de preţ, de care nu trebuie să te desparţi niciodată, fiindcă soar­ta ei e şi soarta noastră, şi soarta noastră e şi soarta ei. Ai arătat prin fapta ta că poţi fi un bun cîrmaci al ţării. Dar dreptatea ne cere să vedem ce-au făcut şi surorile tale..."

Cea de a doua fată chemase de cu noapte cei mai buni meş­teri zidari din împărăţie, dîndu-le poruncă să înalţe numai într-o zi un turn uriaş, care să-şi îmbrace capul în cuşma no­rilor. Şi numai ce-au terminat meşterii de zidit turnul cel semeţ şi fata a aşezat în cămăruţa cea mai de sus diamantul cel scump. Şi împrăştia diamantul, de acolo de sus, o lumină atît de puternică, de parcă răsărise peste lume un al doilea soare. Şi fata mai rîndui în jurul turnului o ceată grozavă de voinici înarmaţi pînă în dinţi, că numai ce-i vedeai din de­părtări şi te cutremura groaza.

Iar împăratul, văzînd toate acestea, îşi învrednici iarăşi cu un surîs de mulţumire şi bucurie bătrîna-i faţă, şi grăi astfel:

"Iată o faptă înţeleaptă, fata mea! Ai făcut un lucru demn de toată lauda. Te-ai gîndit că fala ţării noastre trebuie să strălucească, precum soarele, peste tot pămîntul. Şi te-ai mai gîndit că ţara trebuie să fie bine apărată de duşmanii care ar cuteza să-i ştirbească puterea şi strălucirea. Ai arătat prin fapta ta că poţi fi un bun cîrmaci al ţării. Dar dreptatea ne cere să vedem ce-a făcut şi surioara ta."

În vremea asta, fata cea mai mică a împăratului, care ca toa­te fetele cele mai mici din basm era şi cea mai frumoasă, cutreiera cîmpiile şi pădurile din jurul palatului, frămîntîndu-şi mintea amarnic: ce anume să facă ea cu piatra cea scumpă pe care i-o dăduse împăratul, pentru a da dovadă de înţelepciune şi putere de cîrmuire. Noaptea coborîse de mult peste pămînt, dar fata cea mică încă nu ajunsese la vreun capăt cu gîndurile ei. Şi hotărî să se întoarcă la palat pentru a mai cere o zi de pă­suire de la tatăl ei. Şi cum făcea ea cale întoarsă, apăsată de gînduri cum era, greşi drumul. Şi merse, şi merse ea, şi ar fi mers încă multă vreme dacă nu i s-ar fi părut că aude undeva un plînset. Se opri şi ascultă pînă răsună din nou plînsetul. Miloasă din fire şi încredinţîndu-se că plînsetul nu era o simplă părere, porni spre locul de unde i se părea că vine. Şi iată că se pomeni în faţa ochilor cu un bordei ascuns de nişte copaci uri­aşi, un bordei sărac şi prăpădit, cum nu mai văzuse pînă atunci, şi nici din citit sau din povestit nu aflase.

Uimită şi neîncrezătoare... de, ca în faţa unui lucru pe care-l vede pentru întîia oară... fata se uită înăuntru printr-o scobitură care ţinea loc de fereastră şi văzu o încăpere săr­mană, luminată de o singură luminare, şi aceea pe sfîrşite. La o masă joasă, cu trei picioare, stăteau doi oameni necăjiţi: un bărbat şi o femeie, amîndoi îmbrăcaţi în zdrenţe şi amîndoi plîngînd cu hohote. Fata de împărat se miră foarte cînd văzu toate acestea, fiindcă niciodată pînă atunci nu întîlnise bordeie, şi nici oameni în zdrenţe, şi nici nu văzuse oameni plîngînd decît la înmormîntări. În palatul împă­rătesc, toată lumea rîdea şi era veselă. Şi voind să afle numaidecît de ce plîng oamenii aceia cu atîta amărăciune, fa­ta intră în bordei, uitînd să mai bată la uşă, şi cu voce blîndă le spuse celor două fiinţe speriate de neaşteptatul oaspete:

"Ce vi s-a întîmplat, oameni buni, şi cu ce aţi fost nedrep­tăţiţi de plîngeţi atît de amarnic?"

Bărbatul se întunecă la faţă şi nu îndrăzni să spună nimic, fiindcă recunoscu în oaspetele neaşteptat chiar pe fata împă­ratului cel mare, dar femeia, ca orice femeie, îşi dezlegă pe dată sufletul fetei care o asculta înmărmurită:

"Cum să nu plîngem, mărită prinţesă, cînd se abat neca­zurile asupra bordeiului nostru ca muştele pe stîrv.. Şapte copii ne-a dat Dumnezeu şi toţi şapte sînt bolnavi şi flămînzi de nu ştim dacă mai apucă ziua de mîine. Banul fuge de casa noastră cum fuge căprioara de lup, pîinea e tot aşa de rară în casa noastră ca necazul în casa bogatului. Leacuri tămă­duitoare nu s-au pomenit nicicînd aici în bordei, aşa cum nu s-au pomenit pînă acum bucurii. Singura lumină şi bucurie care a cutezat să pătrundă aici eşti chiar dumneata, preamă­rită şi frumoasă prinţesă".

Fata împăratului se cutremură cumplit de cele auzite, dar şi mai cumplit se cutremură cînd văzu cei şapte copii, galbeni ca şofranul şi subţiri ca trestia, amuţiţi de durere şi foamete, pe nişte paturi de lemn.

"Oameni buni, spuse ea cu o durere nestăpînită în glas, îi voi povesti împăratului despre tot ceea ce am văzut aici, şi el o să vă ajute, că e nespus de puternic, de bogat şi drept. Dar pînă ce o să vi se facă dreptate, luaţi această piatră scumpă, duce­ţi-vă cu ea la tîrg şi spuneţi negustorilor că eu v-am dat-o, cu porunca de a vi se schimba întocmai pe preţul ei. Altminteri va fi vai şi amar de capul lor."

Şi înainte ca oamenii aceia sărmani să aibă timpul să i se arunce la genunchi, fata aşeză nestemata pe măsuţa joasă cu trei picioare şi părăsi în mare grabă bordeiul, şi nu-şi opri goana decît numai cînd ajunse în încăperea de giudeţ a tatălui ei, împăratul. După ce se închină adînc în faţa lui, aşa cum i se cuvenea, spuse cu glasul tremurînd de bucurie:

"Slăvite părinte, tu ne-ai învăţat întotdeauna că ţara cu bogăţiile ei sînt pentru viaţa şi fericirea oamenilor care o locuiesc. Eu am dat piatra cea scumpă unor oameni sărmani, uitaţi de lume şi de dreptate, pe cuprinsul împărăţiei tale. Cu ajutorul ei şapte fiinţe vor scăpa de la moarte şi vor trăi pînă la capătul vieţii în bucurie şi îndestulare."

Şi fata istorisi împăratului şi sfetnicilor care se adunaseră în grabă, întîmplarea din pădure.

Împăratul întîi se îngălbeni, apoi se înverzi de mînie, apoi se înroşi ca sfecla cînd tună cu o voce care cutremură pereţii palatului şi făcu inima sfetnicilor cît un purice:

"Piei din ochii mei, nemernico, fată neroadă, care ai fost în stare să-ţi faci de rîs părintele şi ţara! Piei din ochii mei, nebuno, care nu ştii să păstrezi lucrul cel mai de preţ! Pleacă la cerşetorii tăi şi să nu te mai arăţi niciodată în preajmă! Acum să pleci, nesocotito!"

Şi spuse apoi curţii cuprinsă de spaimă:

"Toată împărăţia să ştie că de azi înainte eu nu mai am decît două fete; şi cine va îndrăzni s-o găzduiască pe cea de-a treia în casa lui, sau numai numele de i l-ar rosti, va fi azvîrlit în cele mai adînci şi mai întunecoase temniţe, va fi supus la cele mai grele cazne şi în vecii vecilor nu va mai ieşi la lumină. Şi să se afle în toată lumea că, după moartea mea, împărăţia va fi cîrmuită de cele două fete care au dat dovadă de judecată şi înţelepciune!"

Fata cea mică fugi chiar în acea noapte din palat, fără ca nimeni să îndrăznească să-i arunce o privire binevoitoare sau să-i spună un singur cuvînt de duioşie. Pasămite, surorile ei îl învrăjbiseră pe împărat împotrivă-i, şoptindu-i la ureche în timpul cruntei judecăţi, că e cam zănatică şi împotriva rîndu-ielilor împărăţiei.

Şi merse fata cea mică pe drumuri necunoscute, prin noap­tea rece şi duşmănoasă. Se opri din mers abia în zorii zilei, cînd pantofiorii ei de prinţesă se făcuseră bucăţele, rochia îi era numai zdrenţe, o rochie frumoasă de mătase purpurie. Pi­cioarele i se însîngeraseră, iar foamea şi oboseala o chinuiau cumplit, dar fiindcă fugise prin pădure, nu găsi nicăieri o aşezare omenească, ori o poartă în care să bată. Dar cel mai mult o chinuia dorul după tatăl ei şi după surorile ei. Şi iată că în zori, ajunse fata într-un luminiş cu iarbă deasă şi mătă­soasă, învinsă de oboseală, se prăbuşi la rădăcina unui copac bătrîn şi, scîncind ca un copil mic, adormi repede, repede...

Şi cum moş Timofte începu să-şi scuture luleaua, Tic profi­tă de răgaz pentru a da glas unor gînduri care-l chinuiau:

― Cum a putut împăratul să-şi alunge fata după ce făcuse o faptă atît de bună?... Eu în locul lui aş fi lăsat fetei celei mici împărăţia.

― Apoi, nu toţi oamenii judecau la fel de bine pe vremea aceea. Şi dacă aşa vrea basmul, gata...

― Dar cum o chema pe fata cea mică?

Moş Timofte ridică neputincios din umeri:

― Asta, să-ţi spun drept, am uitat-o, sau poate că nu l-oi fi întrebat pe unchiaş. Dar mi se pare mie că-i zicea Ileana sau Maria, nu mai ţin bine minte... Da' unde rămăsesem, că m-am luat cu vorba?...întrebă bătrînul, mai mult ca să vadă dacă musafirul era atent la poveste, pentru că ştia el foarte bine unde se oprise.

― Acolo, în luminiş, la poalele copacului...

― Aşa, aşa... Acolo... Daaaa... Şi numai ce dormi fata o buca­tă de vreme, cînd deodată un zgomot o trezi din somn. Îşi încorda ea auzul şi prinse direcţia zgomotului: era foarte aproape, chiar la rădăcina copacului, lîngă ea. Deschizînd bine ochii, văzu, acolo printre rădăcini, un omuleţ de-o şchioa­pă, un pitic bătrîn, cu barbă lungă; pentru că nu există pe lume pitici de-adevăratelea, tineri sau fără barbă; văzu ea un pitic care se căznea să care cîteva pietre într-o scorbură a copacului. Fata sări iute în picioare şi-l ajută pe micul Barbă-Cot să-şi ducă pietrele în scorburi. Şi o dată cu ultima piatră dispăru şi el în întunecime, dar nu pentru multă vreme, fiindcă apăru la lumină şi-i grăi astfel fetei de împărat:

"Preafrumoasă şi preabună prinţesă! Eu cunosc soarta ta şi ştiu de ce tatăl tău, într-o clipă de strîmbă judecată, te-a gonit de acasă. Ai făcut o faptă bună acolo în bordei, care merita o cu totul altă răsplată, şi acum, prin ajutorul pe care mi l-ai dat, ai dovedit cu adevărat că ai un suflet bun, drept şi cinstit. Fără să-ţi fi făgăduit vreo răsplată şi fără să te fi rugat măcar, mi-ai sărit în ajutor. Preabună şi preafrumoasă prinţesă! Toată averea mea se află în această cutie pe care o vezi acum..."

Şi piticul îi arăta prinţesei o cutie mică, cenuşie, o cutie obişnuită, de metal, care abia strălucea.

"Cutia aceasta este tot ceea ce pot să-ţi dăruiesc, spuse mai departe piticul, dar bagă de seamă că e o cutie fermecată, înzestrată cu puteri nemaipomenite. Cînd o să fii tristă, să deschizi cutia şi să laşi lacrimile tale să cadă înăuntru, iar cînd vei fi în primejdie, strînge cutia la piept şi rosteşte de trei ori acest cuvînt vrăjit."

Şi piticul se apropie de prinţesă, şoptindu-i la ureche cuvîntul vrăjit. Apoi grăi mai departe, cu voce tare:

"Cutia şi cuvîntul vrăjit te vor scăpa din orice primejdie, oricît de mare ar fi ea. Dar fereşte-te, preascumpă prinţesă, să împărtăşeşti altcuiva cuvîntul vrăjit! în aceeaşi clipă, cu­tia îşi va pierde toată puterea. Şi acum du-te sănătoasă şi încrezătoare în bunătatea inimii tale."

Şi înainte ca fata să-şi poată reveni din uimire, piticul dis­păru, îl căută ea, îl căută peste tot, măcar o vorbă de mulţumire să-i spună, dar nu-l găsi nicăieri. Atunci, fata luă cutia, o ascunse în sîn, şi porni la drum. Şi fiindcă foamea, oboseala şi tristeţea îi creşteau cu fiecare pas, se aşeză îndurerată pe o piatră şi începu să plîngă, aşa cum fac fe­meile ca să se liniştească. Sărmana prinţesă, amarnic mai plîngea!... Dar aducîndu-şi aminte de sfatul piticului, scoase cutia din sîn, o deschise şi lăsă lacrimile să cadă înăuntru. Mare, mare minune! Fiecare lacrimă se prefăcea, chiar în cli­pa cînd atingea cutia, într-o piatră scumpă. Repede, repede, cutia se umplu de nestemate şi de strălucire. Auzind voci omeneşti apropiindu-se, fata închise cutia şi se pregăti să se ascundă, dar stătu imediat locului, pentru că în faţa ei trecea o ceată de tăietori de lemne, oameni obosiţi şi flămînzi care se întorceau de la muncă.

Văzînd-o în starea aceea groaznică, însîngerată, palidă şi în zdrenţe, tăietorilor li se umplu inima de milă. O luară cu ei şi o adăpostiră în casele lor prăpădite, împărţind cu dînsa îmbucătura de pîine. Astfel avu fata putinţa să afle despre viaţa amară şi necăjită a atîtor oameni de treabă. Dar înainte de a-i părăsi, înainte de a pleca la drum, fata nu uită să lase nevoiaşilor care-o ajutaseră cu atîta grijă toate nestematele din cutia cenuşie.