Clive Cussler

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.85 Mb.
səhifə1/38
tarix07.01.2019
ölçüsü1.85 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   38

Clive Cussler

ODISEEA TROIANĂ

Aproximativ 1190 î. Hr.

O cetate pe o colină din apropierea mării.

Era un obiect de o mare simplitate, a cărui creaţie demonstra o înţelegere profundă a curiozităţii umane. Şi îşi îndeplinea funcţia fără cusur. Monstrul cel hidos era înalt de peste şase metri şi stătea pe patru picioare din lemn fixate pe o platformă plată. Carcasa montată pe picioare avea formă triunghiulară şi capetele libere. În partea din faţă a carcasei se ridica o cocoaşă rotunjită, cu două crestături ce sugerau ochii. Părţile laterale erau acoperite cu piei de vită.

Platformă care susţinea picioarele stătea direct pe pământ. Oamenii din cetatea Uium {1} nu mai văzuseră ceva asemănător.

Pentru unii dintre cei care aveau imaginaţie, aducea oarecum cu un cal cu picioarele ţepene.

Dardanienii se treziseră în dimineaţa aceea aşteptându-se să-i vadă pe ahei în jurul oraşului-cetate, pregătiţi de luptă, aşa cum se întâmplase în ultimele zece săptămâni. Însă câmpia de dedesubt era pustie. N-au zărit decât dâre groase de fum pâclos care se înălţau din resturile carbonizate ale taberei vrăjmaşe. Aheii şi flota lor dispăruseră. La miez de noapte, îşi încărcaseră proviziile, caii, armele şi carele de luptă pe corăbii şi plecaseră, lăsând în urmă doar misteriosul monstru din lemn. Iscoadele dardaniene s-au întors cu vestea că tabăra ahee era abandonată.

Cuprinşi de entuziasm la gândul că asediul se încheiase, oamenii au deschis larg poartă mare a cetăţii şi s-au împrăştiat în număr mare pe câmpia deschisă, unde luptătorii celor două armate se înfruntaseră şi-şi vărsaseră sângele în nenumărate bătălii. La început au rămas nedumeriţi văzând calul. Unii au bănuit că era vorba de un şiretlic şi au propus arderea lui. Curând însă au descoperit că era un soi de ladă inofensivă, aşezată pe patru picioare din lemn lucrate grosolan. Un bărbat s-a căţărat pe unul dintre ele, a intrat în ladă şi a anunţat că era goală.

— Dacă aşa se pricep aheii să facă un cal, a strigat el, nici nu e de mirare că am învins.

Mulţimea a râs şi a ovaţionat plină de veselie când regele Priam al Uiumului a sosit în carul său de luptă. A coborât şi a răspuns la uralele supuşilor săi. Apoi a dat roată ciudatei construcţii, încercând să înţeleagă ce semnificaţie avea.

Convins că nu reprezenta o primejdie, a declarat-o pradă de război şi a poruncit să fie trasă pe roţi de-a latul câmpiei până în faţa porţii cetăţii, unde să rămână în chip de monument al glorioasei victorii împotriva aheilor.

Fericitul eveniment a fost întrerupt de doi soldaţi care, trecând prin mulţime, escortau un prizonier aheean care fusese părăsit de ai săi. Pe nume Sinon, se ştia că era vărul temutului Ulise, regele Itacăi şi una dintre căpeteniile marii armate care asediase Uiumul.

Văzându-l pe bătrânul rege Priam, Sinon s-a aruncat la picioarele lui şi a cerşit îndurare.

— Tu de ce nu ai plecat cu ceilalţi? L-a întrebat regele.

— Vărul meu şi-a plecat urechea la cei care mă duşmăneau şi m-a alungat din tabără. Dacă nu m-aş fi ascuns într-un pâlc de copaci când se pregăteau să iasă în larg, m-ar fi legat de o corabie şi m-ar fi târât până m-aş fi înecat ori m-ar fi mâncat fiarele mării.

Priam s-a uitat lung la Simon.

— Ce rost are nerozia asta? La ce slujeşte?

— Pentru că nu au reuşit să cucerească cetatea, iar marele nostru erou Ahile a pierit în luptă, ai mei au socotit că au căzut în dizgraţia zeilor. Calul a fost construit drept ofrandă în schimbul unei călătorii sigure pe mări.

— Dar de ce este atât de mare?

— Ca să nu-l poţi lua că pradă de război înăuntrul cetăţii, pentru că atunci ar deveni o amintire a celei mai ruşinoase înfrângeri a aheilor.

— Da, înţeleg felul în care au chibzuit, a zis înţeleptul rege Priam.

Cu toate astea, nu au putut prevedea că ar putea sluji aceluiaşi scop şi în afara zidurilor cetăţii.

Zeci de oameni s-au apucat să taie buşteni şi să cioplească roţi.

Apoi, alţi o sută de oameni au adus frânghii, au alcătuit două şiruri lungi şi au început să tragă prada de război de-a curmezişul câmpiei ce se întindea între marc şi cetate. Scăldaţi în sudoare, s-au opintit din răsputeri, fiind mereu înlocuiţi de alţii, odihniţi, care trăgeau acel monstru respingător pe drumul povâmit ce ducea spre cetate. Spre asfinţit, când uriaşul cal a ajuns în faţa zidurilor, chinul lor a luat sfârşit. Mulţimea s-a revărsat afară pe porţile larg deschise; după două luni de asediu, era prima oară că oamenii cutezau să iasă fără să se mai teamă de duşmani. Toţi au rămas locului, privind cu mare mirare către structura din lemn căreia i se spunea acum „calul dardanian”.

Fremătând de bucurie că şirul de bătălii ce păruse a nu se mai sfârşi devenise deja o amintire, femeile şi fetele din cetate au ieşit pe porţi şi au cules flori din care au împletit ghirlande, ca să împodobească acea creatură caraghioasă din lemn.

— Să ne bucurăm de pace şi de victorie! Au strigat ele înveselite.

Cu toate acestea, Cassandra, fiica regelui Priam, despre care se credea că ar fi fost tulburată la minte din cauza prevestirilor groaznice pe care le putea face şi a darului de a vedea întâmplări ce aveau să se petreacă în viitor, a ţipat la lume:

— Cum de nu înţelegeţi? E un şiretlic!

Bărbosul preot Laocoon a încuviinţat.

— V-aţi lăsat amăgiţi de fericire. Aheii nu oferă daruri.

Laocoon s-a lăsat puţin pe spate şi, încordându-şi puterile, a azvârlit suliţa în pântecul calului. Arma a străpuns adânc lemnul şi a rămas înfiptă acolo, cu coada vibrând. Văzând acea răbufnire turbată de neîncredere, mulţimea a început să râdă.

— Cassandra şi Laocoon sunt nebuni! Monstrul nu ne poate face nici un rău. Nu e decât o alcătuire din scânduri şi buşteni.

— Neghiobilor! A ridicat glasul Cassandra. Doar un nebun ar da crezare vorbelor lui Sinon Aheeanul.

Un războinic a privit-o fix în ochi.

— El spune că acum, când calul aparţine cetăţii Uium, oraşul nostru nu va cădea niciodată.

— Minte.


— Cum poţi refuza binecuvântarea zeilor?

— Pentru că vine de la ahei, a spus Laocoon, croindu-şi loc prin mulţimea agitată de gură-cască şi pornind cu paşi apăsaţi spre cetate.

Nimeni nu putea convinge o mulţime îmbătată de fericire.

Duşmanii le plecaseră. Pentru ei, războiul se încheiase. Sosise vremea să petreacă.

În euforia care îi cuprinsese pe locuitorii cetăţii, nimeni nu a luat în seamă vorbele celor doi care îşi exprimaseră îndoielile. După mai puţin de un ceas, curiozitatea li s-a stins şi oamenii au pornit un mare ospăţ pentru a sărbători triumful asupra vrăjmaşilor ahei. De dincolo de metereze răsunau acorduri de flaut şi fluier. Lumea cântă şi dansa pe străzi. În fiecare casă, vinul se scurgea din butelci în clondire ca pâraiele ce se prăvălesc pe pantele munţilor. Toţi locuitorii ridicau cupele cu băutură şi le goleau în veselie şi hohote de râs.

În temple, preoţii şi preotesele ardeau smirnă, cântau şi aduceau ofrande zeilor şi zeiţelor drept mulţumire că puseseră capăt îngrozitorului război care făcuse ca mulţi dintre războinicii cetăţii să ajungă în lumea umbrelor.

Cu chiote de bucurie, oamenii ridicau cupele în onoarea regelui lor şi a războinicilor plini de eroism, a veteranilor, a răniţilor şi a morţilor pe care îi cinsteau pentru curajul dovedit pe câmpul de luptă.

— O, tu, Hector, marele nostru războinic! Mare păcat că ai murit şi nu te poţi bucura alături de noi!

— Aheii, în nechibzuinţa lor, au împresurat cetatea noastră fără nici o pricină! A strigat o femeie care se învârtea într-un dans nebunesc.

— Au fugit să se ascundă ca nişte copii dojeniţi! A strigat alta.

Veselia şi exclamaţiile de încântare au continuat, în timp ce vinul le curgea prin vine tuturor, de la familia regelui, aflată în palatul ei, la bogătaşii din casele ridicate pe terase şi până la sărăcimea care locuia în bordeie modeste, îngrămădite lângă zidurile cetăţii, la adăpost de vânt şi ploaie. Întregul Uium sărbătorea bând şi mâncând restul proviziilor pe care le drămuiseră cu zgârcenie în timpul asediului şi se distra de parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Pe la miez de noapte, petrecerea scăldată în băutură s-a potolit şi, pentru prima oară de când mult urâţii ahei le împresuraseră cetatea, supuşii regelui Priam au căzut într-un somn adânc, cu minţile împâclite şi nepăsătoare.

Mulţi au vrut să lase porţile larg deschise drept simbol al victoriei, însă unii, cu capete ceva mai limpezi, au avut un cuvânt mai greu de spus şi, în cele din urmă, acestea au fost închise şi zăvorâte.

Apăruseră pe negândite dinspre miazănoapte şi răsărit, cu zece săptămâni înainte, despicând apele verzi ale mării cu sute de corăbii şi se opriseră în golful înconjurat de întinsa câmpie a Uiumului. Cum mare parte din pământuri erau acoperite de mlaştini, aheii şi-au aşezat tabăra pe un promontoriu care înainta spre mare, unde apoi şi-au descărcat cele trebuincioase.

Pentru că-şi smoliseră chilele corăbiilor, copastiile erau negre sub linia de plutire, însă părţile de deasupra apei erau pictate în nenumărate culori, fiecare preferată de către un comandant sau rege.

Navele erau puse în mişcare de vâslaşi care mânuiau vâsle lungi şi cârmite cu ajutorul unor vâsle mari legate la pupa. Iar cum prora şi pupa erau practic simetrice, corăbiile puteau fi vâslite fie înainte, fie înapoi. Incapabile să folosească bine forţa vânturilor, îşi înălţau pânza mare, de formă rectangulară, doar când briza bătea dinspre pupa.

La extremităţi se ridicau platforme, iar deasupra etravelor de la prova aveau montate păsări cioplite din lemn, majoritatea ereţi şi şoimi. Numărul oamenilor aflaţi la bord varia de la o sută douăzeci de războinici pe corăbiile de luptă la douăzeci pe cele care transportau proviziile. Majoritatea aveau echipaje formate din cincizeci şi doi de oameni, între care comandantul şi pilotul.

Câţiva cârmuitori ai unor mici regate formaseră o alianţă laxă, cu gând să organizeze raiduri de pradă împotriva aşezărilor de pe coaste, la fel cum aveau să facă vikingii două mii de ani mai târziu.

Proveneau din Argos, Pylos, Arcadia şi alte câteva regiuni.

Deşi consideraţi bărbaţi falnici pentru acea vreme, puţini depăşeau un metru şaptezeci şi cinci. Luptau cu ferocitate, apăraţi de cuirase din bronz bătut, platoşe care le acopereau torsul şi erau legate cu chingi din piele. Coifurile din bronz le veneau ca turnate pe cap, unele erau împodobite cu creste ascuţite şi mai toate aveau bătute însemnele de luptă ale posesorului. Purtau şi nişte piese de armurărie numite gambiere, care le acopereau partea de jos a picioarelor şi braţele.

Erau neîntrecuţi în folosirea suliţei, arma lor preferată, şi-şi foloseau spadele scurte numai când îşi frângeau sau îşi pierdeau suliţele.

Războinicii din epoca bronzului rareori foloseau arcurile şi săgeţile, socotindu-le arme ale laşilor. Duceau lupta la adăpostul unor scuturi uriaşe, confecţionate din cinci până la opt straturi de piele de vită cusute cu şnur din piele pe o ramă din lemn uşor şi cu marginile exterioare din bronz. Majoritatea scuturilor erau rotunde, dar multe aveau o formă care amintea de cifra opt.

Lucru ciudat, spre deosebire de războinicii altor regate sau civilizaţii, aheii nu foloseau caii de cavalerie şi nici nu atacau cu care de luptă. Acestea din urmă slujeau cu precădere la transport, ducând oameni şi provizii dintr-un loc în altul pe câmpul de bătălie. La fel ca dardanienii din Uium, aheii preferau să lupte pe jos. Însă acela nu fusese un război de cucerire, pornit cu gând de a lua în stăpânire teritorii. Aheii nu plecaseră la război numai pentru a prăda şi a jefui.

Era o invazie organizată pentru a intra în posesia unui metal aproape la fel de preţios ca aurul.

Înainte de a-şi trage corăbiile pe uscat în faţa cetăţii Uium, aheii prădaseră zeci de aşezări şi cetăţi întinse de-a lungul coastei, luând nenumărate comori şi sclavi, îndeosebi femei şi copii. Dar abia dacă îşi puteau închipui bogăţiile uriaşe apărate de zidurile groase ale Uiumului şi de apărătorii ei de temut.

Strânşi în şiruri lungi, războinicii au privit cu îngrijorare cetatea aşezată la căpătai unui promontoriu stâncos şi apoi au cântărit din ochi zidurile masive din piatră şi turnurile semeţe, printre care se vedea palatul regelui. Acum, când ţinta le stătea în faţa ochilor, au înţeles că, spre deosebire de alte aşezări şi cetăţi pe care le prădaseră, acea citadelă nu avea să cadă în mâinile lor decât după îndelungi şi cumplite lupte.

Acest lucru s-a vădit când dardanienii au ieşit din cetate şi i-au atacat pe ahei chiar când debarcau, aproape azvârlind în mare avangarda flotei invadatoare, asta până să sosească restul vaselor, din care au coborât forţele principale de luptă. După ce le dăduseră aheilor o lecţie usturătoare, dardanienii, copleşiţi numeric, s-au văzut siliţi să-şi caute salvarea îndărătul porţilor şi al zidurilor cetăţii.

În următoarele zece săptămâni, bătăliile s-au purtat, cu sorţi schimbători de izbândă, pe câmpia de la poalele cetăţii. Dardanienii s-au luptat cu îndârjire. Numărul celor ucişi creştea mereu, iar şirurile de cadavre se întindeau de la tabăra aheeană şi până sub zidurile cetăţii. De ambele părţi muriseră mari eroi şi luptători de rând. La căderea serii, fiecare dintre părţi înălţa ruguri uriaşe, iar cei morţi erau arşi. Când focurile se stingeau, deasupra mormanelor de cenuşă se înălţau gorgane în semn de cinstire. În bătăliile acelea muriseră mii de oameni, dar părea că războiul nu se va sfârşi niciodată.

Pe câmpul de bătălie căzuseră şi fiul regelui Priam, curajosul Hector, cel mai vestit luptător din Uium, precum şi fratele lui, Paris.

Printre numeroşii luptători aheeni răpuşi se numărau puternicul Ahile şi prietenul lui, Patrocle. După ce-şi pierduseră marele erou, conducătorii aheilor, regii Agamemnon şi Menelau, se pregătiseră să ridice asediul şi să pornească spre patrie. Zidurile acelei cetăţi se dovediseră prea trainice pentru a fi străpunse. Proviziile erau pe terminate şi trebuiseră să organizeze raiduri de prădăciune prin satele şi cătunele apropiate, golind curând câmpiile de toate roadele, în vreme ce dardanienii erau aprovizionaţi de aliaţii lor din alt regat, care li se alăturase în luptă.

Mohorâţi la gândul înfrângerii aproape sigure, aheii tocmai începuseră să facă planuri de ridicare a taberei şi de îmbarcare, când şiretul Ulise, regele Itacăi, a născocit un plan îndrăzneţ pentru o acţiune disperată.

În timp ce oamenii din cetatea Uium petreceau, la adăpostul întunericului, flota aheeană s-a întors. Cu iuţeală, asediatorii au vâslit dinspre insula Tenedos, unde găsiseră ascunziş în cursul zilei.

Călăuziţi de un foc de semnalizare aprins de mincinosul Sinon, au adus corăbiile până pe uscat, şi-au pus armurile şi au mărşăluit în tăcere de-a latul câmpiei, cărând, cu ajutorul unor hamuri din frânghii împletite, un buştean de dimensiuni colosale.

Ajutaţi de întunericul deplin, pentru că luna era acoperită de nori, s-au oprit la mai puţin de o sută de paşi de poartă fără să prindă cineva de veste. Iscoadele trimise de Ulise s-au strecurat pe lângă uriaşul cal de lemn şi s-au apropiat de poartă.

În turnul de veghe de deasupra porţii, Sinon a ucis cele două gărzi care aţipiseră. Cum nu se punea problema să deschidă singur poarta, pentru că era nevoie de forţa a opt bărbaţi vânjoşi doar pentru a ridica uriaşa bară de lemn care bloca porţile înalte de aproape zece metri, el a strigat încet către Ulise:

— Gărzile sunt moarte, iar oamenii din cetate sunt beţi sau adormiţi. Nici nu se putea găsi un moment mai potrivit ca să doborâm porţile.

Ulise le-a poruncit imediat celor care căraseră impresionantul buştean să-l ridice cu vârful şi să-l aşeze pe rampa ce ducea spre interiorul calului. În timp ce unii au împins de jos, alţii s-au căţărat în structura de lemn şi au tras buşteanul sub acoperişul înclinat. Odată ajuns înăuntru, acesta a fost ridicat cu frânghii până când a rămas suspendat în aer. Dardanienii nu-şi dăduseră nicicum seama că acel cal, gândit de Ulise, nu era ceea ce părea, ci era un berbec.

Oamenii din interiorul berbecului au tras buşteanul înapoi cât de mult au putut, apoi l-au împins în faţă.

Clonţul ascuţit din bronz care fusese fixat la capătul buşteanului a izbit poarta din lemn cu un bubuit înfundat făcând-o să se cutremure în ţâţâni, dar nu a reuşit să o deschidă. Berbecul a fost izbit de multe ori de poarta sprijinită pe stâlpi de două palme grosime. La fiecare lovitură, aşchii mari săreau din poartă, dar aceasta nu cedă.

Aheii s-au temut că dardanienii vor auzi duduiturile, se vor uita înspre poartă şi, văzând armata de la poalele zidurilor, îi vor trezi pe războinicii care sărbătoriseră prea devreme victoria. Aflat pe coama zidului, Sinon veghea să nu apară vreun orăşean adus într-acolo de acele zgomote, dar cei care se treziseră au crezut că aud bubuitul unor tunete din depărtare.

Tot chinul părea zadarnic, când, brusc, poarta s-a desprins dintr-o ţâţână. Ulise şi-a îndemnat oamenii din cal să mai facă un efort serios, şi-a prins chiar el braţele în jurul buşteanului şi şi-a încordat muşchii pentru încă o lovitură. Războinicii au zvârlit buşteanul cu vârf de metal în poarta încăpăţânată cu toată puterea de care erau în stare.

La început poarta a părut de neînfrânt, apoi aheii au rămas muţi de uimire când au văzut-o atârnând câteva momente de ceea ce mai rămăsese din singura balama, după care a scos un geamăt sfâşietor şi s-a răsucit spre interiorul cetăţii, prăbuşindu-se cu un bubuit asurzitor pe dalele din piatră.

Ca nişte lupi flămânzi şi urlând ca turbaţii, luptătorii ahei s-au năpustit în Uium. Asemenea unei maree de neoprit, au năvălit pe străzi. Frustraţi după săptămâni de bătălii neîntrerupte, care nu le aduseseră decât moartea tovarăşilor, s-au împrăştiat prin cetate însetaţi de sânge. Nimeni nu scăpa de spadele şi de suliţele lor. Au pătruns în case, tăind în stânga şi-n dreapta, ucigând bărbaţii, prădând lucrurile de preţ şi răpind femeile şi copiii, înainte de a pune foc.

Frumoasa Cassandra s-a refugiat în templu, sperând că va fi protejată de gărzi. Cu toate acestea, războinicul Aiax nu a ţinut seama de locul sfânt în care se afla. A posedat-o pe Cassandra chiar sub statuia închinată zeiţei templului. Mai târziu, cuprins de remuşcări, avea să-şi curme viaţa, aruncându-se cu pieptul în propria spadă.

Războinicii din Uium nu erau pe potriva răzbunătorilor lor duşmani. Abia coborâţi din pat, ameţiţi şi nesiguri pe picioare după atâta vin, au opus o slabă rezistenţă, fiind ucişi pe loc. Nimeni n-ar fi putut face faţă unei asemenea forţe dezlănţuite. Nimic nu putea stăvili acel val de distrugeri. Străzile se înroşiseră de şiroaiele de sânge. Încercuiţi, dardanienii luptau şi cădeau, murind în chinuri groaznice, dându-şi ultima suflare şi lăsându-se înveliţi în giulgiul morţii. Însă puţini au murit înainte de a-şi vedea căminele cuprinse de flăcări şi familiile luate cu forţa de cuceritori, auzind strigătele de groază ale femeilor lor, ţipetele ascuţite ale copiilor, la care se alăturau urletele a pustiu scoase de sutele de câini din cetate.

Regele Priam, slujitorii şi soldaţii care-l păzeau au fost ucişi fără milă. Hecuba, soţia lui, a fost luată în captivitate, să ducă o viaţă de sclavă. Palatul a fost prădat de toate odoarele, iar invadatorii au smuls foiţele de aur de pe coloane şi pereţi, au cărat frumoasele obiecte atârnate pe pereţi şi mobila aurită, după care au pus foc în interiorul cândva magnific.

Nu exista aheu care să nu aibă suliţa sau spada mânjită de sânge.

Era ca şi cum o haită de lupi înnebuniţi de sânge ar fi pătruns în mijlocul unei turme de oi ţinute într-un ţarc. Nici bătrânii sau bătrânele nu au scăpat de măcel. Prea slabi ca să se apere sau să fugă, au fost ucişi ca nişte iepuri încolţiţi.

Unul după altul, eroii războinici ai dardanienilor au căzut răpuşi, până când nu a mai rămas niciunul care să ridice lancea împotriva aheilor turbaţi de sânge. În casele cuprinse de vâlvătăi, cadavrele lor zăceau acolo unde se prăbuşiseră apărându-şi bunurile şi pe cei dragi.

Aliaţii dardanienilor – tracii, licienii, ciconienii şi misienii – au luptat cu vitejie, dar au fost copleşiţi numeric. Amazoanele, mândrele femei-războinic, care luptaseră în armata Uiumului, au rezistat cât au putut, făcând multe victime printre ahei, ucigând mulţi invadatori, dar şi ele s-au văzut covârşite şi ucise rând pe rând.

Toate casele şi bordeiele din cetate erau cuprinse de flăcările care luminau cerul, în timp ce aheii îşi continuau orgia ucigaşă, jefuind şi luând sclavi. Oribilul spectacol părea să nu se mai sfârşească.

În cele din urmă, aheii, epuizaţi după dezlănţuirea sângeroasa, au început să părăsească oraşul cuprins de vâlvătăi, ducând cu ei prăzile bogate şi îmboldindu-şi prinşii cu suliţele către corăbii. Femeile captive, îndurerate de pierderea bărbaţilor lor şi văicărindu-se cumplit în timp ce erau mânate spre vasele inamice, încercau să-şi protejeze copiii îngroziţi, ştiind că îi aşteaptă o viaţă de cumplită sclavie pe tărâmul îndepărtat al aheilor. Trăiau într-un veac necruţător şi, deşi urau viaţa care le aştepta, în cele din urmă aveau să se împace cu soarta. Unele dintre ele au devenit mai târziu soţii ale celor care le prinseseră, purtându-le copiii în pântec şi bucurându-se de o viaţă îndelungată şi rodnică. Altele, maltratate şi chinuite, au murit înainte de vreme. Nu au dăinuit documente care să spună ce s-a petrecut cu copiii captivi.

După ce războinicii s-au retras din cetate, momentele de groază nu s-au sfârşit odată cu moartea celor răpuşi de spadă sau de lance.

Mulţi dintre cei care fuseseră cruţaţi de măcel au murit în propriile cămine. Acoperişurile cotropite de flăcări s-au prăbuşit, prinzându-i în capcana unei morţi prin foc. Strălucirea orbitoare a vâlvătăilor se ridica deasupra nenorocirii şi a vălmăşagului uman. Limbile roşietice şi portocalii ale flăcărilor trimiteau o furtună de scântei şi cenuşă spre norii ce pluteau alene dinspre mare. Erau atrocităţi ce aveau să se repete de multe ori în decursul veacurilor următoare.

Sute de norocoşi scăpaseră cu fuga de la moarte şi distrugere şi se refugiaseră spre interior, în pădurile din apropiere, unde au stat ascunşi până când flota aheeană a dispărut spre nord-est, dincolo de orizont, de unde venise. Încetul cu încetul, supravieţuitorii Uiumului s-au întors spre fostul oraş-cetate, dar au găsit doar zidurile masive înconjurând mormane de ruine ce duhneau de mirosul respingător al cărnii pârjolite.

N-au mai avut tăria de a-şi reconstrui căminele, ci, abătuţi, au băjenit spre alte tărâmuri pentru a înălţa o nouă cetate. Anii au trecut, iar rămăşiţele carbonizate ale dărâmăturilor au fost spulberate de viiturile dinspre mare şi împrăştiate pe câmpie, în vreme ce zidurile şi străzile pavate cu piatră au fost îngropate de ţarină.

Cu timpul, oraşul s-a înălţat pe acelaşi loc, dar nu a mai dobândit strălucirea de odinioară. Lovit de cutremure, secete şi molime, s-a prăbuşit în cele din urmă şi a rămas părăsit şi mohorât vreme de două mii de ani. Însă gloria lui s-a reaprins încă o dată când, şapte sute de ani mai târziu, un rapsod pe nume Homer a descris foarte viu ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept războiul troian şi călătoria eroului grec Ulise.

Deşi foarte şiret, inteligent şi nedându-se aproape niciodată înapoi de la crimă şi distrugere, Ulise nu era la fel de barbar ca fraţii lui de arme atunci când era vorba de luarea în sclavie a femeilor capturate.

Cu toate că le-a îngăduit oamenilor lui să facă multe rele, el s-a mulţumit să ia doar bogăţiile pe care le smulsese detestaţilor săi duşmani, care răpuseseră pe atâţia dintre luptătorii lui. Ulise a fost singurul dintre ahei care nu şi-a ales drept concubină o femeie dintre prizonierele luate după bătălie. Îi era dor de Penelopa, soţia sa şi de fiu, pe care nu-i văzuse de multe luni şi voia să se întoarcă pe insula Itaca, unde-şi avea regatul, cât de repede l-ar fi purtat vânturile.

După ce a oferit ofrande şi sacrificii zeilor, Ulise a părăsit oraşul mistuit de foc şi, profitând de vânturile prielnice, a pornit cu flota lui să traverseze marea către sud-vest, îndreptându-se spre casă.



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   38
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə