Clive Cussler



Yüklə 1,85 Mb.
səhifə14/38
tarix07.01.2019
ölçüsü1,85 Mb.
#91706
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   38

— Nu te îngrijora. Primim zilnic mostre şi specimene din cel puţin cincizeci de locuri din Caraibe.

— Şi există vreun indiciu privind provenienţa mâzgii? A întrebat Pitt.

Gunn şi-a scos ochelarii şi le-a şters lentilele cu un petic de pânză.

— Nu chiar. Oamenii noştri de ştiinţă au sortat mostrele de apă, datele privind vânturile şi curenţii, precum şi imagini culese de sateliţi şi nave care au trecut prin zonă. Bănuiala lor e că îşi are originea undeva pe coasta statului Nicaragua. Dar, cum vă spuneam, e o simplă bănuială.

— N-ar putea fi un produs chimic adus de apele vreunui fluviu? A întrebat Dirk.

Sandecker a învârtit între degete una dintre imensele lui havane, fără să o aprindă.

— Tot ce se poate, dar trebuie să mergem din aproape în aproape, până la sursă.

— Se întâmpla ceva foarte urât, a spus Gunn. Chestia asta produce moartea coralilor şi a mai tuturor vieţuitoarelor marine. Trebuie să găsim o soluţie înainte ca răul să se răspândească necontrolat în tot bazinul Mării Caraibilor şi să ne trezim cu o mare plină de reziduuri şi o zonă moartă pentru toate formele de viaţă marine.

Pitt l-a privit fix pe Gunn.

— Nu ne prezinţi o imagine prea roz.

— Trebuie găsită sursa şi luate măsuri de contracarare, a adăugat Sandecker. Iar aici interveniţi tu şi Al. Misiunea voastră e să faceţi cercetări în apele din largul coastei vestice nicaraguane. V-am pregătit unul dintre vasele din clasa Neptun pe care le avem. Nu-i nevoie să te previn că e un vas mic, pe care o să ai un echipaj format din numai cinci oameni. Ai la bord cele mai bune instrumente şi echipamente de cercetare pentru proiecte speciale ca acesta. Spre deosebire de celelalte nave de cercetare şi inspecţie, e cât se poate de rapidă, bătând orice altă navă de mărimea ei.

— Ca şi Calliope, pe care a trebuit să o distrugem acum câţiva ani pe fluviul Niger? A întrebat Pitt, fără să ridice ochii de la blocnotesul în care îşi luă notiţe.

— Trebuia să vă scad din salarii costurile pierderii ei.

— Amirale, dacă nu te deranjează, eu şi Al am prefera ca nava asta să nu sară atât de mult în ochi.

— Va trece neobservată, a spus Sandecker, ignorând faptul că niciunul nu fuma şi aprinzându-şi în sfârşit trabucul. Poco Bonito e mândria şi bucuria mea. Are 24,5 metri, iar înfăţişarea ei e înşelătoare. Nu îi va bate nimănui la ochi, deoarece copastia, puntea şi timoneria imită un trauler de pescuit construit în Scoţia.

Pitt rămânea mereu impresionat de fascinaţia pe care o exercitau navele vechi şi ciudate asupra Iui Sandecker.

— Un vas de cercetări oceanografice deghizat ca navă de pescuit. Asta ar trebui să apară pe prima pagină a ziarelor.

— Dar un trauler construit în Scoţia va atrage atenţia în Caraibe ca un vagabond la un bal al bobocilor, a zis Giordino, cu un aer bănuitor.

— Nu vă faceţi griji, l-a liniştit Sandecker. Suprastructura vasului e proiectată să-şi modifice înfăţişarea în mod automat, ca să semene cu orice vas de pescuit din lume.

Pitt a rămas cu privirea fixată în pământ, încercând să-şi imagineze un asemenea vas.

— Dacă mai ţin minte ceva spaniolă din liceu, poco bonito înseamnă „micuţul ton”.

Sandecker l-a aprobat cu un gest din cap şi a zis:

— Mi s-a părut un nume potrivit.

— Dar pentru ce atâta fereală? A întrebat Pitt. Doar nu pătrundem într-o zonă de război.

Sandecker i-a aruncat o privire şmecherească, pe care Pitt o cunoştea prea bine.

— Nu se ştie dacă n-o să daţi peste vreun vas-fantomă plin cu piraţi.

Pitt şi Giordino s-au uitat la amiral de parcă acesta tocmai le-ar fi spus că zburase până pe planeta Marte.

— Un vas-fantomă, a repetat Pitt pe un ton ironic.

— N-ai auzit de legenda Corsarului Rătăcitor?

— În ultima vreme, nu.

— Leigh Hunt a fost un corsar lipsit de scrupule care a făcut ravagii în Indiile de Vest pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, prădând orice navă pe care o zărea, fie ea spaniolă, englezească sau franţuzească. Un bărbat uriaş, care l-ar fi făcut pe Barbă Neagră să arate ca un ţânc. Poveştile despre brutalitatea lui au devenit legende în coloniile spaniole de la Orinoco până la istmul Panama. Se spunea că membrii echipajelor de pe navele comerciale preferau să-şi ia singuri viaţa decât să cadă în ghearele lui Hunt. Distracţia lui preferată era să-i târască pe nefericiţii prizonieri legaţi cu o frânghie de corabie până când erau mâncaţi cu totul de vii de rechini.

— Asta-mi aduce aminte de un prieten mai vechi de-al nostru, a mormăit Giordino.

Sandecker a continuat ca şi cum nu ar fi auzit aluzia.

— Hunt a terorizat acele ape vreme de cincisprezece ani, până când a încercat să captureze o corabie de război britanică deghizată într-un vas comercial oarecare. Păcălit, Hunt a înălţat pe catargul mare steagul negru de pirat, pe care era pictat un craniu din ai cărui ochi şi dinţi curgea sânge şi a tras o ghiulea către prova englezilor. Dar apoi, când a venit la abordaj, britanicii au ridicat sabordurile de tun şi au tras câteva ghiulele ucigaşe în corabia lui Hunt, care se numea Spaima lumii. După o luptă înverşunată, piraţii au fost biruiţi. Apoi, o companie de soldaţi britanici a luat cu asalt corabia piraţilor şi a terminat cu echipajul imediat.

— Şi după bătălia asta, Hunt a fost prins viu? A întrebat Summer.

— Da, din nefericire pentru el.

Dirk şi-a plimbat degetele peste lemnul vechi al biroului lui Sandecker.

— Iar britanicii s-au purtat la fel, trăgându-l prin apă? A întrebat el.

— Nu, i-a răspuns Sandecker. Căpitanul avusese un frate pe care Hunt îl ucisese cu doi ani înainte, aşa că a ţinut să se răzbune. A poruncit ca lui Hunt să i se taie picioarele. Apoi a fost legat cu frânghii şi coborât până când cioturile picioarelor au ajuns la două palme de nivelul apei. N-a durat mult şi rechinii au simţit mirosul de sânge şi au început să sară din apă, muşcând din el până când din Hunt n-au mai rămas decât braţele legate cu frânghii.

Pe chipul frumos al lui Summer a apărut o expresie de repulsie.

— Dezgustător. Dirk a contrazis-o:

— Mi se pare că a căpătat ce merita.

— Lămureşte-mă, domnule amiral, a spus Giordino, care încă se lupta cu somnul. Ce legătură are piratul ăsta cu treaba noastră?

Sandecker i-a zâmbit strâmb.

— Ca şi Olandezul Zburător, Leigh Hunt şi echipajul lui de piraţi însetaţi de sânge încă bântuie apele în care veţi avea treabă.

— De unde până unde?

— În ultimii trei ani câteva apariţii au fost semnalate de nave, ambarcaţiuni de agrement şi vase de pescuit. Câteva au transmis că sunt atacate de un vas-fantomă cu un echipaj ciudat, după care au dispărut cu totul.

Pitt l-a privit atent pe Sandecker.

— Cred că glumeşti.

— Deloc, i-a răspuns amiralul cu un aer serios. Şi, fiindcă pui atâta la îndoială ce-am spus, o să-ţi trimit rapoartele.

— Notează în carneţel să ne luăm ţepuşe din lemn şi gloanţe de argint, a spus Giordino pe un ton răutăcios.

— O corabie-fantomă cu un echipaj format din schelete, care apare într-o mare plină de mâzga cafenie. Pitt s-a uitat gânditor pe fereastră, către fluviul Potomac. Apoi, cu un aer resemnat, a ridicat din umeri. Mda, asta e o imagine pe care merită să o duci cu tine în mormânt.

Capitolul 16

Pitt a hotărât să ducă pe toată lumea până la restaurant în bătrânul, dar elegantul Marmon. Era o seară călduţă, astfel încât cei trei bărbaţi s-au aşezat alături pe bancheta din faţă, în timp ce femeile au stat în spate, ca să nu-şi strice coafurile din cauza curentului. Bărbaţii purtau sacouri sport şi pantaloni lejeri. Femeile se îmbrăcaseră cu rochii uşoare de vară.

Giordino a venit însoţit de prietena lui din acel moment, Micky Levy, care lucra la o companie minieră cu sediul în Washington. Avea trăsături delicate, tenul brunet şi ochi mari, căprui. Părul lung şi negru era făcut şuviţe cârlionţate şi împletit apoi într-o coroană în creştetul capului. În spatele urechii stângi purta o mică floare de zămoşiţă. Avea o voce caldă care trăda un uşor accent israelian.

— Ce maşină minunată, a spus ea după ce Giordino a făcut prezentările. S-a urcat apoi pe uşa din spate, pe care Giordino i-a ţinut-o deschisă şi s-a aşezat alături de Summer.

— Trebuie să-l suporţi pe prietenul meu, a spus Giordino sec. Nu e în stare să meargă nicăieri fără pompă şi alai.

— Pardon, fără surle şi trâmbiţe, l-a pus Pitt la punct. Fanfara mea are liber în seara asta.

Lăsând ridicat geamul despărţitor dintre banchete drept paravan împotriva brizei de seară, femeile au flecărit tot drumul până la restaurant. Loren şi Summer au aflat că Micky se născuse şi crescuse la Ierusalim şi că îşi luase masteratul la Facultatea de Mine din Colorado.

— Deci eşti geolog, a spus Summer.

— Specialist în geologie structurală, a precizat Micky. M-am specializat în analize tehnice pentru proiecte de excavaţii. Fac cercetări în domeniul infiltraţiilor şi al canalelor subterane din zonele adânci şi cu pânze freatice, pentru ca inginerii să fie conştienţi de posibilele inundaţii când forează tunelurile.

Mi se pare cam plicticos, a spus Loren pe un ton politicos. Şi eu am urmat un curs de geologie în colegiu, ca să îndeplinesc cerinţele pentru obţinerea licenţei în economie socială. După mine, geologia e la fel de fascinantă ca şi contabilitatea.

Micky a pufnit în râs.

— Din fericire, când lucrezi pe viu nu e o meserie chiar atât de banală.

— Tata ne-a spus unde mergem să mâncăm? A întrebat Summer. Loren a clătinat din cap.

— Mie nu-mi spune niciodată.

Peste aproape jumătate de oră, Pitt a intrat pe aleea ce ducea la restaurantul L'Auberge Chez Francois din Great Falls, Virginia. Arhitectura alsaciană şi decoraţiunile interioare degajau o atmosferă caldă, agreabilă. A parcat maşina şi au intrat cu toţii pe uşa principală, unde cineva din familia proprietarilor a verificat numele lui Pitt pe fişa de rezervări şi i-a condus până la o masă pentru şase persoane, situată într-un mic intrând.

Pitt şi-a zărit doi prieteni vechi – Clyde Smith şi atrăgătoarea lui soţie, Paula – cu care a schimbat câteva cuvinte. Angajat la NUMA, Smith avea aproape aceeaşi vechime ca Pitt, numai că lucra la Departamentul financiar. După ce s-au aşezat cu toţii, a apărut un chelner care a anunţat felurile speciale ale serii. Sărind peste cocktailuri, Pitt a trecut direct la vin, comandând un pinot noir Sparr, foarte tare. Apoi a comandat ca aperitiv o tavă cu vânat: căprioară, antilopă, piept de fazan, iepure şi prepeliţă cu ciuperci sălbatice şi castane.

Cât au savurat vinul şi s-au delectat cu aperitivele din vânat, Loren le-a vorbit despre ultimele zvonuri din lumea politică de la Washington. Au ascultat cu o atenţie încordată, pentru că era vorba de bârfe mai puţin publice, cunoscute doar de un membru al Congresului. Au urmat Dirk şi Summer, care au povestit cum descoperiseră templul şi obiectele antice, sfârşind cu experienţa care era să se sfârşească tragic pe bancul Navidad în timpul uraganului. Pitt i-a întrerupt pentru a-i anunţa că îl convocase pe St. Julian Perlmutter şi că îl prevenise că fiul şi fiica lui vor dori să le împărtăşească din cunoştinţele lui despre corăbii şi mare.

Apoi au sosit felurile principale, pe care le-ar fi apreciat sincer orice iubitor de bucătărie franţuzească. Pitt a comandat rinichi şi ciuperci cu sos de lichior de vişine şi muştar. În meniu figurau şi creier de viţel şi limbă de viţel, dar femeile nu aveau chef de asemenea bunătăţi. Giordino şi Micky au împărţit un grătar de miel, iar Dirk şi Summer au încercat choucroute garni, adică un platou mare cu varză acră, cârnaţi, carne de fazan, raţă, pui de porumbel şi pateu de gâscă, acesta din urmă fiind specialitatea casei. Loren a ales petite choucroute, varza acră cu păstrăv afumat, somon, peşte-undiţar şi crevete.

Majoritatea au preferat un desert bogat, urmat de un pahar de vin de Porto fin. După aceea, au fost de acord că de a doua zi toţi vor începe o cură de slăbire. În timp ce se relaxau după masa somptuoasă, Summer a întrebat-o pe Micky în ce parte a lumii o duseseră expediţiile geologice. Ea a descris imensele peşteri din Brazilia şi Mexic şi dificultatea de a pătrunde în cotloanele lor cele mai adânci.

— Ai descoperit vreodată aur? A întrebat-o în glumă Summer.

— Doar o dată. Am găsit urme slabe într-un râu subteran care curge pe sub Deşertul Californiei până în Golful Californiei.

Imediat ce a rostit numele râului, Pitt, Giordino şi Loren au început să râdă. Micky a rămas surprinsă aflând cum descoperiseră cei doi râul subteran şi cum, în cursul proiectului Aurul Incaşilor, o salvaseră pe Loren din mâinile unei bande de hoţi de comori.

— Rio Pitt, a spus Micky, destul de impresionată. Ar fi trebuit să fac legătura. Apoi a continuat să-şi descrie călătoriile în toată lumea. Unul dintre cele mai fascinante proiecte la care am participat a fost stabilirea nivelului apelor în cavernele calcaroase din Nicaragua.

— Ştiam că în Nicaragua există peşteri populate de lilieci, a spus Summer, nu caverne calcaroase.

— Au fost descoperite acum zece ani şi sunt foarte mari. Unele se întind pe kilometri întregi. Corporaţia care m-a angajat plănuieşte să construiască un canal uscat între oceane.

— Un canal uscat care să traverseze Nicaragua? S-a mirat Loren. Asta e ceva nou.

— De fapt, inginerii îl numeau „pod subteran”.

— Un canal subteran? A întrebat Loren cu o expresie de scepticism, încerc să pricep ce înseamnă asta.

— Porturile pentru containere la adâncime şi zonele comerciale libere din Caraibe şi de la Pacific, ce urmează a fi construite, vor fi legate printr-o cale ferată de mare viteză, cu levitaţie magnetică, care va trece prin tuneluri uriaşe pe sub munţi şi lacul Nicaragua, cu trenuri capabile de viteze de până la 550 km/h.

— Ideea e ingenioasă, a recunoscut Pitt. Dacă se dovedeşte şi practică, costurile de transport s-ar reduce substanţial.

— Aici vorbim de bani mulţi, a zis Giordino. Micky a aprobat din cap.

— Bugetul fusese estimat la şapte miliarde de dolari. Loren a rămas nedumerită.

— Mi se pare ciudat că la Departamentul Transporturilor nu s-a vorbit de o lucrare atât de vastă.

— Şi nici nu a fost menţionată de mijloacele de informare, a adăugat Dirk.

— Asta pentru că proiectul s-a împotmolit, a explicat Micky. Mi s-a spus că firma de construcţii care iniţiase proiectul a decis să se retragă. N-am aflat motivele. Eu am semnat un contract de confidenţialitate prin care mă obligam să nu divulg date despre activitatea mea sau alte informaţii privind proiectul, dar asta s-a întâmplat în urmă cu patru ani. Şi, cum se pare că totul e de domeniul trecutului, nu mă deranjează să încalc clauzele contractului şi să le povestesc prietenilor mei despre idee la o masă absolut minunată.

— Fascinantă poveste, a recunoscut Loren. Mă întreb cine voia să susţină financiar un asemenea proiect.

Micky a luat o gură din vinul de Porto.

— Din câte am înţeles, o parte din finanţare urma să fie asigurată de China, care a investit masiv în America Centrală. Dacă sistemul subteran de transport ar fi fost realizat, le-ar fi oferit o putere economică considerabilă în America de Nord şi în America de Sud.

Pitt şi Loren s-au căutat din ochi, înţelegând şi altceva dincolo de cuvinte. Apoi Loren a întrebat-o pe Micky:

— Cum se numea firma de construcţii care te-a angajat?

— Este o companie internaţională uriaşă, care se numeşte Odyssey.

— Da, a spus Pitt cu glas reţinut, şi, pe sub masă, a strâns-o uşor de genunchi pe Loren. Da, cred că am auzit de ea.

— Ce coincidenţă, a remarcat Loren. Cu doar câteva ore în urmă, eu şi Dirk am discutat despre Odyssey.

— Un nume bizar pentru o companie de construcţii, a constatat Summer.

Loren a zâmbit discret şi l-a parafrazat pe Winston Churchill:

— O ghicitoare învăluită într-un labirint de legături secrete de afaceri, ascunsă într-o enigmă. Fondatorul şi preşedintele companiei, care se numeşte Specter, rămâne la fel de misterios ca soluţia călătoriei în timp.

Dirk a rămas pe gânduri.

— De ce crezi că proiectul a rămas nefinalizat? Din lipsă de bani?

Sigur n-a fost vorba de bani, a răspuns Loren. Jurnaliştii de la publicaţiile economice britanice apreciază activele lui personale la 50 de miliarde de dolari.

— E de mirare, a murmurat Pitt, de ce nu au terminat tunelurile dacă în joc este o asemenea miză.

Loren a avut un moment de ezitare. Giordino a spus însă pe un ton decis:

— De unde ştii că a abandonat ideea? Poate că, în timp ce noi degustăm vinul acesta, el sapă în secret pe sub Nicaragua.

— Imposibil, a spus Loren, fără drept de apel. Fotografiile din satelit ar indica activităţi de construcţie. Nu ai cum să ascunzi excavaţii de o asemenea anvergură.

Giordino şi-a contemplat paharul golit.

— E o chestie dacă a reuşit să ascundă milioane de tone de rocă şi noroi excavate.

Pitt s-a uitat lung la Mick, aşezată în faţa lui.

— Mi-ai putea pune la dispoziţie o hartă a zonei de unde trebuia să pornească şi unde trebuia să se termine tunelul?

Micky s-a arătat încântată să se facă utilă.

— Mi-ai stârnit curiozitatea. Dă-mi numărul tău de fax şi-ţi voi trimite planurile de şantier.

— Tată, ce pui la cale? L-a întrebat Dirk.

— Eu şi Al vom pleca spre Nicaragua peste câteva zile, a spus Pitt cu un zâmbet şiret. Poate aruncăm şi noi o privire prin zonă.

Capitolul 17

Dirk şi Summer au mers până la reşedinţa lui St. Julien din Georgetown folosind un automobil Meteor din 1952, care îi aparţinea lui Dirk: un bolid construit la comandă în California, cu caroseria din fibră de sticlă şi un motor V8 Desoto Fire-Dome, care fusese transformat, ajungând să aibă 270 de cai-putere, faţă de cei 160 din proiectul iniţial. Caroseria era vopsită în culorile folosite de automobilele americane de curse, alb cu o dungă albastră pe mijloc. Automobilul era decapotabil, dar nu avusese niciodată copertină. Când ploua, Dirk trăgea o folie din plastic de sub scaun şi o aşeza peste scaunul din faţă, lăsând doar un spaţiu gol pentru a scoate capul afară.

Au ieşit de pe o stradă pitorească, mărginită de copaci şi au cotit, pătrunzând pe o alee care mergea roată în jurul unui conac vechi şi masiv, cu trei etaje şi opt frontoane. Au rulat în continuare pe lângă o latură a conacului, apoi au oprit în faţa unei clădiri care găzduise cândva grajdul şi trăsurile. În această anexă, impresionantă ca dimensiuni, încăpeau zece cai şi cinci trăsuri. La etaj erau încăperi pentru cazarea îngrijitorilor şi a vizitiilor. În urmă cu patruzeci de ani, după ce cumpărase conacul şi anexă, St. Julien Perlmutter renovase interiorul, transformându-l într-o arhivă cuprinzătoare, cu kilometri de rafturi ticsite de cărţi, documente şi hârtii personale, toate cuprinzând istoria maritimă a aproape 300 000 de nave şi epave. Gurmand şi pregătit oricând să primească oaspeţi, avea o cameră frigorifică doldora de delicatese din întreaga lume şi o pivniţă în care ţinea la păstrare 4 000 de sticle de vin.

Nu avea sonerie la uşă, ci doar un ciocănaş mare turnat sub forma unei ancore. Summer a bătut de trei ori şi a aşteptat. Trei secunde mai târziu, un bărbat masiv, înalt de 2,10 metri şi cântărind două sute de kilograme, le-a deschis larg uşa. Perlmutter părea uriaş, dar era şi puternic; masa aceea de carne era fermă şi musculoasă.

Părul încărunţit îi stătea în neorânduială, iar la barbă mare se adăugau nişte mustăţi lungi, răsucite la capete. Dacă nu ar fi avut dimensiunile acelea impresionante, copiii l-ar fi putut confunda cu Moş Crăciun, datorită chipului rotund şi roşcovan, cu nasul mare şi ochi albaştri. Perlmutter era îmbrăcat în obişnuita sa robă din mătase cu model complicat în violet şi auriu. Un pui de şoricar ţopăia şi se foia în jurul picioarelor lui şi a pornit să latre la vizitatori.

— Summer! A exclamat Perlmutter. Dirk!

I-a cuprins pe amândoi în braţe şi i-a strâns cu o putere de urs, ridicându-i de pe podea. Summer a simţit că îi plesnesc coastele, iar Dirk a rămas o clipă fără suflare. Spre marea lor uşurare, Perlmutter, care nu era conştient de propria forţă, i-a lăsat jos şi le-a făcut semn larg să-i treacă pragul.

— Poftiţi, poftiţi. Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd. Apoi a avertizat clinele: Fritz! Dacă mai latri, îţi tai porţia de hrană specială.

Summer şi-a masat discret un sân.

— Sper că tata te-a anunţat de venirea noastră.

— Da, sigur, a spus Perlmutter binedispus. Ce plăcere. A tăcut o pauză, iar ochii i s-au aburit. Când mă uit la Dirk, îmi aduc aminte de tatăl vostru când era ca voi, chiar ceva mai tânăr şi obişnuia să vină să scotocească prin biblioteca mea. Parcă timpul a rămas pe loc.

Dirk şi Summer îl mai vizitaseră pe Perlmutter şi cu alte prilejuri şi rămăseseră uimiţi de uriaşa arhivă care făcea rafturile să se înconvoaie şi de volumele stivuite pe holuri, în fiecare cameră din hambarul transformat, ba chiar şi în băi. Era recunoscută în întreaga lume drept cea mai mare colecţie de documente privind istoria marinei. Bibliotecile şi arhivele din multe ţări abia aşteptau, gata să ofere orice preţ, în caz că Perlmutter s-ar fi hotărât vreodată să-şi vândă imensa colecţie.

Pe Summer o uluise mereu memoria incredibilă a lui Perlmutter. Ai fi zis că uriaşa cantitate de informaţii trebuia să fie organizată pe categorii şi indexată pe un sistem computerizat de fişiere, însă el susţinea că nu reuşea niciodată să gândească abstract şi de aceea nu-şi cumpărase computer. Uimitor, ştia totuşi unde se afla depozitată orice informaţie, indiferent cât de neînsemnată, orice carte, autor, sursă sau document. Îi plăcea să se laude că în acel adevărat labirint putea găsi orice în mai puţin de un minut.

Perlmutter i-a condus în frumoasa lui sufragerie lambrisată cu lemn de santal, singura încăpere din casă unde cărţile lipseau cu desăvârşire.

— Staţi jos, staţi, le-a spus el cu voce bubuitoare, făcându-le semn către o masă rotundă, cu blatul foarte gros, pe care o realizase din cârma faimoasei corăbii-fantomă Mary Celeste, ale cărei rămăşiţe fuseseră descoperite în Tahiti. Am pregătit un prânz născocit de mine, creveţi cu sos de guava. O să-l facem să lunece mai uşor pe gât cu un chardonnay Martin Ray.

Fritz s-a aşezat alături de masă şi a început să dea din coadă, maturând podeaua. Perlmutter se aplecă la fiecare câteva minute şi îi dădea câte o bucăţică de crevete, pe care câinele o înghiţea pe nemestecate.

La scurt timp după aceea, Dirk s-a bătut peste stomacul plat.

— Creveţii au fost atât de buni, că mi-e teamă să nu mă îngraş ca un purcel.

— Nu eşti singurul, a gemut Summer, care se săturase ca niciodată.

— Ei, ia spuneţi, copii, cu ce vă pot ajuta? A zis Perlmutter. Tatăl vostru a pomenit ceva de faptul că aţi fi descoperit nişte obiecte de origine celtă.

Summer a deschis geantă diplomat pe care o adusese cu ea, a scos raportul pe care ea şi Dirk îl întocmiseră în avionul cu care zburaseră la Washington şi fotografiile relicvelor din grotă.

— Cam la asta se reduce descoperirea noastră. Aici sunt concluziile lui Hiram Yaeger privind amfora şi pieptănul şi fotocopiile obiectelor şi ale încăperilor.

Perlmutter şi-a mai turnat un pahar de vin, şi-a pus ochelarii pe nas şi s-a apucat de citit.

— Mai serviţi-vă cu creveţi. Am pe săturate.

— Nu cred că mai reuşim să luăm vreo îmbucătură, a murmurat Dirk, ţinându-se de stomac.

Fără să scoată o vorbă, Perlmutter şi-a dus palmă la obraz şi a început să se joace cu barba care-i acoperea aproape complet gura. S-a oprit din lectură în câteva rânduri, ridicând ochii spre tavan cu un aer concentrat, după care a revenit la raport. În cele din urmă, l-a lăsat pe masă şi i-a fixat pe cei doi tineri, fără să-i slăbească din ochi.

— Aveţi idee ce-aţi făcut?

Summer a ridicat neştiutoare din umeri.

— Cred că e totuşi o descoperire arheologică destul de importantă.


Yüklə 1,85 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin