Clive Cussler

Bamum a trecut în compartimentul de transmisiuni şi i s-a adresat lui Mason Jar.

— Ai primit vreun mesaj de la hotel?

— Nimic, domnule. Linişte mormântală.

— Dumnezeule, sper că n-am ajuns prea târziu.

— Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

— Mai încearcă, poate primeşti vreun răspuns. Comunică prin satelit. E mai probabil ca oaspeţii şi conducerea hotelului să comunice cu staţiile de la ţărm prin telefon decât prin radio.

— Căpitane, o să încerc mai întâi prin radiofar maritim. La distanţa asta, nu cred că apar paraziţi. Hotelul sigur dispune de instrumente de comunicaţie foarte performante ca să ţină legătura cu alte vase atunci când e remorcat pe ocean ca o barjă.

— Dacă-ţi răspund, să activezi şi difuzoarele din timonerie, ca să pot vorbi cu ei.

— Am înţeles, domnule.

Bamum s-a întors în timonerie şi imediat a auzit vocea lui Jar răsunând din difuzoare:

— Sea Sprite către Ocean Wanderer. Ne aflăm la trei kilometri şi jumătate sud-est de voi şi ne apropiem. Răspundeţi, vă rog.

Vreme de jumătate de minut nu s-a auzit decât păcănitul paraziţilor. Apoi din difuzoare s-a revărsat o voce bubuitoare:

— Paul, eşti pregătit să te apuci de treabă?

Din cauza paraziţilor, Bamum nu a recunoscut imediat glasul.

A ridicat microfonul radioreceptorului şi a spus:

— Cu cine vorbesc?

— Cu vechiul tău camarad, Dirk Pitt. Mă aflu în hotel, împreună cu Al Giordino.

Asociind vocea cu numele, Bamum a rămas ca trăsnit.

— Cum Dumnezeu aţi ajuns la hotel pe o asemenea furtună?

— Am simţit că-i rost de o petrecere pe cinste şi n-am vrut s-o ratăm.

— Cred că ştii că nu avem echipamente corespunzătoare ca să remorcăm hotelul.

— N-avem nevoie decât de forţa motoarelor voastre.

După atâţia ani de activitate în cadrul NUMA, Bamum şi-a dat seama că Pitt şi Giordino nu s-ar fi aflat acolo fără un plan bine pus la punct.

— Ce idee trăsnită v-a venit?

— Am alcătuit deja echipe de lucru ca să ne ajute să folosim cablurile de amarare ale hotelului drept cabluri de remorcare. După ce ajung la bordul lui Sea Sprite, le uneşti şi le fixezi de cabestanul de la pupa şi formăm o bridă de remorcare.

— E un plan cam nebunesc, a spus Bamum, neîncrezător. Cum o să transferaţi până pe nava mea cabluri de câteva tone greutate care atârna pe fundul mării şi pe o mare atât de agitată?

A urmat o pauză, iar când Pitt i-a răspuns, Bamum şi-a imaginat rânjetul diavolesc de pe chipul acestuia.

— Avem speranţe cât se poate de mari.

Ploaia s-a mai potolit şi vizibilitatea a crescut de la 200 de metri la aproape 1,5 kilometri. Pe neaşteptate, uriaşul Ocean Wanderer a apărut drept în faţa lor.

— Mamă, uitaţi-vă numai, a exclamat Maverick. Arată ca un castel de cristal din basme.

Asaltat de valurile înspumate, hotelul avea o înfăţişare princiară şi sclipitoare. Echipajul şi cercetătorii de la bord, împinşi de o curiozitate fără margini, îşi părăsiseră cabinele şi se îngrămădiseră pe punte să admire edificiul spectaculos pe care şi l-ar fi imaginat oriunde, numai pe ocean nu.

— Ce frumos e, a murmurat o femeie blondă şi măruntă, care era chimist. N-aş fi crezut că poate exista o asemenea creaţie arhitectonică.

— Nici eu, a aprobat-o un bărbat înalt, chimist oceanograf, care stătea lângă ea. Iar aşa, acoperit cum e de spumă sărată, ar putea trece drept aisberg.

Bamum a îndreptat binoclul spre hotel, care se legăna sub izbiturile valurilor.

— Acoperişul pare să fi fost măturat de ape.

— E un miracol că a rezistat atât, a murmurat Maverick cu mirare în glas. A depăşit orice aşteptări, sunt convins.

Bamum a lăsat deoparte binoclul şi a comandat:

— Fă un viraj şi aşază nava cu pupa spre vânt.

— Căpitane, după ce riscăm să ne aşezăm cu pupa spre vânt, ce facem?

Bamum a privit gânditor spre Ocean Wanderer.

— Aşteptăm, a zis el rar. Aşteptăm să vedem ce ar scoate Pitt din pălărie după ce-şi flutură bagheta magică.

Pitt a examinat planurile detaliate ale cablurilor de amarare pe care i le dăduse Morton. El, Giordino şi Emlyn Brown, şeful serviciului de întreţinere al hotelului, se aşezaseră la masa de şedinţe din biroul lui Morton.

— Cablurile trebuie trase la bord, ca să ştim ce lungime au după ce s-au rupt.

Brown, care avea statura atletică a unui alergător de fond, şi-a trecut degetele prin părul negru şi des.

— Am rulat deja ceea ce mai rămăsese din ele după ce s-au rupt. M-am temut că s-ar putea agăţa de stânci submarine, iar asta ar fi tăcut ca hotelul să se răsucească sub presiunea vreunui val, producând avarii şi mai mari.

— La ce distanţă de piloni s-au rupt cablurile trei şi patru?

— E doar o estimare din ochi, ţineţi seama, dar cred că amândouă cam 200, poate 220 de metri.

Pitt s-a uitat spre Giordino.

— Asta nu-i oferă libertate prea mare lui Bamum pentru a manevra în siguranţă. Iar dacă Ocean Wanderer s-ar scufunda, cei de pe Sea Sprite n-ar avea vreme să taie remorca. Ar fi traşi la fund împreună cu hotelul.

— Din câte îl cunosc, a zis Giordino, Paul n-ar ezita să rişte, mai ales că este în joc viaţa atâtor oameni.

— Să înţeleg că aveţi intenţia să folosiţi cablurile de amarare pentru remorcare? A întrebat Morton, care stătea de cealaltă parte a mesei. Mi s-a spus că vasul NUMA e remorcher oceanic.

— A fost cândva, i-a răspuns Pitt. Între timp însă, din remorcher-spărgător de gheaţă a ajuns navă de cercetări. Vinciul principal şi cablul de remorcare au fost eliminate când s-a procedat la reechiparea lui. Acum nu mai e dotat decât cu macaraua pentru manevrarea submersibilelor. Va trebui să improvizăm şi să ne descurcăm cu ce avem.

— La ce bun? A întrebat Morton, iritat.

— Ai încredere în mine, i-a spus Pitt şi l-a privit direct în ochi.

Dacă reuşim să înjghebăm un cablu, Sea Sprite are motoare suficient de puternice ca să remorcheze hotelul.

— Bine, dar cum duceţi capetele cablurilor până pe Sea Sprite? A vrut să ştie Brown. Dacă le derulăm, se duc la fund.

Pitt l-a măsurat din ochi.

— Le ducem pe suprafaţa apei.

— Adică plutind?

— Nu aveţi butoaie de două sute de litri la bord?

— Foarte inteligent, domnule Pitt. Acum înţeleg ce vreţi să faceţi.

Brown a rămas o clipă pe gânduri.

— Avem câteva butoaie cu ulei pentru generatoare, cu ulei de gătit şi cu săpun lichid pentru personalul care se ocupă de curăţenie.

— Avem nevoie de cât mai multe.

Brown s-a întors către patru dintre oamenii din serviciul de întreţinere, care stăteau în apropiere.

— Adunaţi butoaiele goale şi goliţi-le pe celelalte cât de repede puteţi.

— În timp ce oamenii voştri derulează cablurile, vreau să lege câte un butoi la fiecare douăzeci de metri, a explicat Pitt. Dacă facem cablul să plutească, îl putem transporta până la bordul lui Sea Sprite.

Brown a încuviinţat cu un gest din cap.

— S-a făcut…

— Dacă patru dintre cablurile acestea s-au rupt, a intervenit Morton, ce vă face să credeţi că vor rezista acum la un asemenea efort?

— În primul rând, a explicat Pitt fără să-şi piardă cumpătul, furtuna s-a liniştit vizibil. Apoi, cablurile vor fi mai scurte şi nu vor mai fi atât de solicitate. Şi, în ultimul rând, vom remorca hotelul pe latura îngustă. Când era amărât, latura lungă a suportat toată forţa furtunii. După aceea, fără să mai aştepte comentariile lui Morton, Pitt s-a întors din nou către Brown. A, mai avem nevoie de un mecanic bun, sau de un om priceput care să matiseze capetele cablurilor şi să facă bucle, ca să poată fi legate după ce sunt înfăşurate în jurul cuiului de remorcare de pe Sea Sprite.

— O să mă ocup chiar eu de treaba asta, l-a asigurat Brown, apoi a adăugat: Sper că aveţi un plan pentru transportarea cablurilor până pe nava NUMA. Doar nu vor pluti de la sine până acolo, mai ales în astfel de condiţii.

— Tocmai aici e partea delicată, i-a răspuns Pitt. O să avem nevoie de câteva sute de metri de parâma, preferabil cu diametru mic, dar care să aibă rezistenţa la întindere a unui cablu din oţel.

— Am în magazie două rulouri de câte 165 de metri de parâma Falcron. E subţire, uşoară, ţesută fin şi cu ea se poate ridica şi un tanc.

— Atunci legăm câte una dintre parâme de capătul fiecărui cablu.

— Am înţeles că folosiţi parâmele ca să trageţi cablurile până la navă, dar cum o să le urcaţi pe punte?

Pitt şi Giordino au schimbat între ei priviri cu subînţeles.

— Asta ne priveşte, a zis Pitt cu un surâs sumbru.

— Sper să nu dureze prea mult, a spus Morton, destul de înnegurat, făcând un gest către ferestre. Timpul ne cam presează.

În sala echipamentelor de condiţionare a aerului, situată într-un colţ al hotelului, Pitt a împrăştiat pe podea conţinutul balotului cu care sosise. Întâi şi-a pus costumul de scufundări din neopren, pe care îl confecţionase la comandă. Preferase costumul cu craci şi mâneci scurte pentru acea misiune deoarece nu avea nevoie de unul greu. Pe de altă parte, îi plăcea să aibă libertate de mişcare, fiindcă braţele, începând de deasupra coatelor şi picioarele, de sub genunchi, nu mai erau strânse de materialul costumului. Apoi şi-a aranjat vesta compensatoare, după care şi-a tras pe faţă masca Scuba Pro. Şi-a fixat lestul la centură şi a verificat catarama de siguranţă care se putea desface instantaneu.

Apoi s-a aşezat, iar unul dintre oamenii din echipa de întreţinere l-a ajutat să-şi instaleze pe spate un aparat de respirat sub apă cu circuit închis. El şi Giordino conveniseră că un asemenea aparat oferea o libertate mai mare de mişcare decât două butelii clasice de oxigen, masive şi greoaie. Ca şi în cazul folosirii unui echipament obişnuit de scufundare, scufundătorul aspiră prin regulator, primind gaz comprimat din butelie. Însă, când expiră, aerul este recuperat şi reciclat prin buteliile de mici dimensiuni, care elimină dioxidul de carbon şi reîmprospătează oxigenul din butelie. Aparatul SIVA-55 pe care îl foloseau amândoi fusese creat pentru operaţiuni militare secrete care se desfăşurau în mediul acvatic.

La sfârşit, Pitt a verificat sistemul de comunicaţie submarină proiectat de Ocean Technology Systems. Receptorul stătea prins de una din cureluşele măştii.

— Al, mă auzi?

Giordino, care efectua aceeaşi operaţiune în celălalt colţ al hotelului, i-a răspuns cu glas catifelat:

— Perfect.

— Vorbeşti surprinzător de coerent.

— Dacă-mi faci greutăţi, îmi dau demisia şi mă duc la bar, să beau un cocktail.

Pitt a zâmbit, încântat că amicul lui nu-şi pierduse simţul umorului. Avea o încredere oarbă în el.

— Să mă anunţi când eşti gata.

— Atunci, gata.

— Domnule Brown.

— Emlyn.

— Aşa, Emlyn, spune-le oamenilor tăi să stea pregătiţi la vinciuri până vă anunţăm să derulaţi cablurile şi butoaiele.

Aflat în camera în care se găseau vinciurile pentru cablurile de amarare, Brown i-a răspuns:

— Aştept comanda.

— Să ne ţii pumnii, a spus Pitt, trăgându-şi labele de înot în picioare.

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, băieţi şi noroc, a răspuns Brown.

Pitt a făcut un semn din cap către unul dintre oamenii Iui Brown, care stătea lângă un colac de parâma Falcron. Era scund şi voinic şi ţinea ca lumea să-i spună „Critter” {8}.

— Să derulezi câte puţin. Dacă simţi că parâma e întinsă, elibereaz-o imediat, altfel îmi frânezi înaintarea.

— O s-o derulez uşor şi fără smucituri, l-a asigurat Critter.

Apoi Pitt li s-a adresat celor de pe Sea Sprite:

— Paul, eşti pregătit să preiei parâmele?

— Numai să mi le întinzi, s-a auzit glasul ferm al lui Bamum.

Vorbele lui erau transmise printr-un convertor pe care îl coborâse în apă în apropiere de pupă navei Sea Sprite.

— Eu şi Al putem trage prin apă cam 180 de metri de parâma. Va trebui să te apropii mai mult ca să ţi le dăm.

Ţinând seama de marea agitată, amândoi ştiau că un val foarte mare şi puternic putea împinge Sea Sprite către hotel, iar coliziunea le-ar fi trimis pe ambele la fund. Cu toate acestea, Bamum n-a şovăit să rişte totul pe o carte.

— Bine, hai să facem treaba!

Pitt şi-a petrecut o buclă de parâma peste un umăr, de parcă ar fi fost o bretea. Apoi s-a ridicat şi a încercat să deschidă uşa care dădea spre un mic balcon aflat la aproximativ şase metri deasupra apei, însă vântul i-a opus rezistenţă. Înainte să spună ceva, omul de la întreţinere a sărit să-l ajute.

Împreună, s-au proptit cu toată greutatea în uşă şi au împins cu umărul. Imediat ce au reuşit să o întredeschidă, vântul s-a năpustit prin crăpătură, a deschis-o brusc, lovind-o cu forţa copitei unui catâr şi a trântit-o în cuiele de blocare. Rămas expus în cadrul uşii, omul a fost suflat înapoi de parcă ar fi fost azvârlit dintr-o catapultă.

În ciuda forţei vântului, Pitt a reuşit să rămână în picioare. Dar, când a ridicat privirea şi a văzut un val enorm îndreptându-se către hotel, a sărit peste balustradă şi a plonjat în apă.

Furia cea mare a furtunii se potolise. „Ochiul” uraganului se îndepărtase de câteva ore, iar Ocean Wanderer reuşise să supravieţuiască furiei finale a lui Lizzie. Vântul scăzuse sub patruzeci de noduri, iar valurile atingeau o înălţime de cel mult 9-l0 metri.

Suprafaţa apei rămăsese agitată, dar nu mai era dezlănţuită ca până atunci. Uraganul se deplasase spre vest, continuându-şi opera distructivă asupra insulei pe care se aflau Republica Dominicană şi Haiti, după care avea să se năpustească spre Marea Caraibilor. În următoarele 24 de ore, apa oceanului, vânturata de cea mai mare furtună înregistrată vreodată, avea să se liniştească.

Cu fiecare minut, brizanţii păreau din ce în ce mai ameninţători.

Hotelul purtat în derivă ajunsese suficient de aproape de zona de deferlare a valurilor, astfel că sutele de oaspeţi şi angajaţi vedeau norii de stropi azvârliţi către cer de fiecare dată când apa oceanului se umflă şi se izbea de stâncile ascuţite. Forţa loviturilor amintea de cea a avalanşelor de neoprit. Spuma se învârtejea în aer ca o peliculă când întâlnea resacul valului precedent. Aflat la nici doi kilometri de zona brizanţilor, hotelul era pândit de pieire şi era purtat în derivă, apropiindu-se de stânci cu viteza de 1,5 km/h.

Toţi îşi mutau permanent privirile de la ţărm la Sea Sprite, care trecea peste valurile mari ca o raţă grasă, la numai câteva sute de metri depărtare.

Acoperit din cap până în picioare cu o salopetă galbenă, Bamum s-a aventurat la pupa vasului, încă biciuită de vânturi puternice şi de coloane de apă turbată şi s-a aşezat sub macara. A privit de-a lungul punţii, către locul în care cândva se aflase vinciul şi s-a gândit ce bine ar fi fost dacă l-ar fi avut în situaţia aceea. Cu toate acestea, trebuia să se descurce cu cuiul de remorcare. Într-un fel sau altul, cablul trebuia fixat manual.

A rămas la adăpost sub macara, fără să mai ia în seamă stropii de apă purtaţi de vânt şi a privit prin binoclu către baza hotelului. El şi patru membri ai echipajului se legaseră de balustrade, ca să nu fie azvârliţi peste bord de vreun val. Nu i-a scăpat momentul în care Pitt şi Giordino au pătruns în apă şi au dispărut sub suprafaţa clocotitoare. A reuşit să distingă şi câţiva oameni care stăteau în cadrul uşii şi derulau parâmele de culoare roşie către scufundătorii care se luptau să înainteze pe sub valurile mari.

— Aruncaţi două parâme cu geamanduri, a ordonat el, fără să-şi ia binoclul de la ochi şi pregătiţi ancorele cu patru gheare.

Apoi s-a rugat în gând să nu fie silit să folosească acele ancore ca să culeagă corpurile celor doi scufundători în situaţia nedorită în care şi-ar pierde cunoştinţa sau nu ar reuşi să se prindă de pupă înaltă a navei. Acele cârlige erau legate de tuburi de aluminiu lungi de 2,5 metri care fuseseră introduse în ţevi şi, prelungite astfel, atingeau aproape zece metri lungime.

Oscilând între speranţă şi îndoială, priveau cu toţii apa, dar nu reuşeau să-i vadă nici pe Pitt, nici pe Giordino în vălmăşagul valurilor şi nici dârele de bule lăsate de ei, întrucât aparatul de respirat cu circuit închis nu elimina aer atunci când scufundătorul expira.

— Opriţi motoarele, a dat el ordin către mecanicul-şef.

— Căpitane, ai spus să opresc motoarele, s-a auzit vocea mecanicului-şef.

— Da, avem doi scufundători care ne aduc parâmele de care sunt legate cablurile de remorcare. Trebuie să lăsăm apa să ne poarte până la două sute de metri de hotel, ca să micşorăm distanţa dintre noi, altfel nu putem prelua cablurile.

Apoi a îndreptat din nou binoclul către coasta ucigaşă de care păreau să se apropie cu o iuţeală înnebunitoare.

După ce s-a îndepărtat la circa treizeci de metri de hotel, Pitt a ieşit pentru o clipă la suprafaţă ca să se orienteze. Ocean Wanderer care, purtat în mod implacabil de vânt şi valuri tot mai departe de el, se înălţa impunător ca un zgârie-nori din Manhattan. Sea Sprite a apărut în faţa ochilor lui doar când Pitt a ajuns pe creasta unui val. Se legăna pe apă, lăsând impresia că se afla la peste un kilometru depărtare, când, de fapt, era la mai puţin de o sută de metri. A observat poziţia remorcherului pe busola prinsă de un braţ şi s-a scufundat imediat ca să evite turbulenţa de la suprafaţă.

Curând, cu fiecare metru derulat, parâma a devenit tot mai greu de tras, deoarece opunea rezistenţă la înaintare. Venea însă ca o uşurare faptul că nu era grea sau groasă, pentru că asta ar fi făcut-o şi mai dificil de manevrat. Ca să capete o formă cât mai hidrodinamica, înota cu capul aplecat şi cu mâinile prinse la spate, sub aparatul de respirat.

S-a străduit să rămână suficient de adânc sub talpa valurilor pentru că înaintarea să nu-i fie stânjenită de apa agitată. În câteva rânduri nu şi-a dat seama dacă înota în direcţia dorită, însă, după câte o privire rapidă la busolă, a reuşit să revină la direcţia corectă. A continuat să bată din labe cu toată forţa picioarelor, târând cu îndărătnicie parâma care începuse să i se strângă tot mai mult în jurul umărului, înaintând astfel cu mare greutate din cauza curenţilor puternici care îl trăgeau înapoi.

Curând, Pitt a simţit dureri musculare, iar înaintarea i-a devenit anevoioasă. Încetul cu încetul, a început să ameţească, pentru că inspira profund prea mult oxigen. Inima îi bătea tot mai repede din cauza efortului intens şi a început să gâfâie. N-a îndrăznit să încetinească, deoarece curentul l-ar fi făcut să piardă terenul câştigat până atunci. Nu-şi putea îngădui nici un moment de întârziere.

Fiecare clipă conta, pentru că marea nemiloasă împingea Ocean Wanderer către stâncile care i-ar fi pecetluit soarta.

După încă zece minute de efort supraomenesc, a simţit că încep să-l lase puterile. Era conştient că nu peste mult timp avea să se instaleze starea de epuizare. S-a concentrat, impunându-şi să nu se dea bătut, însă forţa muşchilor avea şi ea o limită. Cuprins de disperare şi încercând să mai reducă încordarea din muşchii picioarelor, pe care cu fiecare clipă şi le simţea mai grele şi aproape amorţite, a început să înoate folosindu-se de braţe.

S-a întrebat dacă şi Giordino întâmpina aceleaşi dificultăţi, însă ştia că Al mai curând ar fi murit decât să se dea bătut, mai ales că în joc era viaţa atâtor femei şi copii. Pe de altă parte, prietenul Iui avea constituţia unui taur. Putea înota pe o mare înfuriată ca nimeni altul, chiar dacă ar fi avut braţele legate la spate.

A hotărât să nu mai consume energie întrebându-şi prietenul cum se simţea. Trăia momente de spaimă în care avea senzaţia că nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. A reuşit totuşi să alunge acel gând păgubos şi s-a concentrat puternic pentru a-şi mobiliza toate resursele interne.

Fiecare respiraţie îi cerea un efort din ce în ce mai mare, făcându-l să gâfâie tot mai apăsat. Rezistenţa sporită la înaintare pe care o crea parâma l-a făcut să se simtă de parcă ar fi tras de unul singur de o frânghie împotriva unei turme de elefanţi. În acelaşi moment şi-a adus aminte de vechile reclame în care musculosul Charles Atlas trăgea o locomotivă cu aburi. Apoi, socotind că s-ar putea îndepărta de ţintă, a mai aruncat o privire la busolă. A constatat că, parcă printr-o minune, reuşise să înoate în linie dreaptă către Sea Sprite.

Pâcla întunecată a epuizării începuse să i se strecoare la periferia câmpului vizual, când, pe neaşteptate, a auzit o voce rostindu-i numele.

— Hai, Dirk, nu te opri.

Şi-a dat seama că Bamum i se adresase prin dispozitivul de comunicare.

— Te vedem sub apă. Ieşi la suprafaţă imediat!

Pitt s-a supus orbeşte şi a despicat pânza apei.

Apoi Bamum i-a strigat din nou:

— Uită-te în stânga.

Pitt s-a întors. La mai puţin de trei metri de el se găsea geamandura de culoare oranj, prinsă cu o saulă de Sea Sprite. N-a mai făcut efortul să-i răspundă lui Bamum. Mai avea putere doar cât să bată de câteva ori din labe şi şi-a pus la bătaie toată voinţa de care dispunea pentru a face această ultimă sforţare. Cu o uşurare fizică pe care nu o mai trăise până atunci, s-a agăţat de saula salvatoare, apoi şi-a petrecut un braţ peste ea, aşa încât a prins-o sub braţ, cu geamandura lipită de umărul stâng.

Se putea relaxa în sfârşit câteva clipe, timp în care Bamum şi oamenii lui l-au tras cu tot cu geamandură până aproape de pupă.

Apoi, cu mare atenţie, au aşezat ancora cu patru gheare sub saulă, la un metru în spatele lui Pitt şi l-au ridicat încet pe punte.

Pitt a ridicat braţele, iar Bamum i-a scos cu pricepere capătul cu buclă al parâmei din Falcron de pe umăr şi l-a legat de vinciul macaralei, alături de parâma adusă deja la bord de Giordino. Doi membri ai echipajului i-au scos muştiucul din gură şi apoi masca. După ce a inspirat adânc aerul sărat al oceanului, Pitt a deschis ochii şi a văzut faţa zâmbitoare a lui Giordino.

— Abia te-ai târât, l-a ironizat Giordino şi el încă epuizat. Am ajuns cu două minute bune înaintea ta.

— Trebuie să mă consider norocos că am reuşit, a murmurat Pitt printre gâfâieli.

Acum simpli spectatori, s-au lăsat amândoi moale pe punte, rezemându-se de parapet, afară din calea apei aruncate peste bord, aşteptând ca bătăile inimilor să li se domolească şi să poată respira din nou firesc. L-au urmărit pe Bamum, care a transmis un semnal către Brown, iar dinspre hotel au început să apară, unul după altul, butoaiele legate de cablurile de amarare, care au rămas totuşi invizibile, deoarece se aflau sub suprafaţa apei. Vinciul macaralei s-a rotit cu viteză constantă, parâma subţire din Falcron s-a întins, iar butoaiele au început să se deplaseze pe apă. Cablurile care atârnau dedesubtul acelor geamanduri din oţel erau izbite de curenţi, unduind ca nişte şerpi. După zece minute, primele butoaie s-au lovit uşor de bordajul navei. Macaraua le-a ridicat pe puntea de la pupa, împreună cu capetele celor două cabluri. Echipajul a intervenit imediat şi a unit capetele prin ochiurile matisate de Brown. Apoi, primind ajutor suplimentar din partea lui Pitt şi Giordino, care îşi reveniseră după chinurile îndurate, au petrecut cablul pe după cuiul mare de remorcare montat în faţa macaralei.

— Ocean Wanderer, sunteţi gata de remorcare? A reuşit Bamum să întrebe printre gâfâieli.

— Suntem pregătiţi, a venit răspunsul lui Brown.

Bamum s-a adresat mecanicului-şef:

— Camera motoarelor, sunteţi gata?

— Da, căpitane, a spus mecanicul-şef cu un pronunţat accent scoţian.

Apoi Bamum şi-a anunţat secundul, aflat în timonerie.

— Domnule Maverick, o să comand de aici.

— Am înţeles, domnule căpitan. Aveţi comanda.

Cu picioarele larg desfăcute şi cu o expresie hotărâtă pe chip, Bamum s-a instalat la pupitrul de comandă montat spre prova faţă de macara. A prins între mâini cele două manete cromate pentru comanda motoarelor, le-a împins uşor înainte şi s-a întors pe jumătate, rămânând cu ochii asupra hotelului care se înălţa ca un munte şi în umbra căruia nava sa de cercetări arăta ca un pitic.