Clive Cussler

— Ar fi deschis deja focul, abia a apucat să spună Gunn, când un proiectil a sfârtecat liniştea nopţii pe sfârşite şi a trecut şuierând pe lângă Poco Bonito, aproape ştergând domul radarului şi căzând în apă cu un bufnet masiv, la cincizeci de metri în faţa vasului.

Pitt s-a consultat din ochi cu Giordino.

— Mai bine nu le dădeai ideea asta.

Gunn a rămas mut. Era concentrat să răsucească timona, pentru că vasul să facă un viraj strâns spre babord, apoi spre tribord, într-o traiectorie sinuoasă şi imprevizibilă, pentru a evita rachetele lansate la fiecare treizeci de secunde.

— Stinge luminile de marş! A strigat Pitt către Gunn.

Drept răspuns, instantaneu s-a făcut beznă, deoarece micuţul director NUMA a apăsat comutatorul principal al navei. Valurile crescuseră la aproape un metru, astfel că etrava înaltă a lui Poco Bonito spărgea crestele cu o viteză de patruzeci de noduri.

— Noi ce arme avem la bord? L-a întrebat Giordino pe Gunn fără să se agite.

— Două carabine M14 dotate cu lansatoare de grenade de 40 de milimetri.

— Ceva mai puternic nu există?

— Amiralul permite la bord doar existenţa unor arme de putere mică, uşor de ascuns, pentru cazul în care am fi fost opriţi de vreo navă de patrulare nicaraguană.

— Arătăm ca nişte traficanţi de droguri? A întrebat Renee. Dodge a măsurat-o cu un zâmbet strâmb.

— Dar cum arată traficanţii?

— Eu am vechiul meu Colţ automat, de 11 milimetri. Tu ce ţi-ai adus, Al?

— O armă automată Desert Eagle de calibrul 12,5.

— Nu cred că vom reuşi să-i scufundăm, a spus Pitt. Dar măcar îi putem respinge dacă vor să ne abordeze.

— Asta dacă nu ne fac fărâme, a bolborosit Giordino, pentru că un alt proiectil a căzut în siajul lui Poco Bonito, la mai puţin de cincizeci de metri spre pupa.

— Atâta vreme cât rachetele lor nu sunt echipate cu detectori de căldură, nu pot lovi ceva invizibil.

Din urmă lor s-a auzit foc de arme automate, ale căror gloanţe licăreau în beznă, semn că piraţii ţinteau spre ei ghidându-se după radar, dar neştiind poziţia exactă a vasului. Trasoarele au început să danseze pe deasupra mării la cincizeci de metri spre tribord, stârnind jerbe de stropi. Gunn, acţionând după inspiraţie, a făcut vasul să vireze spre babord, lăsându-l să parcurgă o distanţă scurtă, după care l-a îndreptat, făcându-l să continue deplasarea înainte. Trasoarele se rostogoleau prin noapte cu o aparentă încetineală înspăimântătoare, ca şi cum şi-ar fi căutat prada, apoi cădeau în apă, în locul în care Poco Bonito ar fi trebuit să se afle.

Alte două rachete au descris prin noapte traiectorii arcuite. Şi piraţii apelaseră la inspiraţie, de aceea le lansaseră aproape paralel cu semnul care le apărea pe radar. Gândiseră bine, numai că trăseseră când Gunn pilotase vasul pe un curs înainte, după care virase scurt spre babord, apoi aproape imediat virase spre tribord. Rachetele au căzut de o parte şi de alta a vasului, la cincizeci de metri, iar exploziile lor au azvârlit asupra punţii lui Poco Bonito o adevărată cascadă de apă.

Apoi focul a încetat brusc, dând impresia că peste navă coborâse o oază de linişte. Nu se mai auzeau decât bătaia ritmică a motoarelor puternice, care vibrau gata să se smulgă din bolţuri, mugetul eşapamentului şi fâşâitul apei despicate de etravă.

— Au renunţat? A întrebat Renee, plină de speranţă. Privind pe radar, Gunn i-a anunţat pe un ton fericit:

— Au virat şi au schimbat direcţia de mişcare.

— Dar cine sunt oamenii aceia?

— Piraţii locali nu folosesc holograme şi nici nu lansează rachete de pe iahturi, a zis sec Giordino.

Rămas pe gânduri, Pitt a privit în urma vasului.

— Amicii noştri de la Odyssey sunt principalii suspecţi. Imposibil să-şi fi dat seama că nu am ajuns la fundul mării. Pur şi simplu am căzut într-o ambuscadă aranjată pentru orice vas ar fi nimerit în zona asta a mării.

— Nu se vor bucura deloc, a spus Dodge, când vor constata că am scăpat, nu o dată, ci de două ori.

Renee nu mai pricepea nimic.

— Dar ce au cu noi? Ce-am făcut ca să vrea să ne ucidă?

— Cred că am pătruns pe terenul lor de vânătoare, a spus Pitt, analizând lucrurile la rece. În zona aceasta există ceva ce nu trebuie descoperit.

— Să fie vreo operaţiune de trafic de droguri? A sugerat Dodge. Crezi că Specter e amestecat în asemenea afaceri?

— S-ar putea, a zis Pitt. Dar, din puţinele lucruri pe care le ştim despre el, imperiul lui obţine profituri uriaşe din proiecte de excavaţii şi construcţii. Chiar şi ca activitate secundară, traficul de droguri ar impune timp şi eforturi considerabile. Nu, în cazul de faţă ne confruntăm cu ceva care depăşeşte pirateria sau drogurile.

Gunn a pus direcţia pe pilot automat, a ieşit din timonerie şi, extenuat, s-a lăsat moale pe un şezlong.

— Ce curs să programez?

Întrebarea lui a fost urmată de o tăcere apăsătoare. Pitt n-ar fi vrut să pericliteze viaţa celorlalţi, însă veniseră acolo cu o misiune clară.

— Sandecker ne-a trimis să descoperim adevărul privind pată cenuşie. Vom continua cercetarea până găsim cea mai mare concentraţie a contaminării, sperând că aşa vom ajunge la sursă.

— Dar dacă vom fi din nou vânaţi? L-a întrebat Dodge. Pitt a râs cât îl ţinea gura.

— Dacă tot am devenit atât de pricepuţi la treaba asta, întoarcem dosul şi fugim.

Capitolul 22

La răsăritul soarelui, marea era pustie. Pe radar nu apăruseră nave mai aproape de 45 de kilometri, în afara unui elicopter pe care îl zăriseră cu o oră înainte şi căutarea sursei poluării continuase fără întrerupere. Ca să se ferească de un nou atac, tot restul nopţii navigaseră fără nici o lumină.

Întorcându-se spre sud după confruntarea cu corabia-fantomă, acum se îndreptau spre Bahia Punta Gorda, locul spre care îi dusese dâra de toxicitate crescută a apelor. Deocamdată se bucurau de vreme favorabilă, beneficiind doar de o idee de briză şi de vânturi fără importanţă.

Coasta nicaraguană se afla la aproximativ trei kilometri. Câmpiile joase desenau o linie delicată la orizont, ca şi cum un uriaş ar fi trasat-o folosind un teu şi un stilou cu cerneală neagră. Ţărmul era învăluit în ceţuri care se îndreptau spre poalele munţilor scunzi din vest.

— Foarte ciudat, a făcu Gunn, care urmărea ţărmul prin binoclu.

— Ce anume? A tresărit Pitt.

— Potrivit hărţilor golfului Punta Gorda, singura aşezare de aici e un sătuc pescăresc numit Barra del Rio Maiz.

— Şi?

Gunn i-a întins binoclul lui Pitt.

— Uită-te şi spune-mi ce vezi.

Pitt a reglat binoclul şi l-a plimbat de-a lungul liniei de coastă.

— Nu văd nici un sat; arată mai curând ca un port mare şi adânc pentru vase-container. Am şi depistat două aflate la descărcare într-un doc uriaş, dotat cu macarale, plus alte două vase la ancoră, care-şi aşteaptă rândul.

— Mai e şi o suprafaţă întinsă rezervată pentru depozite.

— Adevărat, activitate febrilă, ca într-un stup.

— Şi ce părere ai de situaţia asta? L-a întrebat Gunn.

— Nu pot decât să cred că e vorba de echipamente şi provizii care se depozitează pentru construirea acelei căi ferate rapide între oceane.

— Au lucrat cu o discreţie extraordinară, a constatat Gunn. N-am citit nici un raport care să afirme că proiectul e finanţat şi în plină desfăşurare.

— Două dintre nave sunt sub pavilion chinezesc, a anunţat Pitt. Asta explică problema finanţării.

Golful Punta Gorda în care tocmai pătrundeau a devenit brusc o zonă în care apa avea o culoare maronie şi respingătoare. Toţi şi-au îndreptat atenţia către apă. Nimeni nu a scos o vorbă. Nimeni nu a făcut nici o mişcare când mâzga groasă s-a materializat în lumina ceţoasă a dimineţii, semănând cu o budincă subţiată.

Muţi, au rămas toţi cu privirile fixate în jos, în vreme ce prova părea că trece ca un plug prin apa care arăta ca bolnavă, semănând cu paleta arsă a unui pictor. Aspectul ei era ca al pielii cuprinse de lepră.

Stând la cârmă şi mestecând capătul unui trabuc pe care încă nu şi-l aprinsese, Giordino a încetinit motoarele, în timp ce Dodge, tot mai furios, a înregistrat şi a analizat nivelul de substanţe chimice din apă.

În cursul nopţii nedormite, Pitt ajunsese să-i cunoască mai bine pe Renee şi pe Dodge. Ea crescuse în Florida şi devenise expertă în scufundări de la o vârstă fragedă. Îndrăgostită de viaţa submarină, îşi luase masteratul în biologie marină. Cu câteva luni înainte de îmbarcarea pe Poco Bonito trecuse printr-un divorţ care lăsase urme serioase. Departe de casă în cursul îndelungatelor proiecte de cercetare în larg, Renee revenise după o asemenea misiune din insulele Solomon şi descoperise că iubirea vieţii ei părăsise domiciliul şi trăia cu altă femeie. „Bărbaţii, spunea ea, au încetat să mai fie o prioritate a vieţii mele.”

Pitt a declanşat o campanie pentru a-i stârni râsul de fiecare dată când socotea că descoperise ceva amuzant de spus.

Vorbele lui spirituale se loveau ca de un zid când era vorba de Dodge. Un bărbat taciturn, întâmplător fericit după treizeci de ani de căsătorie, avea cinci copii şi patru nepoţi. Lucra la NUMA încă de la fiinţarea agenţiei. Doctor în chimie, se specializase în studiul poluării apelor, efectuând în principal activitate de laborator. Însă după moartea soţiei, în urmă cu un an, se oferise să lucreze şi pe teren. Se întâmpla uneori să schiţeze câte un zâmbet la glumele lui Pitt, însă de râs nici nu putea fi vorba.

În jur, soarele ce abia răsărise dezvăluia suprafaţa oceanului pe care, gros, plutea stratul de mâzga. Avea consistenţa unei scurgeri de ţiţei, dar o densitate mult mai mare, netezind apa. Nu se vedea nici urmă de vălurele, deşi Giordino menţinea viteza lui Poco Bonito la zece noduri.

După ce împiedicaseră explozia din apropierea oraşului Bluefields şi abia scăpaseră cu viaţă din atacul declanşat de iahtul-pirat, încordarea amestecată cu nelinişte care escaladase pe navă în cursul nopţii părea să fi devenit atât de intensă, încât ajunsese aproape palpabilă. Pitt şi Renee ridicaseră la bord câteva găleţi de mâzgă şi o turnaseră în recipiente din sticlă ce aveau să fie supuse analizei la laboratoarele NUMA din Washington. Au mai colectat probe de viaţă marină pe care au găsit-o plutind în zeama aceea, acestea urmând a fi studiate de Renee.

Apoi, pe neaşteptate, Giordino a strigăt din timonerie, gesticulând bogat, asemenea strămoşilor săi italieni.

— Atenţie la babord prova! Se întâmpla ceva în apă!

În aceeaşi clipă au văzut cu toţii o mişcare a apei, ca şi cum o balenă uriaşă s-ar fi zbătut în chinuri de moarte. Au rămas neclintiţi ca nişte statui, în timp ce Giordino a virat, făcând prova să descrie un arc de douăsprezece grade către locul turbulenţei.

Pitt s-a grăbit să intre în timonerie şi a examinat cifrele de pe sonda ultrasonoră. Fundul se ridică foarte brusc. Era ca şi cum ar fi traversat o pantă abruptă ce apărea din fundul Marelui Canion. Hidoşenia de nedescris a mâzgii dădea mării înfăţişarea unui cazan cu nămol care fierbe.

— Incredibil, a spus cu glas reţinut Dodge, de parcă ar fi fost hipnotizat. Conform adâncimii marcate pe hartă în zona în care ne aflăm, ar trebui că aparatele să indice 180 de metri.

Pitt nu i-a răspuns. Stătea la prova cu binoclul lipit de ochi.

— Parcă fierbe marea, i-a zis el lui Giordino prin fereastra deschisă aflată alături de timonă. Imposibil să aibă origine vulcanică. Nu se văd aburi sau valuri de căldură la suprafaţă.

— Fundul se înalţă cu o viteză de necrezut, a anunţat Dodge. Parcă ar fi o erupţie vulcanică, dar lipseşte lava topită.

Se apropiaseră de ţărm, aflat la mai puţin de trei kilometri. Apa a devenit mai agitată, cu valuri în toate direcţiile. Vasul a fost scuturat violent, ca şi cum ar fi fost zdruncinat cu un vibrator uriaş. Mâzga cafenie se îngroşase, devenind noroi pur, aproape nediluat.

Giordino a păşit spre uşa timoneriei şi i-a făcut semn lui Pitt.

— Temperatura apei a suferit o modificare bruscă. Pe parcursul ultimului kilometru şi jumătate a revenit la normal pentru zona asta.

— Şi ce explicaţie ai?

— Poate o găseşti tu.

Dodge a simţit că situaţia îl depăşeşte. Ceea ce descoperiseră încălca orice legi cunoscute ale oceanului. Se ştia că vulcanii puteau apărea din adâncuri, însă în nici un caz nu ca o înălţare a noroiului şi a aluviunilor. În acel loc trebuie să fi existat un mediu lichid viu, în care trăiseră peşti şi alte fiinţe marine. Cu siguranţă înotaseră sau se târâseră cândva pe fundul oceanului. Acum toate muriseră sau fuseseră îngropate sub muntele de mâzga, ori migraseră spre ape limpezi. Acum, aici nu mai putea trăi nimic. Era o lume moartă, acoperită cu un noroi toxic ce părea să fi apărut din senin.

Giordino a început să întâmpine dificultăţi în direcţionarea navei, care nu-şi menţinea chila dreaptă. Valurile nu erau înalte, atingând doar cel mult un metru şi jumătate, dar, spre deosebire de valurile generate într-o singură direcţie de vânturile unei furtuni, acestea biciuiau şi azvârleau vasul în toate părţile, în mod imprevizibil. După ce au mai parcurs 200 de metri, apa a înnebunit, de parcă ar fi fost cuprinsă de o tulburare imposibil de controlat.

— O masă de noroi care a luat-o razna, a spus Renee, ca şi cum ar fi văzut un miraj. Curând va forma o insulă…

— Se va întâmpla mai curând decât îţi închipui, a exclamat Giordino, dând cu toată puterea înapoi. Ţineţi-vă bine. Fundul mării a ajuns chiar sub chilă.

Vasul s-a abătut brusc din drum, dar manevra fusese făcută prea târziu. Prova a izbit noroiul aproape solid ce se înălţase din mare, azvârlindu-i pe toţi în faţă, după care a înţepenit. Mustăţile prova s-au stins, iar elicele se învârteau ca turbate, transformând noroiul într-o spumă cenuşie-alburie în încercarea disperată de a elibera Poco Bonito din acel munte de aluviuni stârnite la suprafaţă. După ce nava a rămas prizoniera noroiului, cei de la bord s-au simţit ca nişte spectatori neputincioşi.

— Opreşte motoarele, i-a ordonat Pitt lui Giordino. Peste o oră o să avem fluxul. Aşteptăm până atunci şi vom încerca din nou. Până una-alta, să ducem toate materialele grele şi proviziile spre pupa.

— Chiar crezi că mutând 100-200 de kilograme vom reuşi să ridicăm suficient prova ca să alunecăm de pe movila asta de noroi? A întrebat Renee cu îndoială în glas.

Pitt căra deja un colac mare de parâmă către zona pupa.

— Mai pune 300-400 de kilograme, cât cântărim noi şi cine ştie? S-ar putea să avem noroc.

Deşi fiecare s-a apucat de cărat de parcă de asta ar fi depins viaţa lor, le-a trebuit aproape o oră să aducă la pupa toate bagajele, proviziile, echipamentele neimportante şi mobilierul. Apoi au aruncat peste bord toate năvoadele şi capcanele folosite pentru a face vasul să pară o ambarcaţiune de pescuit, după care au renunţat şi la ancorele prova.

Pitt a început să urmărească limbile ceasului de la mina.

— O să avem fluxul peste treisprezece minute şi acela va fi momentul adevărului.

— Momentul de care vorbeai va sosi mai curând decât ai crezut, a zis Giordino. Pe radar, dinspre nord, a apărut un vas, care se apropie. Şi încă repede.

Pitt a dus imediat binoclul la ochi şi a cercetat zarea.

— S-ar părea că e un iaht.

Gunn şi-a dus mâna streaşină la ochi, ca să şi-i ferească de soarele ce se înălţa şi a privit dincolo de zona poluată.

— E aceeaşi navă care ne-a atacat azi-noapte?

— Nu am văzut-o prea bine pe întuneric. Dar cred că nu greşesc dacă spun că avem toate motivele să bănuim că e vorba de acelaşi vas. Amicii noştri ne-au găsit din nou.

— Acum vor avea un avantaj substanţial în luptă, a zis Giordino. Pitt i-a îndemnat pe toţi ceilalţi să se retragă la marginea etamboului navei. Giordino a trecut la timonă şi a privit spre pupa. Asigurându-se că toţi ceilalţi se ţineau bine de balustrade, Pitt a făcut un semn din cap, aprobând pornirea înapoi a motoarelor. Acestea au gemut când Giordino a accelerat cât s-a putut. Vasul a pivotat şi s-a ridicat pe pupa, însă era înţepenit în noroi. Mâzga groasă acţiona ca un adeziv, lipindu-se de chilă lui Poco Bonito. Chiar dacă echipajul şi aproape o tonă de alte lucruri fuseseră îngrămădite la pupa, partea din faţă a vasului nu se înălţase decât cu cinci centimetri. Nu era suficient ca să se desprindă din strânsoare.

Pitt spera să prindă un val care să înalţe vasul, dar zadarnic. Substanţa groasă şi cenuşie făcea ca suprafaţa mării să fie netedă ca un ziar. Motoarele au mai gemut de câteva ori, elicele au azvârlit noroiul în jur, dar fără nici un rezultat. Toată lumea şi-a îndreptat privirile spre iahtul care se îndrepta cu viteză mare direct spre ei.

După ce a văzut iahtul la lumina zilei, Pitt a apreciat lungimea lui la peste 45 de metri. Spre deosebire de culoarea albă, în care sunt de obicei vopsite asemenea vase, acest iaht enorm avea culoarea levănţicii, ca şi camioneta Odyssey pe care o văzuse parcată în apropierea docului. Era o capodoperă tehnică, un simbol al călătoriilor luxoase pe ocean. Era echipat cu o barcă motorizată de şase metri lungime şi cu un elicopter de şase locuri.

Iahtul se apropiase suficient de mult, astfel că Pitt a reuşit să-i vadă şi numele, scris cu litere aurite: Epona. Dedesubtul numelui, pe peretele transversal etanş al punţii superioare, apărea aceeaşi emblemă a companiei Odyssey, înfăţişând un cal alergând. Drapelul care flutura pe antenă de comunicaţii etala tot un cal auriu pe un câmp de culoarea levănţicii.

Pitt a observat doi membri ai echipajului pregătindu-se cu febrilitate să coboare vasul auxiliar, în vreme ce alţi câţiva au ocupat poziţii pe puntea lungă din partea din faţă a iahtului, ţinând arme în mâna. Niciunul dintre ei nu a făcut măcar gestul de a se ascunde. Erau convinşi că vasul pescăresc nu avea cum să riposteze şi nu se fereau defel. În clipa în care a zărit doi indivizi încărcând un lansator de rachete, Pitt a simţit că i se face părul măciucă.

— Vine drept spre noi, a bolborosit Dodge, speriat de-a binelea.

— Nu arată că piraţii despre care am citit în copilărie, a strigat Giordino din timonerie, încercând să acopere urletul motoarelor. Aceia nu capturau vase folosindu-se de iahturi elegante. Pariez că a fost furat.

— Nu e furat, i-a răspuns Pitt. Aparţine companiei Odyssey.

— Mă înşel eu sau apar peste tot? Pitt s-a întors şi a strigat:

— Renee!

Ea stătea cu spatele lipit de etambou.

— Ce s-a întâmplat?

— Du-te la bucătărie, goleşte toate sticlele pe care le găseşti acolo, apoi umple-le cu combustibil din rezervorul pentru generator.

— De ce nu combustibil normal? A întrebat Dodge.

— Pentru că benzina se aprinde mai uşor decât motorină, i-a explicat Pitt. Iar după ce le umpli, să bagi înăuntrul fiecăreia câte o cârpă şi să o faci şomoiog.

— A, cocktailuri Molotov?

— Întocmai.

Nici nu a dispărut bine Renee în bucătăria vasului, că Epona a descris un arc larg spre ei. Venind cu faţa, a lăsat impresia că se apropie în viteză. Pitt a observat că iahtul avea două coci gemene, ca un catamaran.

— Dacă nu reuşim să ne smulgem din grămada asta de noroi, a zis el nervos, situaţia se complică în mod supărător.

— Ce te agiţi atât? I-a strigat Giordino. Asta e tot ce poţi?

Apoi, spre stupefacţia tuturor, Giordino a ieşit în fugă din timonerie, a urcat cu mişcări precipitate pe acoperiş, a rămas uşor aplecat o clipă, ca un săritor de la trambulină care se concentrează înainte de intrarea în concurs, apoi a sărit pe puntea pupa, între Pitt şi Gunn.

A fost noroc, intuiţie sau intervenţia sorţii. Greutatea lui Giordino şi şocul creat de aterizarea lui pe punte au constituit impulsul suplimentar de care era nevoie pentru a desprinde vasul din îmbrăţişarea noroiului. Înfiorător de încet, centimetru cu centimetru, Poco Bonito a alunecat pe noroiul gros. În cele din urmă, chila a scăpat din strânsoare, iar vasul a făcut un salt înainte, de parcă ar fi fost propulsat dintr-o praştie.

Pe chipul şi în ochii lui Pitt a apărut o expresie de amuzament.

— O să ţin minte şi de acum înainte n-o să-ţi mai zic să ţii regim. Giordino a zâmbit cu gura până la urechi.

— Aşa să faci.

— Hei, să o ştergem cum ne pricepem mai bine, a propus Pitt. Rudi, treci la timonă şi stai cât mai ghemuit. Renee, tu şi Patrick ghemuiţi-vă şi ascundeţi-vă după toate lucrurile îngrămădite la pupa. Eu şi Al ne pitim sub un maldăr de năvoade.

Nici n-a apucat să termine de vorbit, că unul dintre membrii echipajului de pe iahtul de lux a tras cu un lansator portabil de rachete. Proiectilul a trecut prin uşa babord a timoneriei şi a ieşit pe la tribord, după care a lovit apa la cincizeci de metri spre travers tribord şi a explodat.

— Ce bine că n-am apucat să intru acolo, a spus Gunn, încercând să se poarte de parcă ar fi ieşit la o plimbare într-un parc.

— Acum aţi înţeles de ce trebuie să staţi ghemuiţi?

Dintr-un salt, Gunn a intrat în timonerie şi a răsucit timona, făcând chila să se desprindă de tot din noroiul care continua să se ridice din apă. Însă până să accelereze la maximum, o altă rachetă a trecut prin coca vasului, lovind motorul tribord. Ca printr-o minune, proiectilul nu a explodat, în schimb a provocat un incendiu, pentru că uleiul şi motorina s-au scurs din motorul avariat. Aproape instinctiv, Gunn a oprit alimentarea ca să împiedice extinderea focului din cauza scurgerii de combustibil în zona de incendiu.

Dodge a luat iniţiativa, a coborât în grabă în camera motoarelor şi a înşfăcat un extinctor prins pe un perete etanş. După ce a tras inelul de siguranţă, a apăsat pe declanşator şi a stropit flăcările până când prin bocaportul deschis a început să iasă doar un nor gros de fum negru.

— Luăm apă? A întrebat Pitt, de sub năvoadele unde se ascunsese.

— Aici jos e o harababură de nedescris, dar santina e uscată! I-a strigat Dodge printre accese de tuse.

Văzând coloana de fum negru ce se ridica din pântecul vasului pescăresc, celor de la bordul iahtului li s-a părut că acesta fusese lovit mortal. Considerând că şi membrii echipajului muriseră sau erau răniţi prea grav ca să mai opună rezistenţă, căpitanul iahtului a dat comanda de reducere a motoarelor, încetinind şi apropiindu-se de prova lui Poco Bonito.

— Rudi, mai avem ceva putere?

— Motorul babord e terminat, dar cel de la tribord e intact.

— Atunci indivizii au făcut o greşeală capitală, a spus Pitt cu un rânjet glacial.

— Cum adică? S-a mirat Gunn.

— Mai ţii minte corabia piraţilor?

— Cum aş putea uita?

Gunn a redus acceleraţia motorului în funcţiune ca să lase impresia că şi acela era pe ducă, lăsând micul vas de cercetări să se oprească total. Stratagemă a dat roadele aşteptate. Convins că victima sa era pe cale de a se scufunda, căpitanul iahtului a înghiţit momeala şi a continuat să se apropie cu motoarele mergând în gol.

Secundele au trecut cu o încetineală enervantă, până când iahtul a ajuns foarte aproape, dominând vasul prin mărime. Întrucât la bordul lui Poco Bonito nu mişca nimeni, iar fumul continua să se ridice din măruntaiele lui, piraţii nu au deschis focul împotriva vasului aparent lovit de moarte. Apoi, un bărbat bărbos a scos capul din timonerie şi, cu un accent american sudic, a dus o portavoce la gură şi s-a răstit:

— Voi, care mă mai puteţi auzi. Dacă nu abandonaţi vasul, o să-l facem fărâme. Să nu încercaţi cumva să folosiţi mijloace de comunicaţie. Repet, fără mesaje. Avem la bord echipamente de detecţie şi vom şti imediat dacă transmiteţi ceva. Aveţi fix şaizeci de secunde ca să săriţi în apă. Vă promit transbordarea în siguranţă până în cel mai apropiat port.

— Să le răspundem? A întrebat Gunn.

— Poate c-ar trebui să facem cum spune, a bolborosit Dodge. Vreau să-mi revăd copiii şi nepoţii.

— Dacă ai încredere în vorbele unui pirat, i-a răspuns Pitt cu răceală, atunci îţi promit şi eu că-ţi vând ieftin o mină de aur în Newark, New Jersey.

Lăsând impresia că ignoră iahtul, Pitt s-a arătat vederii celor de pe iaht şi s-a cocoţat pe echipamentele şi lucrurile îngrămădite la pupa, s-a apropiat de bastonul de pavilion aflat pe osatură pupa, pe care era arborat drapelul nicaraguan. L-a coborât, i-a desfăcut copcile şi l-a scos. Apoi a scos pachetul împăturit pe care-l avea sub cămaşă. După câteva momente, a ridicat alt drapel din mătase, cu dimensiunea de un metru pe un metru şi jumătate.