Clive Cussler

— Destul de importantă, a maimuţărit-o Perlmutter, cu o uşoară notă de sarcasm. Dacă tot ceea ce aţi descoperit este autentic, aţi aruncat la gunoi nu ştiu câte teorii arheologice general acceptate.

— Vai de mine, a făcut Summer, uitându-se la fratele ei, care abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Chiar aşa de rău e?

— Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile, a zis Perlmutter între două înghiţituri de vin. (Deşi raportul era o revelaţie şocantă, omul se comporta cu un calm remarcabil.) Se cunosc foarte puţine lucruri despre cultura celtică dinainte de anul 500 Î. Hr. N-au lăsat mărturii scrise decât în Evul Mediu. Tot ce se cunoaşte din negura vremurilor este că în jurul anului 2000 î. Hr., celţii s-au răspândit dinspre Europa Răsăriteană, după ce apăruseră în apropierea Mării Caspice. Unii istorici au emis ideea că au strămoşi comuni cu hinduşii, deoarece limbile lor erau similare.

— Dar cât de dispersate au fost aşezările lor? A întrebat Dirk.

— Au pătruns în nordul Italiei şi al Elveţiei, apoi s-au extins spre Franţa, Germania, Britania şi Irlanda, ajungând spre nord până în Danemarca, în zona scandinavă, iar spre sud, până în Spania şi Grecia. Arheologii au găsit obiecte de origine celtă până şi dincolo de Mediterana, în Maroc. De asemenea, în nordul Chinei s-au descoperit morminte conţinând mumii bine păstrate, atribuite unei culturi căreia i s-a dat numele Urumchi. Populaţia aceasta era aproape sigur de origine celtă, pentru că prezenţa trăsături faciale caucaziene şi piele albă, păr blond sau roşcat şi îmbrăcăminte ţesută din lână, gen tartan.

Dirk s-a lăsat pe spătar, ridicând în aer picioarele din faţă ale scaunului.

— Am citit despre populaţia Urumchi. Dar n-am avut habar că pe atunci celţii au migrat până în Grecia. Am crezut mereu că grecii au fost acolo din totdeauna.

— Cu toate că unii îşi au originea în acea regiune, s-a acceptat în general ideea că majoritatea au pătruns spre sud din Europa Centrală. Perlmutter s-a foit, căutându-şi o poziţie mai comodă, după care a continuat: Celţii au dominat un teritoriu aproape la fel de întins ca Imperiul Roman. După ce au dislocat populaţiile neolitice care au construit în întreaga Europă monumente megalitice de felul celor de la Stonehenge, ei au perpetuat tradiţiile religiei mistice druide. Apropo, „druizi” înseamnă „cei foarte înţelepţi”.

— Ciudat că prea puţine elemente ale culturii lor au supravieţuit de-a lungul secolelor.

Perlmutter a dat din cap aprobator.

— Spre deosebire de egipteni, greci şi romani, ei n-au întemeiat un imperiu şi nici nu au reuşit să dobândească unitatea naţională. Erau o confederaţie de triburi care deseori luptau unul împotriva celuilalt, dar care se aliau când trebuiau să înfrunte un duşman comun. După 1 500 de ani, cultura lor rurală a evoluat în cele din urmă, ajungând să ridice fortăreţe pe coline, construite din pământ şi palisade din lemn care treptat s-au transformat în comunităţi aglomerate. Există destul de multe oraşe moderne pe locul unor cetăţi celte antice. Zurich, Paris, München şi Copenhaga, de exemplu şi jumătate dintre oraşele din Europa sunt situate deasupra unor foste sate celte.

— Greu de crezut că o populaţie care nu a construit palate şi citadele a produs o cultură dominantă în Europa Occidentală.

— Societatea celtă s-a dezvoltat cu precădere în plan pastoral. Ocupaţia lor principală era creşterea vitelor şi a oilor. S-au ocupat şi de agricultură, însă producţiile erau mici, obţinute doar cât să îndestuleze familii individuale. Cu excepţia faptului că nu erau nomazi, existenţa lor tribală se asemăna mult cu aceea a indienilor americani. De multe ori, organizau raiduri împotriva unor sate ca să le ia vitele şi femeile. Abia spre anul 300 d. Hr. au început să practice agricultura pe suprafeţe mai mari pentru a-şi hrăni vitele în cursul iernilor aspre. Cei care locuiau de-a lungul coastei au devenit neguţători de arme din bronz şi vânzând staniu, preţios pentru alte culturi care produceau metale. Cea mai mare parte a aurului pentru podoabele exotice purtate de şefii lor războinici şi de clasa dominantă se importa.

— Bizar lucru ca o cultură relativ sărăcăcioasă să devină atât de puternică şi să stăpânească un teritoriu atât de întins, a spus Dirk.

— Nu se poate afirma despre celţi că au avut o cultură săracă, l-a corectat cu delicateţe Perlmutter. Ei au făcut trecerea la Epoca Bronzului, obţinând acest metal aliind cuprul cu staniul, ce se găsea în mari cantităţi în Britania. Ulterior li s-a recunoscut meritul de a fi fost primii turnători în fier, care au iniţiat astfel Epoca Fierului. Erau călăreţi nemaipomeniţi şi au introdus roata în Europa, au construit care de luptă şi au fost primii care au folosit căruţe de transport pe patru roţi şi unelte din metal pentru arat şi recoltat. Tot ei au creat unelte pe care le folosim şi astăzi, cum ar fi penseta şi cleştele. Au fost primii care au potcovit caii cu potcoave din bronz şi au inventat obada din fier pentru roţile carelor de luptă şi ale căruţelor. Celţii au învăţat populaţiile lumii antice să folosească săpunul. Priceperea lor la prelucrarea metalelor era inegalabilă, iar iscusinţa în modelarea aurului pentru bijuterii, ornamente, coifuri pentru războinici, spade şi securi – extraordinară. Ceramica şi obiectele lor de olărit dovedesc multă creativitate. Au stăpânit şi arta fabricării sticlei. Tot ei i-au învăţat pe greci şi pe romani arta emailării obiectelor. Celţii au excelat în poezie şi muzică. Poeţii lor erau mai preţuiţi decât preoţii. Iar practica de a începe ziua după miezul nopţii tot de la ei am moştenit-o.

— Şi care au fost cauzele decăderii lor? A vrut să ştie Summer.

— În primul rând, înfrângerile în faţa invadatorilor romani. Lumea galilor, după cum îi numeau romanii pe celţi, a început să se destrame pe măsură ce alte culturi, precum cea a germanilor, a goţilor şi a saxonilor, au început să se extindă în Europa. Într-un fel, aş spune că au fost cei mai înverşunaţi duşmani ai lor înşişi. Un popor energic, nedomolit, căruia îi plăceau aventura şi libertatea individuală, s-a dovedit inconstant, impetuos şi lipsit de orice disciplină, factori care i-au grăbit prăbuşirea. Până la căderea Romei, celţii fuseseră alungaţi dincolo de Marea Nordului, spre Anglia şi Irlanda, unde influenţa lor este resimţită şi astăzi.

— Cum arătau şi cum îşi tratau femeile? A întrebat Summer cu un zâmbet pisicesc.

Perlmutter a oftat.

— Chiar mă-ntrebam când o să ajungi şi la asta. Apoi a turnat restul de vin în paharele tuturor. Celţii au fost o rasă de oameni curajoşi, înalţi şi drepţi. Aveau părul blond, mergând până la roşcat şi castaniu. Au fost descrişi drept zgomotoşi, cu voci profunde şi aspre. Summer, sper că te bucuri să afli că în societatea celtică femeile erau foarte preţuite. Se puteau căsători când doreau şi puteau să moştenească proprietăţi. Spre deosebire de majoritatea culturilor vremii, femeile aveau dreptul să ceară daune dacă erau maltratate. Femeile celte erau descrise ca fiind la fel de masive ca bărbaţii lor şi luptând umăr la umăr cu ei. Perlmutter a ezitat şi a zâmbit, după care a urmat: Cred că era ceva să vezi o armată alcătuită din femei celte.

— De ce? A întrebat Summer, căzând în capcană.

— Pentru că deseori intrau în luptă goale puşcă.

Summer avea suficientă experienţă de viaţă ca să nu roşească, însă a ridicat ochii spre tavan, apoi a privit în pământ.

— Şi aşa ajungem la artefactele celte pe care le-am găsit pe bancul Navidad, a spus Dirk cu un aer serios. Dacă nu erau transportate la bordul unei corăbii acum trei mii de ani, atunci cum au ajuns acolo?

— Şi cum se explică existenţa încăperilor şi a camerelor pe care le-am găsit săpate în rocă? A adăugat Summer.

— Sunteţi convinşi că sunt săpate în rocă şi nu făcute din lespezi aşezate una peste alta? I-a întrebat Perlmutter.

Dirk s-a uitat la sora lui.

— Ar fi posibil. Depunerile şi vegetaţia subacvatică puteau acoperi spaţiile dintre lespezi.

— Celţii nu obişnuiau să sape încăperi în rocă solidă. Rareori au construit structuri din piatră, a precizat Perlmutter. Poate că, pe vremea când bancul Navidad se înălţa deasupra mării, nu au găsit copaci pe care să-i folosească pentru cherestea. Palmierii tropicali, de exemplu, datorită trunchiurilor curbate şi fibroase, nu sunt buni pentru locuinţe.

— Dar cum au parcurs aproape 10 000 de kilometri pe ocean în anul 1100 î. Hr.?

— Greu de răspuns, a recunoscut Perlmutter. Cei care trăiau pe ţărmurile Atlanticului călătoreau pe mare şi erau numiţi „oameni ai vâslelor”. Se ştie că au navigat până în Mediterana tocmai din porturi situate la Marea Nordului. Dar nu ştiu să existe legende legate de traversarea Atlanticului de către celţi, în afară, poate, de Sfântul Brendan, preotul irlandez, care a făcut o călătorie de şapte ani în cursul căreia şi unii istorici socotesc că ar fi atins coastele estice ale Americii.

— Când a avut loc această călătorie? A întrebat Dirk.

— Între 520 şi 530 d. Hr.

— E cu 1 500 de ani prea târziu pentru noi, a spus Summer. Dirk s-a aplecat şi l-a mângâiat pe Fritz care, imediat, a început să-i lingă mâna.

— S-ar părea că n-o nimerim deloc.

Summer a lăsat privirea în jos şi şi-a aranjat rochia.

— Bine şi ce să facem în continuare?

— Prima enigmă de pe lista voastră care trebuie dezlegată, i-a sfătuit Perlmutter, e să aflaţi dacă şi când bancul Navidad s-a aflat deasupra nivelului mării.

— Un specialist în geomorfologie, care studiază originea şi vârsta suprafeţelor terestre, ar putea să ne dea o explicaţie, a sugerat Summer cu un aer de cunoscător.

Perlmutter a privit atent macheta faimosului submarin al confederaţilor numit Hunley.

— Aţi putea începe cu Hiram Yaeger şi computerul lui vrăjitor. În memoria lui se găseşte volumul cel mai mare de date din ştiinţele marine. Dacă s-a făcut vreodată un studiu al geologiei bancului Navidad, sigur poate fi găsit acolo.

— Dar dacă studiul a fost scris de vreo echipă de oameni de ştiinţă germani sau ruşi?

— Yaeger va face rost de o traducere. Puteţi fi siguri de asta. Dirk s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi.

— Imediat ce revenim la sediul NUMA, o să vorbim cu Hiram şi-o să-i cerem să caute în fişierele lui.

— Şi după aceea? A întrebat Summer cu un zâmbet. Dirk i-a răspuns fără să ezite:

— Apoi ne prezentăm la amiralul Sandecker. Dacă vrem să lămurim lucrurile până la capăt, trebuie să-l convingem să ne pună la dispoziţie un echipaj, o navă de cercetare şi toate echipamentele necesare pentru o inspecţie amănunţită a încăperilor scufundate şi pentru recuperarea tuturor obiectelor de acolo.

— Adică ne întoarcem acolo?

— Avem de ales?

— Presupun că nu, a spus ea încet. Din anumite motive, pe care nu le putea explica, s-a simţit cuprinsă de teamă. Dar nu cred că mai sunt în stare să văd din nou Pisces.

— Din câte îl cunosc eu pe Sandecker, a spus Perlmutter, asociind explorarea voastră cu vreun alt proiect, va economisi fondurile NUMA.

— E o presupunere perfect rezonabilă, a spus Dirk, întorcându-se către sora lui. Mergem? I-am răpit destul timp lui St. Julien. Summer l-a îmbrăţişat cu fereală pe Perlmutter.

— Îţi mulţumim pentru minunatul prânz.

— E întotdeauna o plăcere pentru un burlac cu vechime să se afle în compania unei tinere frumoase.

Dirk i-a strâns mâna.

— La revedere şi-ţi mulţumim.

— Transmiteţi-i urările mele tatei şi spuneţi-i să treacă pe la mine.

— Aşa vom face.

După plecarea tinerilor, Perlmutter a rămas multă vreme pierdut în gânduri, până când ţârâitul telefonului l-a trezit la realitate. Îl sună Pitt.

— Dirk, copiii tăi au plecat.

— I-ai îndreptat în direcţia bună? A întrebat Pitt.

— Doar le-am stârnit pofta. N-am prea avut ce să le ofer. Există foarte puţine date despre călătoriile pe mare ale celţilor.

— Vreau să te întreb ceva.

— La dispoziţia ta.

— Ai auzit de un pirat pe nume Hunt?

— Da, un corsar care a atins o oarecare faimă pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Dar de ce vrei să ştii?

— Am auzit că a devenit o fantomă cunoscută sub numele de Corsarul Rătăcitor.

Perlmutter a oftat.

— Am citit şi eu nişte relatări. O nouă versiune a Olandezului Zburător. Cu toate astea, câteva nave şi bărci de pescuit au apucat să transmită mesaje că i-au văzut nava dispărând fără urmă.

— Prin urmare, există motive de îngrijorare când navighezi prin apele nicaraguane?

— S-ar putea. Dar de ce te interesează?

— Din curiozitate.

— Vrei să-ţi transmit relatările pe care le am despre Hunt?

— Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai trimite ceva prin curier pe adresa hangarului, a spus Pitt. Mâine-dimineaţă trebuie să prind un avion foarte devreme.

— A şi plecat.

— Mulţumesc, St. Julien.

— Peste două săptămâni organizez o mică serată. Poţi veni?

— Nici n-aş vrea să ratez vreuna dintre petrecerile tale nemaipomenite.

După ce a închis, Perlmutter a adunat tot ce avea despre Hunt, a chemat un serviciu de curierat şi s-a dus în dormitor, unde a rămas în faţa unei biblioteci ticsite cu cărţi. Fără nici o şovăială a extras o carte de pe un raft şi a păşit apăsat până în birou, unde s-a întins pe un pat de consult stil Recamier, îmbrăcat în piele, care fusese făcut în Philadelphia în 1840. Fritz a sărit pe pat şi s-a culcuşit pe stomacul lui, măsurându-l cu ochi lăcrimoşi ca de cerşetor.

Perlmutter a deschis cartea intitulată „Locul unde s-a înălţat cândva Troia” de Iman Wilkens şi s-a apucat de citit. După o oră, a închis-o şi l-a privit pe Fritz.

— E oare posibil? A murmurat el către căţel. Oare?

Apoi a îngăduit vinului de colecţie să-şi facă efectul şi a adormit.

Capitolul 18

În ziua următoare Pitt şi Giordino au plecat spre Nicaragua cu un avion supersonic Citation, care aparţinea NUMA şi avea ca destinaţie Managua. De acolo, s-au îmbarcat pe un avion turbopropulsor Cassa 212, construit în Spania pentru uz comercial, pentru a călători o oră şi zece minute peste munţi şi câmpii joase, până la Marea Caraibilor, pe deasupra unei zone cunoscute sub numele de Coasta Ţânţarilor. Ar fi putut scurta drumul zburând cu supersonicul NUMA, dar Sandecker socotise că era preferabil să pară nişte turişti obişnuiţi şi să se amestece în peisaj.

Soarele care apunea scălda vârfurile munţilor în auriu înainte ca razele lui să se piardă în umbrele de pe povârnişurile dinspre răsărit. Lui Pitt îi venea greu să-şi imagineze un canal care să traverseze un teren atât de accidentat şi totuşi, de-a lungul istoriei, Nicaragua fusese întotdeauna considerată o rută mai bună decât Panama pentru un canal care să lege cele două oceane. Avea o climă mai sănătoasă, calea topografiată era mai uşor de excavat, iar canalul ar fi fost cu aproape 500 de kilometri mai aproape de Statele Unite; 900 de kilometri, dacă era vorba de distanţa până la Canalul Panama şi înapoi.

Înainte de începutul secolului, aşa cum se întâmpla în cazul multor puncte de cotitură ale istoriei, politica a ieşit tiptil din bârlog şi a dat un verdict greşit. Panama beneficia de un lobby substanţial şi se străduia din răsputeri să-şi promoveze interesele şi să strice relaţiile dintre Nicaragua şi guvernul SUA. O vreme, situaţia a oscilat, însă, deoarece Teddy Roosevelt {9} se străduia din culise să realizeze, indiferent cum, o înţelegere cât mai avantajoasă cu cei din Panama, evenimentele au intervenit în defavoarea statului Nicaragua când muntele Pele, un vulcan de pe insula Martinica din Caraibe, a erupt, ucigând peste treizeci de mii de oameni. Printr-o coincidenţă cu totul nefericită, autorităţile din Nicaragua au emis o serie de mărci poştale prin care îşi prezentau ţara drept un tărâm al vulcanilor, una înfăţişând o erupţie în spatele unui cheu şi al unei linii de cale ferată. Asta a pus capac la toate. Senatul a votat în favoarea statului Panama pentru construirea canalului.

Pitt a început să studieze un referat despre Coasta Ţânţarilor imediat după decolarea din Washington. În Nicaragua, câmpiile joase dinspre Marea Caraibilor erau izolate de partea vestică, mai populată, a ţării de un lanţ muntos destul de greu accesibil şi de junglele tropicale. Populaţia şi regiunea respectivă nu făcuseră niciodată parte din imperiul spaniol, însă ajunseseră sub dominaţia britanică până în 1905, când întreaga coastă a intrat sub jurisdicţia guvernului nicaraguan.

Bluefields, destinaţia lui Pitt, era principalul port la Marea Caraibilor din Nicaragua, botezat astfel după numele unui pirat olandez de tristă faimă care obişnuia să-şi ascundă corabia în laguna din apropierea oraşului. Populaţia locală era alcătuită din miskitos, grupul dominant, ai căror strămoşi amestecaţi proveneau din America Centrală, Europa şi Africa; creoli, descendenţi din negrii epocii coloniale şi metişi, prin ale căror vine curge sânge indian şi spaniol.

Economia, preponderent piscicolă, era susţinută de-a lungul coastei de companii mari. Capturile principale erau constituite din creveţi, homari şi broaşte ţestoase. O mare fabrică din oraş prelucra peştele pentru export, în vreme ce facilităţi masive de întreţinere asigurau reparaţiile, alimentarea şi aprovizionarea flotelor de pescuit sub pavilioane internaţionale.

Când Pitt a ridicat ochii de pe referat, cerul devenise negru ca tăciunele. Zumzetul constant al elicelor şi geamătul motoarelor l-au făcut să uite de toate şi să facă o călătorie nostalgică în memorie.

Chipul pe care îl vedea în oglindă în fiecare dimineaţă nu mai semăna cu cel din urmă cu 25 de ani: pe pielea cândva netedă, apăraseră riduri. Timpul scurs, viaţa aventuroasă şi expunerea la intemperii îşi spuseseră cuvântul.

În timp ce privea în gol pe fereastră, gândurile i-au fugit spre trecut. Totul începuse pe o porţiune pustie de plajă la Kaena Point, pe insula Oahu din Hawaii. Stătea întins pe nisip şi făcea plajă, contemplând visător brizanţii din larg, când zărise un cilindru de culoare galbenă plutind pe apă. După ce înfruntase valurile înşelătoare, recuperase obiectul şi luptase din greu cu curenţii ca să revină la ţărm. Înăuntru a găsit un mesaj al căpitanului unui submarin nuclear care fusese dat dispărut. Din acea clipă, viaţa lui a cunoscut un nou curs. A cunoscut-o pe femeia care a devenit prima lui iubire chiar din clipa când a văzut-o. Mai târziu, convins că murise, îi purtase imaginea în memorie, fără să afle că ea supravieţuise decât atunci când Dirk şi Summer apăruseră în pragul casei lui.

Corpul lui înfruntase cu bine trecerea timpului – poate că muşchii nu-i mai erau la fel de tari ca altădată, însă încheieturile nu dăduseră încă piept cu durerile şi chinurile care apar odată cu vârsta. Părul negru îi era încă bogat şi ondulat, cu şuviţe cărunte care începuseră să se întindă spre tâmple. Ochii verzi şi fascinanţi încă sclipeau cu vioiciune. Dragostea lui pentru mare şi pentru munca la NUMA continua să-i umple timpul. Amintirile aventurilor trăite, unele plăcute, altele aducând a coşmar, precum şi nenumăratele cicatrice căpătate nu dispăruseră odată cu trecerea anilor.

Retrăia în minte nenumăratele ocazii în care o înşelase pe Doamna cu Coasa. Călătoria primejdioasă de-a lungul râului subteran în căutarea aurului incaşilor, lupta fără mari sorţi de izbândă dintr-un fort abandonat al Legiunii Franceze din Sahara, bătălia din Antarctica împotriva unui snowmobil şi aducerea la suprafaţă a Titanicului. Satisfacţia şi împlinirea pe care le simţea după două decenii de realizări îi dădeau un sentiment plăcut de mulţumire, făcându-l să simtă că, una peste alta, viaţa merită trăită.

Cu toate acestea, vechiul său impuls, dorinţa de a răspunde provocărilor necunoscutului, se mai stinsese. Acum avea o familie şi mai multe răspunderi. Vremea aventurilor nesăbuite era pe sfârşite. S-a întors şi s-a uitat la Giordino, care era capabil să doarmă dus în orice condiţii, indiferent cât de neprielnice, la fel de uşor ca în confortabilul lui apartament din Washington. Aventurile prin care trecuseră împreună deveniseră aproape legendare şi, deşi nu erau deosebit de apropiaţi în viaţa personală, de îndată ce se confruntau cu situaţii dezastruoase şi potrivnice, reacţionau ca un singur om, fiecare folosind la maximum virtuţile fizice şi mentale ale celuilalt până când învingeau sau, uneori, pierdeau – ceea ce nu li se întâmplase prea des.

A zâmbit în barbă, amintindu-şi ce scrisese cândva un reporter despre el într-una dintre puţinele ocazii când faptele lui de curaj ajunseseră în atenţia publicului: „În sufletul oricărui om însetat de aventură există ceva din Dirk Pitt. Dar pentru că este Dirk Pitt, el tânjeşte mai mult decât oricine altul”.

Pilotul avionului Cassa a coborât trenul de aterizare, iar zgomotul specific l-a trezit pe Pitt din visare.

Când s-a înclinat către fereastră şi a privit în jos, a văzut cum luminile de aterizare se reflectau în apa râurilor şi a lagunelor din jurul aeroportului. În ploaia uşoară, avionul a atins solul şi a rulat către terminalul principal. Vântul, la o viteză de maxim 10 km/h, făcea ca picăturile de ploaie să cadă pieziş, dând aerului un miros de prospeţime umedă. Pitt l-a urmat pe Giordino pe scară şi a rămas oarecum surprins constatând că temperatura de afară nu depăşea 20 de grade; se aşteptase să fie mai cald cu cel puţin zece grade.

Au traversat cu paşi grăbiţi pista şi au intrat în terminal, unde au aşteptat mai bine de un sfert de oră până le-au sosit bagajele aduse de la avion cu un cărucior. Potrivit instrucţiunilor primite de la Sandecker, la ieşirea din terminal aveau să fie aşteptaţi de o maşină. Pitt a pornit trăgând cele două valize pe rotile, iar Giordino şi-a aranjat pe un umăr bareta genţii din pânză care atârna greu din cauza costumului de scufundător. Au urmat drumul pavat, lung de cincizeci de metri, până la şosea. Cinci automobile şi zece taxiuri, ai căror şoferi s-au grăbit să le ofere serviciile lor. După ce le-au făcut taximetriştilor un gest de refuz, au rămas în aşteptare vreme de un minut, după care ultimul automobil din şir, un Ford Escort vechi, cu urme de zgârieturi şi lovituri pe caroserie, le-a făcut semn cu farurile. Pitt s-a apropiat de portiera şoferului, s-a aplecat şi a dat să întrebe: „Aştepţi pe…”

Însă nu a apucat să ducă fraza până la capăt, pentru că a amuţit de uimire. Din maşină a coborât Rudi Gunn, care le-a strâns mâinile.

— Nu putem continua să ne întâlnim în felul ăsta, a zis el zâmbind. Pitt l-a privit lung, dezorientat.

— Amiralul nu ne-a spus nimic despre participarea ta la proiect. Giordino a rămas la fel de mirat.

— De unde-ai apărut şi cum ai ajuns înaintea noastră?

— M-am plictisit să tot stau la birou, de aceea l-am vrăjit pe Sandecker să mă lase şi pe mine să vin. Am plecat spre Nicaragua imediat după discuţia cu el. Văd că nu s-a deranjat să vă anunţe.

— O fi uitat, a spus Pitt cu cinism. Şi-a petrecut braţul pe după umerii bărbatului firav. Rudi, am trecut prin multe greutăţi. Va fi o plăcere să lucrăm împreună.

— Ca atunci, în Mali, pe fluviul Niger, când m-ai aruncat din barcă?

— Dacă nu mă înşel, era absolut necesar.

Pitt şi Giordino îl respectau pe directorul adjunct de la NUMA. Chiar dacă arăta şi se purta ca un profesor preocupat de propria ţinută, Gunn nu se sfia să treacă şi la treburi mai grele şi neplăcute dacă asta era necesar pentru a duce la bun sfârşit vreun proiect. Cei doi îl admirau în mod deosebit pentru că, indiferent în ce încurcături se băgau, Gunn nu îi turna amiralului.

Şi-au pus bagajele în portbagaj şi s-au suit în obositul Escort. Gunn a ocolit cu pricepere maşinile parcate în faţa terminalului şi a intrat pe şoseaua care ducea de la aeroport către docuri. Au mers de-a lungul golfului Bluefields, înconjurat de plaje largi. Delta fluviului Escondido se despărţea în câteva canale care ocoleau oraşul, apoi continuau prin strâmtoarea Buff. Laguna, golful şi portul erau pline de bărci de pescuit, tăcute, pe care nu se vedea ţipenie de om.

— S-ar părea că întreaga flotă de pescuit e în port, a remarcat Pitt.