Clive Cussler

— Acum vor şti cine suntem, a spus Pitt, când i-a văzut pe ceilalţi privind cu respect drapelul cu dungi şi stele fluturând sfidător în briza uşoară.

Renee a revenit pe punte aducând două borcane din sticlă şi o sticlă de vin plină ochi cu benzină. Înţelegând brusc situaţia, a avut o revelaţie.

— Doar nu vrei să-i pintenezi?! A exclamat ea.

— Să mă anunţi când eşti gata! A strigat Gunn, iar din glasul lui a răzbătut dorinţa de acţiune, deşi a rămas cu chipul neclintit, ca un jucător de pocher care riscă o cacealma ca să câştige potul cel mare.

— Nu! S-a tânguit Renee. Asta nu mai e o hologramă. E un vas solid. Dacă încerci să-l pintenezi, o să ne facem armonică.

— Asta şi vreau, a pus-o Pitt la punct. Tu şi Patrick daţi foc la şomoioage şi pregătiţi-vă să azvârliţi bombele imediat ce ne ciocnim.

Nimeni n-a mai şovăit. Iahtul continua să se apropie de Poco Bonito. Era acum la mai puţin de treizeci de metri.

Giordino i-a azvârlit lui Pitt una dintre carabine şi au început imediat să tragă amândoi în iaht. Giordino a pus arma pe foc automat, slobozind o ploaie de gloanţe de 5,56 mm în timonerie, iar Pitt a ţintit şi a tras cu precizie în individul care ţinea lansatorul de rachete, doborându-l din a doua lovitură. Un altul de pe iaht s-a aplecat să recupereze lansatorul, dar Pitt l-a nimerit şi pe el…

Dezorientaţi de faptul că Poco Bonito ripostase atât de surprinzător, membrii echipajului iahtului s-au repezit să se adăpostească, fără să mai răspundă cu foc. Giordino nu era sigur, dar se părea că-l lovise cu un glonţ în umăr pe căpitan, care a dispărut din vedere, prăbuşindu-se pe punte. În aceeaşi clipă, timonierul a fost doborât de o ploaie de gloanţe, iar iahtul a început să piardă direcţia şi să descrie un viraj. Având la dispoziţie doar forţa unui motor, Poco Bonito a pornit cu jumătate din viteza normală, însă prova s-a înălţat din apă suficient ca să le dea tuturor încredere că va reuşi să-şi îndeplinească rolul de berbec.

Nu a mai fost nevoie să i se spună cuiva să se aşeze lipit de peretele etanş şi să-şi protejeze capul cu braţele. Renee şi Dodge au schimbat priviri temătoare când Gunn i-a aruncat fiecăruia câte o vestă de salvare portocalie. În timonerie, Gunn s-a proptit bine pe picioare, cu mâinile atât de strâns încleştate de timonă, încât încheieturile degetelor i se albiseră. Unica elice rămasă muşca apa, propulsând vasul direct spre iahtul masiv şi opulent. Oamenii de la bordul acestuia au privit cu ochii căscaţi, parcă înmărmuriţi de groază şi de uimire, când şi-au dat seama că vasul pescăresc cu înfăţişare nevinovată nu era dispus să cedeze, ci îi ataca, hotărât să-i pinteneze. Ca la atacul unui lup în piele de oaie, surpriza a fost totală, deoarece nici un alt vas nu le opusese rezistenţă până atunci. Pe de altă parte, au rămas ca trăsniţi văzând apariţia neaşteptată a drapelului american.

Pitt şi Giordino au continuat să tragă devastator, maturând punţile iahtului şi golindu-le de oameni, în timp ce Poco Bonito se apropia ameninţător. Epona părea mai impunătoare ca înainte, mai ales când vasul a ţâşnit spre coca ei la mijloc, puţin spre pupa faţă de timonerie. Punţile deveniseră pustii. Ca nişte iepuri speriaţi, oamenii din echipaj au preferat să se ascundă sub punte decât să-şi rişte pielea sub tirul precis şi nimicitor al celor de pe vasul pescăresc.

Poco Bonito arăta ca o navă diavolească, pentru că fumul ce ieşea atât pe ţeava de eşapament, cât şi din camera motoarelor era suflat de briză, ajungând aproape paralel spre pupa. Gunn fusese ofiţer pe un distrugător de rachete care pintenase un submarin irakian în Marea Mediterană în timpul conflictului menit să alunge forţele lui Saddam Hussein din zonă. Numai că în acea situaţie nu văzuseră decât chioşcul submarinului. Acum aveau în faţă o navă masivă, solidă, care îi domina prin mărime.

Mai erau zece secunde până în momentul ciocnirii.

Capitolul 23

Pitt şi Giordino au lăsat jos carabinele şi s-au pregătit pentru coliziune. Din poziţia ghemuită în care stătea lângă peretele etanş, Renee a observat că pe chipurile celor doi apăruse o anume nepăsare, care indică faptul că nu erau apăsaţi de teamă sau de încordare. Păreau indiferenţi ca două raţe care stau în bătaia unei ploi torenţiale.

Gunn şi-a planificat mişcările pe care urma să le facă în timonerie. A îndreptat prova astfel încât să izbească în camera motoarelor iahtului, imediat înapoia sufrageriei. După impact, următoarea manevră importantă era să dea înapoi şi să se roage că motorul să poată scoate prova lui Poco Bonito din corpul iahtului, apoi să-şi păstreze flotabilitatea în vreme ce inamicul se ducea pe drumul fără de întoarcere spre fundul mării.

Coca zveltă a iahtului părea atât de aproape, încât Gunn a avut senzaţia că poate întinde mâna prin geamul spart al timoneriei ca să atingă imaginea alungită a calului.

Iahtul arunca o umbră uriaşă asupra vasului de cercetări. Au urmat distrugerile în lanţ, când totul a părut să se deruleze aparent cu încetinitorul, timp în care s-au auzit scrâşnetul şi geamătul metalului sfârtecat şi strivit, ce părea să nu se mai sfârşească. Poco Bonito îşi străpunsese duşmanul mult mai mare, făcând o gaură în formă de V în cocă, distrugând pereţii etanşi şi de rezistenţă ai camerei motoarelor la corpul tribord al catamaranului şi strivindu-i pe toţi cei care se aflaseră în acea zonă.

Renee şi Dodge s-au ridicat brusc în picioare şi au aruncat sticlele cu fitilurile aprinse. Una dintre ele a sărit rostogolindu-se pe puntea din lemn de tec fără să se spargă, însă cealaltă s-a sfărâmat şi a dat naştere unei mingi de flăcări care s-a împrăştiat peste copastia iahtului ca o cascadă de foc. Fără să se oprească, cei doi au azvârlit şi borcanele, după care sticla de vin şi toate au explodat în pălălăi care au cuprins jumătate din vas. Iahtul cândva frumos arăta acum ca într-un coşmar dement.

Chiar înainte ca nava de cercetări să-şi încetinească mişcarea înainte, Gunn a dat înapoi cu toată forţa. Vreme de câteva secunde de încordare, Poco Bonito a rămas agăţat, cu prova strivită înfiptă aproape doi metri în corpul iahtului, prinsă că într-o menghină, iar elicea a înspumat apa mării fără să urnească vasul. S-au scurs astfel zece, cincisprezece, apoi douăzeci de secunde. Într-un târziu, cu un scrâşnet de metal chinuit şi smulgând bucăţi din provă, nava a scăpat din strânsoare. Când prova crâmpoţita a ieşit din corpul iahtului, mizeria cenuşie s-a năpustit în golul rămas ca un fluviu tumultuos. Vasul a început aproape imediat să se încline.

Doi dintre membrii echipajului de pe Epona, aflaţi la adăpostul copastiei, şi-au revenit şi au început să tragă cu arme automate spre Poco Bonito. Din poziţia în care erau nu puteau însă ţinti decât prea jos, din cauza înclinării pronunţate şi progresive a navei spre tribord. Gloanţele au izbit apa în jurul navei de cercetări, unele străpungând oţelul cocii sub linia de plutire şi făcând câteva găuri prin care apa a început să ţâşnească înăuntru.

Pitt şi Giordino au tras oarecum la întâmplare din cauza fumului şi a flăcărilor care le stânjeneau vederea, iar curând rezistenţa armată de la bordul iahtului a încetat. Suprastructura era ascunsă de incendiu şi de fum. Dinspre bord s-au auzit urlete şi strigăte. Alimentate de briza uşoară, flăcările s-au extins prin borta uriaşă făcută în corpul tribordului. Catamaranul se lăsase şi mai mult în apă, făcând ca babordul rămas întreg să se ridice peste suprafaţa mării.

Toţi cei de pe Poco Bonito s-au îngrămădit lângă balustradă şi au privit fascinaţi cum iahtul îşi dădea duhul. O parte dintre membrii echipajului s-au urcat disperaţi la bordul elicopterului, al cărui pilot a pornit motorul, apoi l-a ambalat puternic. Străduindu-se să compenseze unghiul de înclinare al iahtului, pilotul a ridicat aparatul în aer, îndepărtându-se de vasul cuprins de flăcări şi îndreptându-se cu viteză către uscat, lăsând răniţii să piară în flăcări sau să se înece.

— Trage alături de iaht, i-a ordonat Pitt lui Gunn.

— Cât de aproape? A întrebat acesta pe un ton ce trăda îngrijorarea.

— Suficient de aproape ca să pot sări la bordul lui. Dându-şi seama că nu avea rost să-l contrazică pe Pitt, Gunn a ridicat din umeri şi a început să îndrepte prova strivită către iahtul devenit ca o torţă de la prova până la mijlocul structurii. A lăsat motorul în marşarier şi a făcut vasul să se deplaseze spre pupa, pentru a reduce presiunea apei ce se infiltra în porţiunea avariată.

În acest timp, Giordino se zbătea furibund în camera motoarelor, răvăşită după avarierea motorului, făcând reparaţiile necesare pentru a păstra flotabilitatea vasului şi forţa motorului rămas întreg. Renee a curăţat puntea de echipamentele netrebuincioase şi le-a azvârlit peste bord. Mânjit de funingine şi unsoare, Dodge a coborât în pântecul navei târând după el o pompă portabilă până în secţiunea pupa, ca să scoată apa ce pătrundea prin etrava spintecată şi împinsă până lângă peretele dinspre prova.

În timp ce Gunn a manevrat cu precauţie până ce Poco Bonito a ajuns paralel cu Epona, Pitt a aşteptat până când bordurile aproape s-au atins, după care s-a ridicat în picioare pe balustradă şi a sărit la bordul celuilalt vas, aterizând pe puntea deschisă, din lemn de tec, în spatele salonului. Din fericire, briza împingea flăcările spre prova, iar secţiunea pupa încă nu suferise efectele incendiului. Dacă voia să mai găsească pe cineva în viaţă, trebuia să se mişte cu iuţeală, înainte ca iahtul cu linii cândva elegante să fie înghiţit de adânc. Zgomotul produs de incendiul care se extindea incontrolabil amintea de cel făcut de o locomotivă cu aburi care goneşte pe şine.

Pitt a trecut în fugă prin salon, dar nu a văzut pe nimeni. O verificare rapidă a cabinelor elegante din burta iahtului l-a lămurit că membrii echipajului şi căpitanul fugiseră de acolo. A încercat să urce pe scara mochetată cu pluş spre timonerie, dar a dat de un zid de flăcări care l-au silit să bată în retragere. Simţea deja în nas şi în plămâni usturimea produsă de fumul gros. Ochii îi lăcrimau de la fumul înţepător şi îi simţea de parcă i-ar fi luat foc în orbite. Cu părul şi sprâncenele pârlite, era cât pe ce să abandoneze cercetarea, când, ajuns în bucătărie, s-a împiedicat de corpul cuiva. S-a aplecat şi a rămas stupefiat când a descoperit că era o femeie care nu avea pe ea decât un bikini. După ce a ridicat-o şi a pus-o pe umăr ca pe un sac, a ieşit cu greu până pe puntea pupa, tuşind şi ştergându-şi ochii cu mâna rămasă liberă.

Gunn a evaluat imediat situaţia creată şi a adus nava şi mai aproape de iaht, până când bordurile lor s-au ciocnit uşor. Apoi s-a grăbit să iasă din timonerie şi a preluat femeia fără cunoştinţă pe care Pitt i-a întins-o peste balustradă. Arşiţa flăcărilor începuse să facă băşicuţe în vopseaua bordului navei de cercetări, de aceea Gunn s-a grăbit să aşeze încet femeia pe punte, observând doar că avea părul lung şi roşcat, după care a fugit înapoi în timonerie ca să îndepărteze Poco Bonito de iahtul incendiat.

Pitt, abia reuşind să vadă pe unde calcă, s-a apropiat de femeie şi i-a luat pulsul, constatând că acesta era regulat. Şi respiraţia îi era normală. I-a dat părul roşu ca focul la o parte de pe frunte şi a observat un cucui mare cât un ou. A presupus că femeia îşi pierduse cunoştinţa în momentul coliziunii. Faţa, braţele şi picioarele lungi şi frumoase arătau bine bronzate. Chipul îi era frumos dăltuit, cu un ten fără cusur şi cu buze pline şi senzuale. Nasul puţin ridicat în sus i se potrivea perfect cu faţa. Cum ochii îi erau închişi, Pitt nu a putut vedea ce culoare aveau. Era o femeie foarte atrăgătoare, cu corpul mlădios ca al unei dansatoare.

Renee a mai aruncat o ladă cu flotoare de năvod peste bord şi s-a grăbit să vină lângă femeia care stătea întinsă pe punte.

— Ajută-mă să o duc jos, a spus ea. De restul o să mă ocup eu. Încă parţial orbit, Pitt a cărat femeia pe scara ce ducea spre cabina lui şi a aşezat-o pe pat.

— Are o contuzie urâtă la frunte, a spus el, dar cred că-şi va reveni. Dă-i nişte aer dintr-o butelie ca s-o ajuţi să elimine fumul din plămâni.

Pitt a revenit pe punte exact la momentul potrivit pentru a asista la scufundarea iahtului.

Aluneca încet sub apă, cu corpul şi suprastructura până mai adineauri de culoarea levănţicii, acum însă înnegrite de incendiu şi mânjite de mâzga. Un sfârşit trist şi patetic pentru o navă atât de frumoasă.

Corpul tribord al catamaranului se scufundase complet sub apă cenuşie. Babordul a rămas în aer câteva secunde, în timp ce suprastructura a alunecat încet sub suprafaţa apei, lăsând în urmă un vârtej de abur şi fum. Elicele lucioase din bronz au sticlit în soare, apoi au dispărut şi ele. Cu excepţia şuieratului apei la contactul cu flăcările, iahtul s-a dus la fund în tăcere, fără zbatere, de parcă ar fi vrut să-şi ascundă undeva rănile. Ultima imagine care a persistat a fost flamura pe care era pictat calul auriu. Apoi, marea indiferentă a înghiţit-o şi pe ea.

După ce a iahtul a dispărut, motorina a ieşit la suprafaţă şi s-a împrăştiat peste noroiul cenuşiu, trasând dungi în toate nuanţele curcubeului, ce străluceau în soare. Au apărut şi bule de aer care s-au spart şi tot felul de resturi, care au părut să rămână pe loc, aşteptând să fie cărate către vreun ţărm îndepărtat de curenţi şi de maree.

Întorcând spatele tragediei, Pitt a intrat în timonerie. Cioburile împrăştiate pe toată puntea au scrâşnit sub tălpile lui.

— Cum ţi se pare, Rudi? Reuşim să ajungem la mal sau pornim cu pluta?

— Cred că reuşim dacă Al menţine motorul în funcţiune, iar Patrick face faţă inundaţiei de la pupa, lucru puţin probabil. Apa pătrunde mai repede decât pot scoate pompele.

— Mai luăm apă şi prin găurile de gloanţe făcute sub linia de plutire.

— În magazia de jos avem o prelată mare. Dacă o putem coborî peste etravă ca o mască, am putea reduce pătrunderea apei, iar pompele ar face faţă.

Pitt şi-a dat seama că secţiunea prova a navei se scufundase deja cu peste şaizeci de centimetri.

— Mă ocup cu de asta.

— Să nu-ţi ia prea mult, l-a prevenit Gunn. Eu dau înapoi, ca să mai reduc debitul apei care inundă.

Pitt a băgat capul pe tambuchiul care ducea la sala motoarelor.

— Al, cum merge distracţia acolo?

Giordino şi-a făcut apariţia şi a privit în sus spre Pitt. Stătea până la genunchi în apa amestecată cu noroi, hainele îi erau leoarcă, iar mâinile, braţele şi faţa îi erau mânjite de ulei.

— Abia reuşesc să fac faţă, şi, crede-mă, nu-i deloc distractiv.

— Poţi să mă ajuţi puţin aici, sus?

— Doar câteva clipe, să desfund pompele de la santină. Mizeria asta le înfundă şi trebuie să curăţ filtrele la fiecare câteva minute.

Pitt a coborât şi a trecut prin dreptul cabinelor, ajungând la magazia de materiale, unde a găsit o prelată mare, împăturită. Era grea şi greu de manevrat, dar a reuşit să o târâie în sus pe trepte şi prin tambuchi, până pe puntea pupa. Giordino i s-a alăturat curând, arătând de parcă tocmai ar fi fost scos dintr-un butoi cu gudron şi, împreună, au desfăcut prelata şi i-au legat capetele cu frânghie din nailon. De două dintre capete au legat bucăţi smulse din motorul lovit de rachetă. După ce au terminat, Pitt s-a răsucit şi i-a făcut semn lui Gunn să reducă viteza de mers înapoi.

Împreună, el şi Giordino au azvârlit prelata peste prova strivită, până ce aceasta a ajuns în apă, ţinând de toate capetele frânghiilor. Au aşteptat până când latură cu greutăţi s-a scufundat încet în mâzga. Apoi Pitt a strigat către Gunn:

— Hei, porneşte înainte, dar încet!

Pitt şi Giordino au rămas de o parte şi de alta a provei şi au tras frânghiile până când capătul cu greutăţi a rămas atârnat sub rămăşiţele etravei. Apoi au legat frânghiile de la partea de jos şi au tras în sus capetele superioare, până când prelata a rămas întinsă peste secţiunea avariată, reducând mult pătrunderea apei în interior. Imediat ce frânghiile au fost fixate bine, Pitt a ridicat tambuchiul provei şi l-a întrebat pe Dodge:

— Cum stăm, Patrick?

— Aţi reuşit ceva, a răspuns acesta, extenuat, dar surâzător. Aţi redus pătrunderea apei cu vreo 80%. Acum pompa va putea face faţă.

— Trebuie să mă întorc în sala motoarelor, a anunţat Giordino. Lucrurile nu arată prea bine acolo.

— Nici tu nu arăţi prea grozav, i-a spus Pitt zâmbind şi şi-a petrecut un braţ pe după umărul lui. Să mă înştiinţezi dacă ai nevoie de ajutor.

— M-ai încurca. În două ore rezolv problema. Apoi Pitt a intrat în timonerie.

— Rudi, pornim la drum. Am peticit nava destul de bine.

— Suntem norocoşi că sistemul de comandă computerizată a navigaţiei a rămas intact. Am programat cursul către Barra del Colorado, în Costa Rica. Un vechi amic de-al meu de pe vremea când lucrăm în marină s-a retras acolo şi locuieşte în apropierea unei staţiuni de pescuit sportiv. Putem trage la docul lui să facem reparaţiile necesare pentru călătoria de întoarcere până la şantierul naval NUMA din Fort Lauderdale.

— Inteligentă soluţie, a zis Pitt şi a făcut un gest către misteriosul vas-container de dimensiuni uriaşe aflat la descărcare. Am da de necazuri dacă ne-am duce într-acolo. Mai bine să ne păzim decât să ne pară rău.

— Ai dreptate. Dacă autorităţile nicaraguane află că am scufundat un iaht în apele lor teritoriale, ne arestează. Apoi şi-a şters cu o cârpă firicelul de sânge ce-i curgea pe obraz, dintr-o tăietură. Ce spune femeia pe care ai salvat-o?

— Aflu imediat ce se dezmeticeşte.

— Vrei să iei legătura cu amiralul ca să-i prezinţi situaţia sau o fac eu?

— Mă ocup şi de asta.

Pitt a intrat în bucătărie şi s-a aşezat la un computer folosit de echipaj mai mult pentru jocuri, e-mail şi, când şi când, pentru internet. A tastat numele iahtului, Epona şi a aşteptat. Într-o clipă, pe ecran i-a apărut imaginea unui cal şi o scurtă descriere. Pitt a memorat mai tot ce-l interesa, a închis computerul şi a ieşit.

În culoarul ce separa cabinele a întâlnit-o pe Renee.

— Cum se simte?

— Dacă ar fi după mine, aş azvârli-o fără prea multă vorbă peste bord. E cumplit de arogantă.

— Chiar aşa?

— Mai rău. Abia şi-a revenit şi a început să-mi facă probleme. Nu numai că face pe autoritară, dar mai şi vorbeşte în spaniolă. Renee a făcut o pauză şi a surâs cu şiretenie. Dar se preface.

— Cum de ţi-ai dat seama?

— Pe mama o chema Ybarra. Vorbesc spaniola mai bine decât musafira noastră.

— Nu vrea să răspundă în engleză? A întrebat-o Pitt. Renee a clătinat din cap.

— Cum ţi-am spus, joacă teatru. Vrea să credem că a fost o biată mexicancă angajată să slugărească la bucătărie. Dar machiajul şi ţinuta o dau de gol, e clar. Tipa are clasă. Nici vorbă să fie servitoare.

Pitt şi-a scos pistolul din tocul de la brâu.

— Ia să mă joc puţin de-a durul cu ea. A pătruns în cabină în care se afla oaspetele misterios, s-a apropiat de ea şi, calm, i-a lipit gura ţevii de nas. Îmi pare rău că trebuie să te ucid, dulceaţo, dar nu ne putem permite să lăsăm martori. Sper că mă-nţelegi.

Femeia a făcut ochii mari, privind cruciş către pistol. Brusc, simţind răceala ţevii şi privind în ochii verzi şi impenetrabili ai lui Pitt, buzele au început să-i tremure.

— Nu, nu, te rog! A strigat ea în engleză. Nu mă ucide! Am bani. Lasă-mă în viaţă şi te fac bogat.

Pitt a ridicat privirea spre Renee, care rămăsese cu gura căscată, încă nesigură dacă Pitt nu voia cumva să o împuşte pe femeie.

— Renee, tu vrei să fii bogată?

Renee a intrat în joc şi a preluat rolul oferit.

— Păi avem deja o tonă de aur ascuns la bord.

— Dar nu uita de rubine, smaralde şi diamante, a glumit Pitt.

— S-ar putea să ni se înmoaie inima şi să nu o dăm ca hrană rechinilor vreo două zile, dacă ne spune ce-i cu corabia piraţilor şi de ce am fost urmăriţi cu gândul de a fi omorâţi şi de a ni se scufunda vasul.

— Da. Da, vă rog! A răspuns femeia pe nerăsuflate. Vă spun tot ce ştiu.

Lui Pitt nu i-a scăpat o sticlire în ochii căprui ca ambră, semn că nu trebuia să o creadă.

— Te ascultăm.

— Iahtul ne-a aparţinut mie şi soţului meu, a început ea. Călătoream de la Savannah prin Canalul Panama până la San Diego, când s-a apropiat de noi un vas pescăresc aparent nevinovat, al cărui căpitan ne-a solicitat nişte medicamente ca să trateze un marinar rănit. Din nefericire, David, soţul meu, a căzut în capcana întinsă şi, până să ne dezmeticim, piraţii au urcat la bord.

— Iartă-mă că te întrerup, a spus Pitt, eu mă numesc Dirk Pitt, iar ea e Renee Ford.

— Şi eu îmi cer scuze că nu v-am mulţumit pentru că m-aţi salvat. Rita Anderson.

— Şi ce s-a întâmplat cu soţul tău şi cu echipajul?

— Au fost ucişi şi cadavrele au ajuns în ocean. Pe mine m-au cruţat pentru că au socotit că le puteam fi de folos în atragerea altor vase.

— Cum asta? A întrebat-o Renee.

— Au zis că, dacă cineva de pe un vas vede o femeie în bikini pe punte, s-ar putea apropia suficient de mult pentru a uşura atacul.

— Iar ăsta a fost singurul motiv pentru care te-au lăsat în viaţă? A întrebat-o Pitt cu o expresie de îndoială.

Ea a încuviinţat fără un cuvânt.

— Ai idee cine erau şi de unde veneau?

— Erau bandiţi din Nicaragua care aleseseră să devină piraţi. Eu şi soţul meu fuseserăm avertizaţi să nu navigăm prin zona aceea, dar, în apropierea coastelor, apa părea fără pericole.

— Ciudat lucru, nişte piraţi locali care ştiu să piloteze elicoptere, mormăit Renee în barbă.

— Câte vase au capturat şi au distrus folosindu-se de iahtul vostru? A insistat Pitt.

— Eu ştiu de trei. Într-un caz, echipajul a fost ucis, iar vasul scotocit în căutare de lucruri de valoare, după care l-au scufundat.

— Unde te aflai când am pintenat iahtul? A întrebat-o Renee.

— Deci asta s-a întâmplat? A răspuns ea visătoare. Eram încuiată în cabina mea. Am auzit zgomot de explozii şi de arme. Apoi am simţit o izbitură puternică, iahtul s-a zguduit, după care a izbucnit incendiul. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte de a leşina a fost că peretele cabinei s-a prăbuşit peste mine. Când m-am trezit, eram aici, pe vasul vostru.

— Îţi mai aduci aminte de ceva petrecut înainte de coliziune şi de incendiu?

Rita a scuturat rar din cap.

— Nimic. M-au ţinut prizonieră în cabină şi m-au scos afară doar când se pregăteau să vă captureze vasul.

— Ce rost avea holograma corabiei-fantomă? A întrebat-o Renee. Părea mai curând o găselniţă pentru a face vasele să se îndepărteze din zonă decât un act pirateresc.

Rita s-a uitat nedumerită la Renee.

— Hologramă? Nici nu ştiu sigur ce e aia.

Pitt a surâs în barbă. Avea toate motivele să creadă că Rita Anderson inventa o poveste pentru adormit copiii. Renee avea dreptate. Machiajul nu indică nici pe departe că aceasta era o femeie care îşi văzuse soţul ucis, apoi fusese tratată cu cruzime de piraţi. Rujul bej-trandafiriu cu o strălucire deosebită, prea bine aplicat, ochii desenaţi cu un creion de calitate şi fondul de ten care îi punea în evidenţă fruntea – toate sugerau o viaţă dusă în lux. A hotărât să o atace decisiv, urmărind-o în acelaşi timp, ca să-i vadă reacţia.

— Ce legătură ai cu Odyssey? A întrebat-o el pe neaşteptate.

La început, femeia n-a priceput. Apoi şi-a dat treptat seama că oamenii din faţa ei nu erau simpli pescari.

— Nu ştiu la ce vă referiţi, a încercat ea să câştige timp.

— Soţul tău nu a fost angajat al concernului Odyssey?

— De ce mă întrebi asta? A izbucnit ea, trăgând de timp ca să găsească un răspuns convingător.

— Pe vasul vostru am văzut aceeaşi imagine, un cal, ca pe emblema companiei Odyssey.

Sprâncenele îngrijite şi desenate frumos au tresărit agitate. „E o bună actriţă, se gândi Pitt, foarte bună. Nu se dă bătută cu una, cu două.” Începuse să-şi dea seama că nu era soţia vreunui om bogat. Se simţea bine când comanda, când avea putere asupra altora. L-a amuzat episodul următor, când Rita a încercat un atac pe flancuri, încercând să răstoarne situaţia.