Clive Cussler

Pitt a menţinut viteza bărcii la cinci noduri. Acelea nu erau ape prin care să gonească, pentru că valurile provocate de siaj ar fi inundat armonia perfectă a mediului de pe mal. Cei trei mii de acri de pădure tropicală virgină deveniseră rezervaţia biologică Indio Maiz. Trei sute de specii de reptile, două sute de specii de mamifere şi peste 600 de specii de păsări puteau numi acea zonă căminul lor.

Era ora patru după-amiază când au pătruns de pe fluviul San Juan pe râul Bartola şi destul de curând au amărat la Popasul şi Centrul de Cercetări Bartola. Ascuns în pădure, popasul avea unsprezece camere, fiecare cu baie şi plase pentru ţânţari. Pitt şi Giordino s-au cazat separat.

După ce s-au împrospătat, s-au îndreptat spre bar şi restaurant. Pitt a comandat un pahar cu tequila dintr-o marcă de care nu auzise, cu multă gheaţă. Giordino, care susţinea că văzuse mai mult de zece filme cu Tarzan, în care apăreau o mulţime de englezi dornici de safari, a ales un gin. Pitt a observat un bărbat gras îmbrăcat cu un costum alb, care stătea singur la o masă din apropierea barului. Avea un aer aparte, care sugera că era un locuitor respectat din zonă, cineva care se putea dovedi o mină de informaţii.

Pitt l-a abordat:

— Iertaţi-mă, domnule, v-am fi recunoscători dacă ne-aţi ţine tovărăşie la un pahar.

Omul a ridicat privirea, iar Pitt şi-a dat seama că era destul de bătrân, apropiindu-se de optzeci de ani. Avea faţa congestionată de căldură şi transpira abundent, dar, ca prin minune, încă nu-i apăruseră pete umede la subsuori. Bătrânul şi-a trecut o batistă peste chelie şi a încuviinţat:

— Sigur, sigur, mă cheamă Percy Rathbone. Vă rog, mi-ar fi mai uşor dacă aţi veni la masa mea, a spus el, făcând semn către propriul trup care abia încăpea pe scaunul din rafie.

— Mă numesc Dirk Pitt, iar prietenul meu e Al Giordino. Cu mâna jilavă, bătrânul le-a strâns mâna bărbăteşte.

— Încântat să vă cunosc, staţi jos, staţi.

Pe Pitt îl amuza faptul că Rathbone avea obiceiul să-şi repete spusele.

— Arătaţi ca un om care cunoaşte junglă şi căruia îi place aici.

— Se vede, se vede, nu-i aşa? A zis Rathbone şi a chicotit. Mai toată viaţa am trăit pe malul fluviilor din Nicaragua şi Costă Rica. Familia mea s-a mutat aici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tata a fost spion al britanicilor, urmărind germanii care încercau să construiască pe ascuns diferite facilităţi în lagune pentru a asigura reparaţia şi realimentarea submarinelor.

— Daţi-mi voie să vă întreb, cum îţi poţi câştiga existenţa pe un fluviu ca acesta, într-un loc aşa sălbatic?

Rathbone s-a uitat la Pitt cu o expresie de şiretenie în ochi.

— Cum să… Cum să spun, mă credeţi că mă bazez pe turism? Pitt nu era convins că acela era adevărul, dar a făcut jocul bătrânului:

— Înseamnă că aveţi o afacere pe plan local.

— Corect, corect. Scot un venit frumuşel de la pescari şi de la iubitorii de natură care vin să viziteze rezervaţia. Am un mic lanţ de staţiuni între Managua şi San Juan del Norte. Domnilor, după ce ajungeţi acasă, ar trebui să mă căutaţi pe internet.

— Dar locul acesta e proprietatea rezervaţiei naturale. Constatarea lui Pitt l-a făcut pe Rathbone să se crispeze.

— Adevărat, adevărat. Acum sunt într-o vacanţă. Îmi place să mai evadez din lumea afacerilor şi să mă relaxez aici, unde oaspeţii nu mă tulbură tot timpul. Dumneavoastră cu ce treburi aţi venit? Pentru pescuit?

— Da, pentru pescuit şi pentru faună. Ne-am început călătoria de la Barra Colorado şi am dori, dacă se poate, să ajungem la Managua.

— Minunat, minunat tur, a spus Rathbone. O să-l apreciaţi din plin. Nu are egal în emisfera asta.

Apoi li s-a adus încă un rând de băuturi, iar Giordino a cerut ca nota să fie trecută în contul lui.

— Spuneţi-mi, domnule Rathbone, de ce un fluviu care curge de la malul Pacificului până la Atlantic este atât de puţin cunoscut celor din afară?

— Fluviul a fost renumit în toată lumea înainte de construirea Canalului Panama. După aceea, San Juan a ajuns la groapa de gunoi a istoriei. Un conchistador spaniol, Hemandez de Cordoba, a navigat în susul fluviului San Juan în 1524. A ajuns până la lacul Nicaragua şi a întemeiat oraşul colonial Granada, pe malul celălalt. Ca să-i ţină la respect pe francezi şi pe englezi, departe de America Centrală, spaniolii care l-au urmat pe Cordoba au construit forturi apărate de zeci de tunuri. Unul dintre ele este El Castillo, la câţiva kilometri în susul fluviului.

— Şi spaniolilor le-a reuşit planul?

— Sigur, sigur, a spus Rathbone, întărindu-şi spusele cu un gest din mâini. Dar nu pe deplin. Henry Morgan şi Sir Francis Drake au urcat fluviul, dar nici ei n-au reuşit să treacă de El Castillo ca să ajungă la lac. Cam o sută de ani mai târziu, au fost urmaţi de Horatio Nelson, pe vremea când era doar căpitan. El a condus o flotă mică până la San Juan şi a atacat El Castillo, care a rămas în picioare până astăzi. Asaltul lui a dat greş. Singurul lui eşec. Toată viaţa l-a măcinat amintirea asta.

— De ce? A întrebat Giordino.

— Pentru că în acel atac şi-a pierdut un ochi.

— Dreptul sau stângul?

Rathbone a rămas pe gânduri câteva clipe, nepricepând gluma, apoi a ridicat din umeri.

— Nu-mi aduc aminte.

Pitt a luat o gură de tequila.

— Câtă vreme au controlat spaniolii acest fluviu?

— Până pe la 1850, când a început goana după aur din California. Commodore Vanderbilt, magnatul căilor ferate şi al transporturilor pe apă, a simţit că norocul îi surâde. A încheiat o înţelegere cu spaniolii pentru că vasele lui să asigure servicii de transport prospectorilor are se îmbarcau din New York şi din Boston pentru călătoria spre California. Pasagerii lui se transbordau de pe navele oceanice pe cele aburi de pe fluviu la San Juan del Norte. Apoi urcau până la San Juan, traversau lacul la Virgen. De acolo, mai aveau de mers vreo douăzeci de kilometri cu căruţele până la San Juan del Sur, micuţul port de la Pacific, practic o aruncătură de băţ, de unde se îmbarcau în nou pe navele lui Vanderbilt care duceau minerii însetaţi de aur pre San Francisco. În felul acesta, economiseau nu numai sute de kilometri de călătorie în jurul Capului Horn, ci şi peste 1 500 de kilometri traversând istmul Panama spre sud.

— Când a dispărut traficul de pe fluviu? A întrebat Pitt.

— Accessory Transit Company, cum o botezase Vanderbilt, şi-a încetat activitatea odată cu construcţia Canalului Panama. Commodore a construit un adevărat palat la San Juan del Norte, care e încă în picioare, dar e abandonat şi acoperit de vegetaţie. Vreme de optzeci de ani, până în anii 1990, când a devenit un soi de atracţie turistică, fluviul a fost dat uitării.

— Pare să fi fost o rută mai logică pentru un canal între oceane decât cel din Panama.

Rathbone a clătinat din cap cu tristeţe.

— Bineînţeles, bineînţeles, dar complicatul joc politic făcut de Teddy Roosevelt l-a împins cu câteva sute de kilometri mai la sud.

— Se putea săpa un canal pe aici, a spus Giordino, cu un aer gânditor.

— Prea târziu. Marile interese de afaceri din jurul Canalului Panama, activiştii din domeniul mediului şi ecologiştii ar lupta până la moarte împotriva unui asemenea proiect. Chiar dacă guvernul nicaraguan ar aproba aşa ceva, nimeni n-ar finanţa ideea.

— Am auzit că au existat planuri pentru construcţia unui tunel prin Nicaragua, între oceane.

Rathbone a privit lung spre fluviu.

— Vreme de câteva luni, de-a lungul fluviului au circulat nişte zvonuri, dar nimic nu s-a adeverit. Au trecut pe aici tot felul de topografi, care au cutreierat şi prin junglă. Elicoptere, care zburau peste tot. Geologii şi inginerii îmi umpleau la refuz staţiunile, de nu-mi ajungea whisky-ul, dar, după vreun an, şi-au făcut cu toţii bagajele şi au plecat acasă. Şi cu asta s-a terminat totul.

Giordino şi-a terminat paharul şi a comandat altul.

— Nu s-a mai întors niciunul? Rathbone a clătinat din cap.

— Eu nu i-am mai văzut.

— Dar aveau vreun motiv să sisteze proiectul? A vrut să ştie Pitt. Bătrânul a clătinat din nou din cap.

— Nimeni nu ştia prea multe. Contractele lor se încheiaseră şi şi-au făcut lichidarea. Totul părea învăluit în mare secret. L-am făcut pe unul dintre ingineri să se îmbete în noaptea dinaintea plecării, dar tot ce-am scos de la el a fost că el şi ceilalţi colegi semnaseră să păstreze secretul.

— Nu cumva contractorul general a fost o companie care se numea Odyssey?

Rathbone a tresărit uşor.

— Da, aşa se chema, aşa, Odyssey. Şeful ei a venit şi s-a cazat în staţiunea mea de la El Castillo. Cred că avea vreo 200 de kilograme, îşi spunea Specter. Foarte ciudat individ. N-am reuşit să-i văd faţa. Era mereu înconjurat de o liotă, majoritatea femei.

— Femei? A întrebat Giordino, vădit trezit la viaţă.

— Extrem de atrăgătoare, dar reci, ca mai toate femeile de afaceri. Foarte distanţe şi eficiente. Nu vorbeau niciodată cu localnicii şi nici nu s-au arătat prietenoase faţă de ei.

— Cum au sosit aici? L-a întrebat Pitt.

— Cu un avion amfibiu, mare, vopsit ca o orhidee şi au urcat pe fluviu.

— De culoarea levănţicii?

— Cred că nu greşeşti.

Giordino şi-a amestecat whisky-ul, făcând cuburile de gheaţă să scoată un clinchet.

— Ai prins vreo aluzie că să-ţi dai seama de ce a fost abandonat proiectul?

— Zvonuri, bârfe şi tot felul de vorbe care dădeau nenumărate motive, dar nimic limpede şi coerent. Prietenii mei din guvernul de la Managua s-au arătat la fel de uimiţi ca lumea de pe fluviu. Au susţinut că nu aveau nici o vină. Le-au oferit celor de la Odyssey toate condiţiile, toate avantajele, pentru că proiectul ar fi contribuit la dezvoltarea economiei ţării. După părerea mea, Specter a găsit proiecte mai profitabile pentru Odyssey Corporation şi pur şi simplu s-a retras.

În acel moment, au simţit că pământul vibrează, cuburile din pahare s-au ciocnit între ele scoţând sunete cristaline, iar suprafaţa băuturilor s-a vălurit uşor, de parcă în fiecare pahar ar fi căzut câte un strop de ploaie. Vârfurile copacilor din junglă s-au unduit, iar păsările au scos ţipete ascuţite. De departe s-au auzit slab urlete de animale.

— Cutremur, a spus Giordino pe un ton degajat.

— A fost mai curând un mic tremur al pământului, l-a aprobat Pitt, luând încă o înghiţitură din pahar.

— S-ar părea că pe voi nu vă tulbură mişcările solului, a spus Rathbone, oarecum surprins.

— Doar am crescut în California, i-a explicat Giordino.

Pitt a schimbat o privire cu subînţeles cu Giordino, apoi a spus:

— Mă-ntreb dacă vom mai avea parte de asemenea cutremure în susul fluviului.

Rathbone părea tulburat.

— Mă îndoiesc. Apar şi dispar ca tunetele, dar la intervale neregulate şi deocamdată nu au produs pagube. Localnicii sunt foarte superstiţioşi. Cred că zeii strămoşilor lor s-au întors şi trăiesc în junglă.

Încet, cu destul efort, s-a ridicat de pe scaun şi a rămas în picioare, dar cam nesigur.

— Domnilor, vă mulţumesc pentru trataţie. Mi-a făcut plăcere, da, plăcere, să stăm de vorbă. Mă iertaţi, dar, odată cu vârsta, apare şi nevoia de a merge la culcare mai devreme. Ne vedem şi mâine?

Pitt s-a ridicat în picioare şi i-a strâns mâna.

— Da, probabil. S-ar putea că dimineaţă să facem o plimbare prin sânul naturii şi după-amiază ne vom continua călătoria.

— Am dori să petrecem o zi la El Castillo ca să vedem ruinele fortăreţei înainte de a ne îndrepta în susul fluviului, către lacul Nicaragua, a adăugat Giordino.

— Îmi pare rău, dar nu puteţi vedea fortăreaţa decât de la distanţă, a zis Rathbone. Poliţia a interzis cu desăvârşire accesul localnicilor şi al turiştilor, sub pretextul că aceştia umblă fără rost printre ruine şi le deteriorează. O asemenea gogoriţă n-am mai auzit. Ploile fac mai multe pagube decât o mâna de turişti care calcă pe acolo.

— Şi poliţia păzeşte zidurile fortăreţei?

— Măsurile de securitate sunt mai dure decât la o fabrică de bombe nucleare. Camere de supraveghere, câini de pază şi un gard de trei metri înălţime în jurul fortului, cu sârmă ghimpată pe coama lui. Un locuitor din El Castillo, un tip pe nume Jesus Diego, împins de curiozitate, a încercat să treacă de gard. Sărmanul a fost găsit atârnat de un copac de pe malul fluviului.

— Mort?

— Păi cum altfel? A zis Rathbone, apoi, imediat, a schimbat subiectul. În locul vostru, nici nu m-aş apropia de locul acela.

— O să-ţi urmăm sfatul, a promis Pitt.

— Bine, domnilor, mi-a făcut plăcere. Vă doresc o seară bună. Urmărindu-l cum se îndepărta târându-şi picioarele, Giordino l-a întrebat pe Pitt:

— Ce părere ai?

— Nu era ce părea, a spus Pitt pe dată. Nici n-a adus vorba de portul pentru containere.

— Sper c-ai remarcat ce mâini elegante avea.

— Mda, avea pielea prea netedă şi lipsită de petele maronii tipice pentru un om trecut de şaptezeci de ani.

Giordino i-a făcut chelnerului semn să le mai aducă un rând.

— N-ai remarcat ceva nefiresc în vocea lui? Suna fals, de parcă ar fi fost o înregistrare.

— Mi-este clar, domnul Rathbone ne-a servit o mulţime de minciuni.

— Ar fi bine să ştim ce joc face.

După ce chelnerul le-a adus comanda şi i-a întrebat dacă doreau să ia masa de seară, amândoi au dat aprobator din cap şi l-au urmat în sufragerie. După ce s-au aşezat, Pitt l-a întrebat pe chelner:

— Cum te cheamă?

— Marcus.

— Marcus, simţiţi mereu cutremure slabe în junglă?

— A, sí, señor. Dar numai de vreo trei-patru ani încoace, atunci au început să urce pe fluviu.

— Urcă pe fluviu? A întrebat Giordino cu mirare.

— Şi, încetul cu încetul.

— În ce direcţie?

— Au început la gura fluviului San Juan del Norte. Acum fac pământul să tremure în jungla din apropiere de El Castillo.

— Evident, nu e vorba de un fenomen ciudat provocat de Mama Natură.

Giordino a oftat.

— Unde e Sheena, regina junglei, atunci când ai nevoie de ea?

— Zeii nu le îngăduie oamenilor să le ştie secretele, mai ales în junglă, a spus Marcus şi a privit în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să fie atacat pe la spate. Cine intră în junglă nu mai iese viu.

— Bine, dar când au început să dispară oamenii în junglă? L-a întrebat Pitt.

— Cu aproape un an în urmă, un grup de oameni de ştiinţă de la o universitate au plecat într-o expediţie pentru studierea faunei şi au dispărut. Nu s-a găsit nici urmă din ei. Jungla îşi păstrează bine secretele.

Pentru a doua oară în acea seară, Pitt s-a uitat cu subînţeles la Giordino şi au schimbat un zâmbet crispat.

— Ei, cine ştie, a zis Pitt încet. Secretele au ciudatul obicei de a ieşi la iveală.

Capitolul 28

Aflată pe culmea unui deal solitar care semăna mult cu o colină acoperită de ierburi şi înconjurată de diferite specii de arbori, fortăreaţa domina întregul peisaj. El Castillo de la Immaculada Concepción, castelul imaculatei concepţii, urma liniile generale ale unei fortificaţii tip Vauban, cu bastioane la fiecare dintre cele patru colţuri ale clădirii. Era într-o stare uimitor de bună, chiar dacă trebuise să îndure atacul permanent al ploilor torenţiale vreme de patru sute de ani.

— Cred că ştii că pătrunderea prin efracţie nu intră în atribuţiile noastre, a spus Giordino după ce s-a întins pe spate şi a rămas cu ochii la cerul presărat de un covor de stele.

Pitt s-a întins lângă el şi a privit prin binoclul pentru vedere nocturnă către gardul care înconjura fortăreaţa El Castillo.

— Nu numai atât, dar NUMA nu ne plăteşte spor de risc.

— Mai bine i-am suna pe amiral şi pe Rudi Gunn ca să le povestim despre aventura noastră. După ce ajungem sub pământ, telefonul nu ne va mai fi de nici un folos.

Pitt a scos din rucsac telefonul cu legătură prin satelit şi a format un număr.

— Sandecker se scoală devreme, de aceea nu stă treaz până târziu. Cred că Rudi e mai la îndemână, pentru că suntem cu o oră în urmă faţă de Washington.

Cinci minute mai târziu, Pitt a încheiat discuţia telefonică.

— Rudi o să ne asigure un elicopter la San Carlos pentru situaţia în care trebuie să o ştergem în mare grabă.

Giordino şi-a îndreptat din nou atenţia asupra fortăreţei.

— Nu văd scări, ci numai rampe.

— Pantele pietruite erau mai eficiente pentru urcarea şi coborârea tunurilor de pe metereze, a spus Pitt. Constructorii din acele vremuri ştiau despre înălţarea redutelor la fel de multe ca inginerii de azi care fac zgârie-nori.

— Vezi ceva care să semene cu o gură de aeraţie a unui tunel?

— Cred că iese prin parapetul central. Giordino s-a bucurat că era o noapte fără lună.

— Bun, cum trecem de gard, de camerele de supraveghere, alarme, paznici şi câini?

— Toate la vremea lor. Nu dăm de măsurile de securitate decât după ce sărim gardul, i-a răspuns Pitt, concentrat să examineze în amănunt terenul din jurul fortăreţei.

— Şi cum sărim, pentru că are peste trei metri?!

— Am putea sări cu prăjina, a propus Pitt. Giordino l-a privit lung.

— Cred că glumeşti.

— Bineînţeles, a spus Pitt şi a scos un colac de frânghie din rucsac. Mai eşti în stare să te caţeri în copaci ori artrita te împiedică să faci eforturi fizice?

— Încheieturile mele bătrâne nu sunt nici pe jumătate atât de ţepene ca ale tale.

Pitt l-a bătut amical pe umăr.

— Atunci să vedem dacă aceşti doi bătrânei mai au agilitatea de altădată.

După micul dejun luat la popas şi respectându-şi promisiunea făcută lui Rathbone, Pitt şi Giordino s-au alăturat unui grup de vreo zece turişti conduşi de un ghid prin rezervaţia naturală şi au pornit la drum. Au rămas la coada grupului, vorbind doar între ei şi abia acordând atenţie mulţimii de păsări viu colorate şi de animale ciudate.

După ce s-au întors la popas, cu multă discreţie, Pitt s-a interesat de bătrân şi, aşa cum bănuia, angajaţii hotelului i-au spus că, din câte ştiau ei, Rathbone era un oaspete ca mulţi alţii, care prezentase la recepţie un paşaport panamez. Nimeni nu avea cunoştinţă că omul să fi avut un lanţ de popasuri de-a lungul fluviului.

La amiază, Pitt şi Giordino şi-au încărcat toate lucrurile şi pachete cu sendvişuri comandate la bucătărie şi au împins barca în apă. Motorul a pornit fără nici o ezitare şi cei doi s-au îndreptat spre ieşirea din lagună, prinzând curentul principal al fluviului San Juan. Curând, jungla nepătrunsă a făcut loc unor zone mai deschise, înconjurate de coline înverzite, cu copaci care nu mai păreau să se lupte pentru spaţiu, parcă plantaţi într-un parc de un specialist în peisagistică.

El Castillo se găsea la doar şase kilometri în susul fluviului şi cei doi prieteni au navigat foarte încet, lăsând motorul să meargă aproape la ralanti, iar o oră mai târziu au dat ultimul cot, după ce trecuseră prin dreptul fortăreţei ce dăinuia din epoca colonială, încă dominând oraşul. Muşchiul ce acoperise ruinele construcţiei din rocă vulcanică îi dădea înfăţişarea unei pete urâte de culoare într-un peisaj altfel minunat, în vreme ce orăşelul pitoresc de la poale, cu acoperişurile din tablă lucitoare şi cu ambarcaţiunile pângă, vopsite în toate culorile posibile, trase pe mal, părea o oază ispititoare.

Cu excepţia traficului pe fluviu, satul El Castillo era cu totul rupt de restul lumii. Drumuri de acces nu existau, nici automobile, nici aeroport. Locuitorii îşi câştigau traiul lucrând câmpurile de pe dealurile înconjurătoare, pescuind şi muncind la fabrica de cherestea sau la o întreprindere producătoare de ulei de palmier aflată la douăzeci de kilometri în susul fluviului.

În drumul lor spre lacul Nicaragua, Pitt şi Giordino ţineau să fie văzuţi sosind şi plecând din mărunta comunitate pescărească, de aceea şi-au legat pângă la un mic doc şi au păşit pe un drum neamenajat, îndreptându-se către un hotel modest, cu bar şi restaurant, situat la aproape cincizeci de metri distanţă. Au trecut prin dreptul câtorva case din lemn văruite în culori vesele şi le-au făcut semne amicale celor trei fetiţe purtând rochiţe galbene, proaspăt spălate, care se jucau desculţe pe o verandă.

Şi-au păstrat sendvişurile luate de la Refugio Bartola pentru restul excursiei şi au comandat masa de prânz alcătuită în mare parte din peşte proaspăt prins în fluviu, pe care l-au udat cu bere produsă pe plan local.

I-a servit chiar proprietarul, pe nume Aragón.

— Vă recomand gasparul. Nu prindem des asemenea peşte, iar când e pregătit cu un sos pe care numai eu ştiu să-l fac, e o delicatesă.

— Gaspar, a repetat Giordino. N-am auzit de o asemenea specie.

— E o relicvă vie, veche de milioane de ani, cu solzi ca o armură, bot ascuţit şi colţi. Vă asigur că nu veţi găsi aşa ceva în altă parte.

— Sunt oricând gata să mă aventurez pe tărâmul gurmanzilor, a spus Pitt. Adu-ne nişte gaspar din acesta.

— Simt că tremur de nerăbdare, a mormăit Giordino.

— Mare păcat că nu se poate ajunge la fortăreaţă, a spus Pitt ca din întâmplare. Am auzit că muzeul merită vizitat.

Aragón s-a crispat uşor şi a privit pe furiş pe fereastră către El Castillo.

— Sí, señor, păcat că rataţi o astfel de ocazie, dar guvernul l-a închis, considerându-l prea periculos pentru turişti.

— Mie mi se pare o construcţie foarte rezistentă, a remarcat Giordino.

Aragón a ridicat neputincios din umeri.

— Nu ştiu decât ce mi-au comunicat poliţiştii din Managua.

— Paznicii locuiesc în oraş? A întrebat Pitt. Aragón a clătinat din cap.

— Şi-au stabilit garnizoana în fortăreaţă şi apar rareori, cu excepţia cazului când sunt aduşi cu elicopterul de la Managua.

— Nu iese nimeni din fortăreaţă, nici măcar pentru mâncare, băutură sau distracţii?

— Nu, domnule. Nu se amestecă printre noi. Şi nici nu permit cuiva să se apropie măcar la zece metri de gard.

Giordino a turnat bere în pahar.

— E prima oară când aud de un guvern care îi împiedică pe turişti să intre într-un muzeu pe motiv că acesta s-ar putea prăbuşi.

— Domnilor, doriţi să rămâneţi în hotelul meu peste noapte? I-a întrebat Aragón.

— Nu, mulţumim, i-a răspuns Pitt. Am auzit că în amonte sunt câteva praguri periculoase şi am vrea să trecem de ele pe lumină.

— N-o să aveţi nici o problemă dacă rămâneţi pe mijlocul fluviului, pe canalul navigabil. Dacă oamenii sunt atenţi, rareori se întâmplă ca bărcile să se răstoarne. În apele calme, de crocodili trebuie să te temi dacă pici peste copastie.

— Serviţi friptură? A întrebat Pitt.

— Sí, señor. Vreţi să mâncaţi acum?

— Nu, vrem să luăm carnea cu noi. După ce trecem de praguri, eu şi prietenul meu vom trage pe mal şi o vom frige.

Aragón a dat aprobator din cap.

— Aveţi grijă să vă faceţi tabăra mai departe de mal, altfel aţi putea deveni hrană pentru crocodili.

— Nu mi-am pus în minte să mă las mâncat de crocodili, a spus Pitt şi a zâmbit binedispus.

Au plecat după-amiază, destul de târziu şi au navigat printre pragurile situate pe fluviu mai sus de El Castillo fără necazuri. Curând au pierdut orăşelul din ochi. Observând că pe fluviu nu mai erau alte pângă în afară de a lor, au tras Greek Angel la mal, au scos motorul exterior şi au ascuns totul sub vegetaţia bogată, astfel că dinspre apă nimeni n-ar fi remarcat absolut nimic nefiresc.

Cum era încă lumină, au găsit o potecă îngustă care ducea către orăşel. Apoi au mâncat sendvişurile, s-au odihnit şi au dormit până după miezul nopţii. Mergând cu fereală pe potecă şi slujindu-se de binoclul pentru vedere nocturnă ca să se orienteze, au ocolit căsuţele şi au pătruns într-un desiş, unde au rămas pe burtă şi au examinat zona de securitate din jurul fortăreţei, detectând şi memorând poziţia camerelor video cu circuit închis.

Curând a început să plouă mărunt şi hainele li s-au udat până la piele. Era ca şi cum ar fi stat îmbrăcaţi sub duş. Temperatura ploii era la fel de plăcută ca a apei de la robinet.