Clive Cussler



Yüklə 1,85 Mb.
səhifə9/38
tarix07.01.2019
ölçüsü1,85 Mb.
#91706
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   38

Morton şi-a dat seama că hotelul se bucura de o păsuire temporară, doar pe perioada în care se aflau în interiorul „ochiului” uraganului, însă era esenţial să menţină moralul oamenilor şi să îi asigure pe toţi că aveau o şansă de supravieţuire doar dacă luptau, chiar dacă nici el nu mai credea în ea.

A revenit în birou şi s-a apucat să studieze hărţile înfăţişând linia de coastă a Republicii Dominicane, încercând să ghicească locul în care Ocean Wanderer avea să fie împins spre uscat. Cu puţin noroc, hotelul putea eşua pe una dintre numeroasele plaje, dar majoritatea erau prea mici, unele fiind construite prin detonarea stâncilor pentru a se face loc hotelurilor. După aprecierea lui, hotelul avea 90% şanse să se lovească de nişte stânci născute din lavă vulcanică în urmă cu milioane de ani.

Morton nici nu-şi putea închipui cum ar putea fi transbordaţi o mie de oameni din hotelul avariat şi transportaţi în siguranţă până pe uscat, în condiţiile în care întreaga construcţie ar fi fost strivită permanent de valuri uriaşe de nişte stânci nemiloase.

Nu părea să existe nici o şansă de a evita dezastrul.

Niciodată Morton nu se simţise atât de vulnerabil şi de neputincios. Tocmai îşi frecă ochii înroşiţi de oboseală, când operatorul de comunicaţii a intrat valvârtej.

— Domnule Morton, ne-au sosit ajutoare! A strigat el.

Morton l-a privit cu un aer nedumerit.

— Un vas de intervenţie?

Operatorul a clătinat din cap.

— Nu, domnule, un elicopter.

Unda de optimism abia născută s-a stins imediat.

— Ce să facem cu un singur elicopter?

— Au transmis prin radio că vor coborî doi oameni pe acoperiş.

— Imposibil.

Apoi şi-a dat seama că era posibil atâta vreme cât se aflau în „ochiul” uraganului. S-a repezit pe lângă operator şi a urcat în liftul său personal, pornind spre acoperişul hotelului. Când a deschis uşile, a rămas descumpănit constatând că întregul complex sportiv fusese măturat de vânturi, care nu lăsaseră în urmă decât bazinul de înot. S-a îngrozit şi mai mult când a văzut că şi plutele de salvare dispăruseră.

În acele momente, când avea o vedere panoramică asupra peisajului din jur, frumuseţea pură a sălbăticiei apelor l-a lăsat fără grai.

Apoi a privit în zare şi a observat un elicopter de culoare turcoaz care cobora spre hotel. A remarcat cuvântul NUMA, imprimat cu litere mari pe fuzelaj. Aparatul s-a oprit din deplasare şi a rămas suspendat la 6-7 metri deasupra punţii, iar doi bărbaţi purtând salopete de culoare turcoaz şi căşti de protecţie au început să coboare cu ajutorul unor cabluri spre acoperişul hotelului. După ce s-au desprins de cabluri, două baloturi mari, învelite în plastic portocaliu, au fost coborâte cu ajutorul unui alt cablu. Oamenii au desfăcut imediat cârligul şi au semnalizat că totul era în regulă.

Un bărbat aflat în elicopter a acţionat vinciul de ridicare a cablului şi a făcut un semn cu degetul mare ridicat în sus, după care pilotul a înclinat aparatul pe o parte şi s-a ridicat în aer. Văzându-l pe Morton, cei doi bărbaţi s-au apropiat, cărând cu sprinteneală baloturile.

Cel mai înalt dintre ei şi-a scos casca, lăsând să i se reverse părul bogat şi negru, uşor încărunţit la tâmple. Faţa lui era tăbăcită de viaţa trăită în mijlocul naturii şi ochii verzi opalini, tiviţi de riduri fine ce trădau un caracter vesel.

— Te rog să ne conduci la domnul Hobson Morton, a spus omul, cu o voce ciudat de calmă pentru asemenea circumstanţe.

— Eu sunt. Cine sunteţi şi de ce aţi venit?

Bărbatul şi-a scos mănuşa şi i-a întins mâna.

— Mă numesc Dirk Pitt. Director de proiecte speciale la Agenţia Naţională de Studii Subacvatice şi Marine. S-a întors către însoţitorul lui, un bărbat scund, cu părul negru şi cârlionţat şi cu sprâncene stufoase, care părea să fie urmaşul unui gladiator roman. Iar el e directorul meu adjunct, Al Giordino. Am venit să remorcăm hotelul.

— Mi s-a comunicat că remorcherele companiei nu pot părăsi portul.

— Nu e vorba de remorcherele Odyssey, ci de navă de cercetări a NUMA, care poate tracta un vas de dimensiunile hotelului dumneavoastră.

Gata să se agaţe de orice şansă i s-ar fi oferit, Morton le-a făcut semn celor doi să urce în lift, apoi i-a condus în biroul său.

— Vă cer scuze pentru primirea atât de rece, a spus el, invitându-i cu un gest să ia loc. Nu am fost informat în legătură cu sosirea voastră.

— N-am avut prea mult timp pentru pregătiri, a răspuns Pitt cu un aer indiferent. Care e situaţia hotelului?

Amărât, Morton a clătinat uşor din cap.

— Nu prea bună. Pompele de evacuare abia mai fac faţă inundaţiilor, structura riscă să se prăbuşească şi, dacă suntem împinşi spre stâncile de pe coasta Republicii Dominicane… A zis el, apoi a făcut o pauză şi a ridicat din umeri, 1 000 de oameni, inclusiv voi, vor muri.

Pe faţa lui Pitt a apărut o expresie de hotărâre.

— Nu ne vom lovi de stânci.

— Vom avea nevoie de ajutorul personalului de întreţinere ca să putem lega cablurile de nava noastră, a precizat Giordino.

— Dar unde se află acum? A întrebat Morton cu un glas ce sugera că avea dubii.

— Conform radarului de pe elicopter, acum câteva minute era la mai puţin de 50 de kilometri.

Morton a privit pe fereastră către zidul cenuşiu care înconjura vortexul uraganului.

— Vasul vostru va ajunge aici abia după reînceperea furtunii.

— Centrul pentru studiul uraganelor al NUMA a stabilit că „ochiul” are un diametru de aproape 100 de kilometri şi viteza de 32 km/h. Cu puţină şansă, nava noastră va sosi la vreme.

— Două ore ca să ajungă aici şi o oră ca să fixăm cablurile, a spus Giordino, după ce a aruncat o privire la ceas.

— Cred că trebuie să discutăm totuşi unele chestiuni legate de operaţiunea de salvare, a replicat Morton pe un ton oficial.

— Nu avem ce discuta, a zis Pitt, iritat că nu se putea apuca de treabă. NUMA este o agenţie guvernamentală a SUA care se ocupă de cercetări oceanografice. Nu suntem companie de salvări maritime. Nu există prevederi privind plăţi sau despăgubiri. Dacă reuşim, şeful nostru, amiralul James Sandecker, nu va solicita nici un cent drept plată de la şeful tău, domnul Specter.

Rânjind, Giordino a adăugat:

— Fiindcă veni vorba, amiralul are o slăbiciune pentru trabucuri scumpe.

Morton s-a mulţumit să-l măsoare din priviri pe Giordino. Nu avea habar cum să trateze cu aceşti oameni care, picaţi neanunţaţi, ca din cer, îl informau cu un aer calm că urmau să salveze hotelul şi pe oaspeţii acestuia. După înfăţişare, nu arătau deloc a salvatori.

În cele din urmă, a încuviinţat.

— Vă rog să-mi spuneţi ce vă trebuie.

Sea Sprite refuza să piară.

S-a afundat atât de adânc, încât era imposibil de crezut că avea să mai iasă la suprafaţă. Cu pupa şi prova scufundate complet, nimeni nu şi-ar mai fi imaginat că avea să se redreseze. Vreme de câteva secunde chinuitoare, nava a părut să rămână suspendată deasupra golului verde-cenuşiu. Apoi, încet, parcă încordându-se, prova a început să se înalţe treptat, luptând cu mare curaj să revină spre suprafaţă. La scurt timp după aceea, elicele care se roteau nebuneşte în gol au prins apă şi au propulsat nava înainte. În cele din urmă, vasul a pătruns din nou în nebunia furtunii, iar prova, asemenea botului unui delfin, a început să despice apa. Chila a coborât brusc, făcând ca toate plăcile bordajului să scârţâie sub greutatea tonelor de apă care curgeau în şuvoaie mari pe punţi şi se prăbuşeau ca nişte cascade înapoi în mare.

Furtuna diavolească lovise cu toată puterea în micuţa navă care se încăpăţânase să supravieţuiască acelui cazan ce fierbea bolborosind.

Trebuise să suporte asaltul nemilos al apei şi al vântului, năpustite asupra ei. Era ca şi cum Sea Sprite dădea dovadă de o hotărâre aproape omenească, fără a se îndoi vreo clipă că putea rezista până la capăt, indiferent ce forţe ar fi azvârlit oceanul împotriva ei.

Cu chipul livid, Maverick a privit fix spre geamul timoneriei, care, printr-un adevărat miracol, nu cedase.

— Urâtă treabă, a zis el, o apreciere care nu descria nici pe departe îndeajuns situaţia. Nu ştiam că m-am angajat pe un submarin.

Nici un alt vas nu ar fi rezistat unei asemenea solicitări fără să se scufunde. Însă Sea Sprite nu era o navă obişnuită. Fusese construită în ideea de a suporta intemperiile mărilor polare. Plăcile de oţel ale bordajului erau mult mai groase decât la alte vase, pentru că trebuise să străpungă masele solide de gheaţă ale banchizelor. Însă nu scăpase cu totul nevătămată. În afară de una, toate bărcile de salvare fuseseră luate de valuri.

Privind spre pupa, Bamum a rămas uimit văzând că antenele de comunicaţii rămăseseră întregi ca prin minune. Cei care înduraseră urgia în compartimentele interioare ale navei nici nu bănuiau că fuseseră cât pe ce să-şi încheie viaţa pe fundul oceanului.

Brusc, timoneria a fost inundată de razele soarelui. Sea Sprite pătrunsese în „ochiul” gigantic al uraganului Lizzie. Asistau la un fenomen de necrezut: cerul era albastru, în timp ce marea clocotea de furtună. Faptul că o privelişte atât de fascinantă era totuşi extrem de periculoasă i s-a părut lui Bamum de rău augur.

A aruncat o privire spre specialistul în comunicaţii, Mason Jar, care rămăsese lipit de masa hărţilor, ţinându-se de marginea acesteia cu degetele albite de strânsoare şi palid de parcă tocmai ar fi văzut o hoardă de fantome.

— Mason, dacă te mai poţi ţine pe picioare, ia legătura cu Ocean Wanderer şi anunţă-i pe şefi că ne îndreptăm spre ei cât de repede putem pe marea asta agitată.

Încă ameţit de experienţa prin care trecuse, Jar şi-a revenit treptat din starea de şoc, a încuviinţat fără o vorbă şi s-a îndreptat către sala de comunicaţii ca în transă.

Bamum a verificat sistemul radar şi a analizat punctul luminos despre care era sigur că reprezenta hotelul, aflat la peste 40 de kilometri depărtare spre est. Apoi a programat traiectoria navei pe computer şi a încredinţat controlul sistemului automat de comandă. După ce a terminat, şi-a şters fruntea cu o eşarfă veche, de culoare roşie şi a murmurat:

— Chiar dacă îi ajungem înainte să se izbească de stânci, ce putem face? Nu avem bărci cu care să mergem la ei, iar, dacă am avea, ar fi inundate de valurile mari. Şi nici nu avem un vinci de remorcare mare, cu cablu gros.

— Urâtă perspectivă, a zis Maverick. Să priveşti neputincios cum hotelul se zdrobeşte de stânci, având la bord femei şi copii.

— Adevărat, a zis Bamum cu amărăciune. Perspectiva urâtă de tot.

Capitolul 11

Heidi nu mai trecuse pe acasă de trei zile. Dormise pe apucate pe un pat improvizat în biroul ei, băuse zeci de căni de cafea fără zahăr şi nu mâncase aproape nimic altceva decât sendvişuri cu caşcaval şi alte tâmpenii. Faptul că umbla prin centru ca o somnambulă nu se datora lipsei de somn, ci încordării şi amărăciunii că îşi desfăşurase activitatea în timpul unui uragan cumplit care urma să provoace moarte şi distrugeri de o amploare încă nemaiîntâlnite. Deşi anticipase corect forţa terifiantă a lui Lizzie încă de la formarea sa şi transmisese avertizările din timp, tot se simţea măcinată de un sentiment de vinovăţie că nu făcuse mai mult.

Înfiorată, a urmărit proiecţiile şi imaginile de pe monitoare care indicau că Lizzie gonea către uscat.

Mulţumită avertizărilor timpurii, peste 300 000 de persoane fuseseră evacuate către colinele muntoase din Republica Dominicană şi în ţara vecină acesteia, Haiti. Cu toate acestea, cifra pierderilor umane avea să fie copleşitoare. Heidi se temea că furtuna ar putea porni apoi spre nord, lovind Cuba, apoi sudul Floridei.

A auzit telefonul sunând şi, cu un gest moale, a ridicat receptorul.

— Au apărut modificări în prognozele privind direcţia uraganului? A întrebat-o soţul ei, Harley, care lucra la Institutul Meteorologic Naţional.

— Nu, Lizzie continuă să se deplaseze spre est, de parcă ar merge pe şine.

— E foarte atipic pentru o furtună să se deplaseze 1 600 de kilometri în linie dreaptă.

— Mai mult decât atipic. N-am mai pomenit aşa ceva. Toate uraganele înregistrate până acum au avut traiectorii în zigzag.

— Să înţeleg că e furtuna perfectă?

Nu e cazul, a zis Heidi. E departe de a fi perfectă. Aş clasifica-o drept un cataclism de anvergură maximă. A înghiţit o întreagă flotă de pescuit oceanic. Alte opt nave – tancuri petroliere, cargouri şi iahturi particulare – au încetat să mai transmită semnale radio. Nu s-au mai recepţionat semnalele lor SOS, e linişte totală în eter.

Trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău.

— Ce mai ştii despre hotelul plutitor? A întrebat-o Harley.

— Din ultimele veşti rezultă că s-a desprins din cablurile de amarare şi este dus de valurile de furtună către coasta stâncoasă a Republicii Dominicane. Amiralul Sandecker a trimis un vas de cercetări al NUMA spre el, în speranţa că va reuşi să-l ia la remorcă pentru a-l scoate din zona periculoasă.

— S-ar părea că sunt şanse minime.

— Mă tem că vom avea parte de dezastrul maritim cel mai grav din istorie, a spus Heidi pe un ton sumbru.

— Peste câteva ore o să pornesc spre casă. Ce-ar fi să faci o pauză şi să vii şi tu? Fac eu ceva bun de mâncare.

— Nu pot, Harley. Încă nu. Mai întâi trebuie să prognozez evoluţia viitoare a lui Lizzie.

— Ţinând scama de puterea extraordinară pe care a acumulat-o, ar putea dura zile, dacă nu săptămâni.

— Ştiu, a spus Heidi. Asta mă înspăimântă. Dacă nu pierde din energie când trece peste Republica Dominicană şi Haiti, va lovi continentul cu forţă maximă.

Summer se simţise atrasă de mare încă de când mama ei insistase ca ea să înveţe să facă scufundări, la vârsta de numai şase ani. Au fost confecţionate special pentru ea o butelie mică şi un regulator de aer şi a primit lecţii de la cei mai buni instructori. De acelaşi tratament a avut parte şi fratele ei, Dirk. Ea a devenit o fiinţă a mării, studiindu-i locuitorii, capriciile şi spiritul. După ce a înotat în apele ei albastre şi clare, a ajuns s-o înţeleagă. În timpul unui taifun din Pacific, îi simţise şi forţa impresionantă. Dar, aşa cum o femeie căsătorită de douăzeci de ani descoperă pe neaşteptate o trăsătură sadică şi dezgustătoare la soţul ei, Summer vedea acum cu ochii ei cât de crudă şi de rea putea fi marea.

Stând în partea din faţă a „căminului” lor, Summer şi Dirk priveau prin hubloul transparent de mari dimensiuni la vâltoarea de la suprafaţa oceanului. Câtă vreme limita exterioară a uraganului traversase bancul Navidad, furia lui păruse îndepărtată şi inofensivă, dar, pe măsură ce forţa lui crescuse, devenise evident că plăcuta lor locuinţă era în mare primejdie şi deloc pregătită pentru a-i proteja.

La adâncimea de 15 metri, crestele valurilor treceau uşor peste Pisces, însă curând valurile au căpătat dimensiuni înfricoşătoare, iar când talpa lor a coborât până la fundul mării, Dirk şi Summer au descoperit că adăpostul lor era complet expus ploii de suprafaţă înainte ca următorul val să-l copleşească.

Pisces era continuu izbit şi legănat de marşul nesfârşit al valurilor uriaşe. Staţia era construită să reziste presiunii de adâncime, iar carcasa ei din oţel nu suferea din cauza asaltului apelor. Cu toate acestea, presiunea teribilă exercitată asupra suprafeţei ei exterioare a început să o deplaseze pe fundul mării. Cele patru picioare de sprijin nu erau conectate la vreo fundaţie, ci înfipte doar câţiva centimetri în masa de corali. Numai greutatea ei de şaisprezece tone împiedica staţia să fie ridicată şi azvârlită peste recif ca o sticlă goală.

Apoi, aceeaşi pereche de valuri enorme care îngropaseră nava Sea Sprite la depărtare de treizeci de kilometri a izbit bancul Navidad, strivind coralii fără milă şi împrăştiind delicata lor infrastructură în milioane de fragmente. Primul val a înclinat staţia pe o parte şi a rostogolit-o de parcă ar fi fost un butoi împins de vânturi într-un deşert presărat cu stânci. În ciuda eforturilor de a se agăţa de ceva, ocupanţii au fost azvârliţi în toate părţile ca nişte păpuşi de cârpa într-un mixer.

Pisces a fost aruncat şi dat peste cap pe o distanţă de aproape două sute de metri, după care s-a oprit, atârnând într-un echilibru fragil pe marginea unei crevase înguste între formaţiunile coralifere.

Apoi a venit cel de-al doilea val imens, care a lovit staţia şi a azvârlit-o în gol.

Pisces a căzut patruzeci de metri, izbindu-se şi scrijelindu-se de pereţii din coral, lovind apoi fundul şi dislocând nisipul, care s-a ridicat ca spulberat de o explozie. Aterizase pe latura dreaptă şi a rămas prins între pereţii crevasei. În interior toate obiectele neprinse în şuruburi fuseseră proiectate în toate părţile. Farfuriile, proviziile, echipamentele de scufundare, aşternuturile, hainele erau împrăştiate într-o dezordine de nedescris.

Fără să ia în seamă durerile provocate de numeroasele contuzii şi de o entorsă, Dirk s-a târât imediat până lângă sora lui, care zăcea ghemuită între paturile rămase în poziţie verticală. A privit-o în ochii mari şi cenuşii şi, pentru prima oară de când începuseră să meargă singuri, a văzut că era înspăimântată de moarte. Cu un gest delicat, i-a luat capul între palme şi i-a zâmbit crispat.

— Cum ţi s-a părut aventura asta?

Ea l-a privit, i-a văzut zâmbetul jucăuş, apoi a respirat adânc, după care teama din ochi i s-a mistuit.

— Cât a ţinut haosul, m-am tot gândit că ne-am născut împreună şi tot împreună o să murim.

— Vai, ce pesimistă eşti, surioară. Mai avem vreo şaptezeci de ani să ne sâcâim unul pe celălalt. Apoi, cu un aer îngrijorat, a întrebat-o:

— Te-ai rănit?

Ea a clătinat din cap.

— Am rămas blocată sub paturi şi nu am fost aruncată în toate părţile la fel de rău ca tine. Apoi a privit pe hublou la viitoarea de afară. Şi staţia cum e?

— Întreagă şi nevătămată. Oricât de mare ar fi, nici un val n-ar putea sfărâma Pisces. Are carcasa dintr-un oţel gros de aproape zece centimetri.

— Dar furtuna?

— E încă dezlănţuită, dar la fund suntem mai feriţi. Valurile trec pe deasupra canionului fără să creeze turbulenţe.

Summer a privit în jur la obiectele claie peste grămadă.

— Doamne, ce balamuc…

Încântat că sora lui scăpase din încercare fără nici o rană, Dirk a verificat aparatura de ventilaţie, în timp ce Summer s-a apucat să facă ordine între lucrurile răvăşite. Nu putea spera să pună totul la loc, mai ales că staţia zăcea pe o parte. S-a mulţumit să aşeze obiectele în stive cât de cât ordonate şi a aşezat pături peste părţile proeminenţe ale instrumentelor, ale vanelor, ale manometrelor şi ale dispozitivelor de fixare. Fără podea, se vedeau siliţi să se caţere pe mobilier ca să se deplaseze prin încăpere. Faptul că trebuia să se mişte într-un mediu în care totul era răsucit cu nouăzeci de grade îi dădea lui Summer o senzaţie stranie.

Faptul că supravieţuiseră până în acel moment o făcea să fie convinsă că vor trece cu bine prin orice alte încercări. Datorită pereţilor înalţi ai canionului de corali, uraganul nu-i mai putea ameninţa. În adânc, nu mai auzeau urletul vântului şi nici bătaia lui când concavitatea vreunui val lăsa staţia expusă. Teama şi neliniştea ei în faţa a ceea ce se putea întâmpla în continuare începuseră să se risipească.

Erau în siguranţă până când Sea Sprite avea să înfrunte furtună ca să se întoarcă. În plus, se bucura de căldură şi de linişte alături de fratele ei, care avea curajul şi forţa legendarului lor tată.

Însă când el a revenit şi s-a aşezat pe perete alături, atent să nu-şi atingă contuziile, care începuseră să se învineţească, Summer nu a observat pe chipul lui expresia de siguranţă la care se aştepta.

— Pari îngândurat, a zis ea. Ce s-a întâmplat?

— Când am căzut în crevasă, s-au rupt tuburile conectate la buteliile care furnizează aerul din habitat. Dacă mă iau după cifrele pe care le-am văzut pe manometre, cele patru butelii care nu sunt avariate ne asigură supravieţuirea timp de numai paisprezece ore.

— Parcă mai avem buteliile de scufundare, pe care le-am lăsat în ecluza de intrare.

— Doar una a rămas înăuntru, ca să-i reparăm o supapă. Are aer cât să ne ţină în viaţă pe amândoi vreme de maxim patruzeci şi cinci de minute.

— Am putea s-o folosim pe asta ca să ieşim şi să le recuperăm pe celelalte, a spus Summer cu oarece speranţă în glas. Apoi aşteptăm o zi sau două până se mai potoleşte furtuna, după care abandonăm staţia şi folosim pluta gonflabilă ca să plutim în derivă la suprafaţă până sosesc ajutoare.

Dirk a clătinat din cap cu un aer hotărât.

— Partea proastă e că suntem blocaţi. Uşa de la ecluză nu se poate deschide, e înţepenită în corali. Doar cu dinamită am putea s-o deschidem cât să ne strecurăm afară.

Summer a oftat adânc, apoi a zis:

— S-ar părea că soarta noastră e în mâinile căpitanului Bamum.

— Sunt convins că se gândeşte tot timpul la noi. N-o să ne uite aici.

— Ar trebui să-l informăm despre situaţia noastră.

Dirk s-a îndreptat şi şi-a pus palmele pe umerii ei.

— Aparatul de radioemisie s-a avariat când am căzut în crevasă.

— Bine, dar am putea activa dispozitivul de localizare, ca să ştie că am rămas în viaţă, a zis ea, cu o urmă de speranţă în voce.

— Era montat pe peretele exterior care se află acum pe fundul mării, a spus Dirk pe un ton stăpânit. Cred că s-a stricat. Chiar dacă a rămas întreg, nu avem cum să-l eliberăm.

— Când vor sosi, a zis ea cu un glas care-i trăda încordarea, n-o să le fie uşor să ne găsească tocmai în crevasa asta.

— Pariez că Bamum va trimite toate bărcile şi toţi scufundătorii de la bord să scotocească reciful.

— Vorbeşti de parcă am avea aer suficient pentru zile întregi, nu doar pentru câteva ore.

— Nu-ţi face griji, surioară, a spus Dirk, încrezător. Deocamdată suntem feriţi de furtună. Imediat ce marea se calmează, oamenii de pe Sea Sprite vor veni după noi şi nu se vor lăsa până nu ne vor găsi.

Apoi a adăugat: La urma urmelor, suntem prioritatea lor numărul unu.

Capitolul 12

În acele momente însă, Bamum se gândea la cu totul alte lucruri decât la soarta staţiei Pisces şi a celor doi membri ai echipajului său.

Neliniştit, se foia pe fotoliu şi-şi mută ochii de la monitorul radar la geamurile timoneriei şi înapoi. Din gigantice, valurile reveniseră la dimensiuni uriaşe. Perfect sincronizate, mărşăluiau unul după altul la intervale regulate către Sea Sprite, înălţând-o şi coborând-o într-o mişcare permanentă, care devenise deja monotonă. Acum, vasul se înălţa doar aproximativ zece metri, iar distanţa dintre creasta şi talpa valului era de numai 13-l4 metri. Oceanul rămăsese agitat, însă părea un lac în comparaţie cu valurile pe care le înfruntaseră până atunci. Era ca şi cum ar fi ştiut că folosise cele mai dure lovituri împotriva navei de cercetări şi nu reuşise să o scufunde, iar acum, frustrat, bătuse în retragere, recunoscându-se înfrânt şi se mulţumea doar să fie o prezenţă sâcâitoare.

Orele treceau, iar Sea Sprite se deplasa cu toată viteza pe care Bamum îndrăznea să o imprime vasului. Îndeobşte un căpitan pus pe glume şi prietenos, acum devenise serios şi distant, pentru că se gândea la misiunea aproape imposibilă pe care şi-o asumase. Nu vedea cum putea instala cablul de remorcare pe Ocean Wanderer. Vinciul de remorcare masiv, cu un cablu gros cât mâna, fusese scos de pe Sea Sprite de multă vreme, când vasul fusese transformat în navă de cercetare NUMA. Singurul vinci cu cablu de la bord slujea în prezent pentru coborârea la apă şi ridicarea submersibilelor de mare adâncime. Instalat pe puntea pupa, în spatele macaralei de mari dimensiuni, nu era nicidecum suficient pentru a remorca un hotel plutitor cu un deplasament mai mare decât al unei nave de linie.

Bamum a încercat să străpungă cu privirea prin pânza deasă a ploii ce izbea geamurile.

— Ar trebui să o zărim deja dacă n-ar fi porcăria asta de ploaie, a zis el.

— Judecând după radar, e la mai puţin de trei kilometri şi jumătate depărtare, l-a aprobat Maverick.


Yüklə 1,85 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin