Clive Cussler

Dirk l-a dus înapoi în cazan. A fost urmat curând de Summer, care a făcut peste treizeci de fotografii ale camerei de dormit şi ale obiectelor de acolo, apoi a pătruns şi în bucătărie. Mulţumită că realizase un inventar destul de detaliat al celor trei încăperi, i-a întins aparatul lui Dirk ca să detaşeze reflectoarele şi să îl bage în cutia din aluminiu.

În loc să-l pună la loc, în spatele lui Summer, Dirk i-a prins strâns mânerul într-o mână, temător ca nu cumva să piardă sau să deterioreze cutia în care se afla.

Apoi a făcut o ultimă verificare a nivelului de aer din rezervoarele fiecăruia şi a constatat că aveau îndeajuns ca să ajungă înapoi la staţiunea de cercetare. Bine instruiţi de tatăl lor, Dirk şi Summer erau scufundători precauţi, care se fereau cu orice preţ să rămână cu rezervoarele de aer goale. De astă dată, a pornit el în frunte, dovedind că memorase curbele şi deschizăturile printre corali pe unde trecuseră mai devreme.

Când, într-un târziu, au revenit la siguranţa şi confortul oferite de Pisces şi au intrat în ecluza principală, valurile de la suprafaţă începuseră să se umfle, antrenate de vântul care creştea în intensitate şi începuseră deja să lovească reciful cu forţa unor ciocane uriaşe care băteau pilonii. Dirk s-a grăbit să pregătească masa de seară, pentru că şi el şi Summer abia aşteptau să discute şi să dezlege enigma fantomaticului templu din adâncuri. S-au liniştit şi au mâncat într-o atmosferă de aparentă siguranţă. Niciunul din ei nu ştia cât de vulnerabili erau la doar cincisprezece metri de suprafaţa mării dezlănţuite, pentru că nu-şi închipuiau că valurile aveau să atingă peste treizeci de metri înălţime, iar concavităţile lor vor lăsa Pisces expus forţei cumplite a furtunii ucigaşe.

Capitolul 7

Izbit cu înverşunare de zidul creat de învârtejirea uraganului, biciuit de vânturi şuierătoare, de pânze dese de ploaie şi de grindină şi azvârlit cât colo de curenţi ascensionali şi descendenţi, prins într-o turbulenţă inimaginabilă, avionul Orion P-3 Hurricane Hunter {5}, vechi de 29 de ani, abia mai rezistă. Aripile i se îndoiau şi i se arcuiau ca lama unei florete. Elicele celor patru motoare Allison, fiecare de 4 600 de cai-putere, îl propulsau prin potopul dezlănţuit cu 300 de noduri pe oră. Din 1976, de când fusese construit Orion, ţarina, NOAA {6} şi NUMA nu găsiseră până atunci un aparat care să poată rezista atât de bine tuturor violenţelor vremii.

De o stabilitate impresionantă, Galloping Gertie {7}, cum era alintat, având pictată de bot o femeie cowboy călărind un cal cabrat ducea acum o echipă compusă din douăzeci de oameni: doi piloţi, un navigator şi un meteorolog de bord, trei specialişti în inginerie şi comunicaţii, doisprezece cercetători şi un reporter de la un post local tic televiziune care, după ce aflase că uraganul Lizzie avea să stabilească un record de violenţă, ceruse să fie luat la bord.

Jeff Barrett stătea calm pe scaunul său de pilot, fără să scape nici o clipă din ochi instrumentele de bord. După şase ore din cele zece de zbor tot ce avea de urmărit erau cadranele şi becurile indicatoare, deoarece tot ce se vedea prin parbriz semăna cu interiorul cuvei unei maşini de spălat în faza de dizolvare a detergentului. Căsătorit şi cu trei copii, Barrett nu socotea munca sa mai periculoasă decât manevrarea unei maşini de gunoi pe o străduţă din centrul oraşului.

Pericolul şi moartea pândeau însă din norul învolburat care sufocă aparatul, îndeosebi când Barrett zbură atât de aproape de suprafaţa mării, încât stropi fini de apă sărată erau proiectaţi pe parbriz de elicele ce se roteau ameţitor, transformându-se într-o peliculă asemănătoare cu promoroaca, după care Orion se înălţa din nou până la peste două mii de metri, intrând şi ieşind din zonele cele mai sălbatice ale furtunii. Pătrunderea în spirală strânsă era manevra cea mai eficientă pentru a înregistra şi a analiza forţa uraganului.

Asemenea incursiuni nu erau recomandate celor slabi de înger.

Oamenii de ştiinţă care zburau prin miezul uraganelor şi a taifunurilor alcătuiau o categorie aparte. Furtunile nu se puteau studia de la distanţă. Trebuia să dea piept cu ele, trecând direct prin vâltoarea de apă şi aer şi nu doar o dată, ci chiar de câte zece ori.

Zburau fără să crâcnească prin iadul acela pentru a măsura viteza vânturilor, tăria ploii, presiunea aerului şi pentru a colecta zeci de alte date şi informaţii pe care le comunicau centrului pentru studiul uraganelor, unde erau introduse şi modelate pe computer, aşa încât meteorologii să poată prevedea forţa furtunii şi să transmită avertismente, pentru ca populaţia aflată în calea prăpădului să fie evacuată din zona de coastă şi să fie astfel salvate cât mai multe vieţi.

Barrett mânuia cu dexteritate comenzile, care fuseseră modificate pentru a face faţă unei turbulenţe extreme. A verificat datele de poziţionare globală primite prin satelit şi apoi a corectat uşor cursul avionului.

— Asta e urâtă de tot, a spus el, întorcându-se către copilot, moment în care avionul a tresărit, izbit de o pală de vânt extrem de violentă.

Comunicarea între membrii echipajului se făcea prin căşti. Fără ele oamenii ar fi trebuit să răcnească în urechea interlocutorului.

Urletul ascuţit al vântului era atât de pătrunzător, încât acoperea până şi vuietul motoarelor.

Jerry Boozer, un bărbat deşirat, care stătea cu umerii căzuţi pe scaunul copilotului, sorbea cu un pai cafeaua dintr-un pahar cu capac. Ordonat până la pedanterie, el se mândrea că nu scăpase niciodată pe podeaua cabinei de comandă vreo picătură de cafea sau vreo firimitură din sendviş, indiferent cât de puternică fusese furtună prin care trecuseră. Aprobându-l pe pilot cu gest din cap, i-a răspuns:

— De opt ani de când vânăm furtuni, asta e cea mai dementă pe care am văzut-o.

— N-aş vrea să am locuinţa în calea ei când va ajunge la ţărm.

Boozer a ridicat microfonul şi a vorbit direct în el:

— Hei, Charlie, ce spun aparatele tale minunate despre viteza vântului?

În compartimentul ştiinţific, dotat cu nenumărate instrumente şi pupitre cu sisteme electronice de meteorologie, Charley Mahoney, cercetător la Stanford University, stătea prins cu centura de siguranţă de scaunul aflat în faţa unui grup de senzori care măsurau temperatura, umiditatea, presiunea, vânturile şi fluxurile de fluid.

— N-o să-ţi vină a crede, i-a răspuns el cu un accent tipic din Sud, dar ultimul sistem de radiosondaj pe care l-am lansat a înregistrat vânturi pe orizontală de 353 km/h în timp ce cădea.

— Nici nu-i de mirare că sărmana Gertie se zgâlţâie în halul ăsta.

Boozer abia apucase să-şi încheie propoziţia, când, brusc, au pătruns într-o zonă de calm luminată de soare, ale cărui raze au făcut să sclipească fuzelajul şi aripile avionului.

Intraseră în „ochiul” uraganului Lizzie. Dedesubt, marea agitată reflecta albastrul cerului. Era ca şi cum ar fi zburat în interiorul unui tub gigantic, ai cărui pereţi erau alcătuiţi din nori impenetrabili şi învolburaţi. Boozer a avut senzaţia că zburau într-un vârtej uriaş, care ducea direct spre iad.

Barrett a înclinat avionul şi a zburat circular în interiorul „ochiului”, pentru a le permite meteorologilor să culeagă date. După aproximativ zece minute, a redresat avionul şi s-a îndreptat spre peretele cenuşiu clocotitor. Aparatul a început din nou să se zguduie de parcă ar fi fost atacat de toată furia zeilor. Brusc, cei dinăuntru au avut sentimentul că un pumn uriaş îl izbise la tribord, azvârlindu-l pe o aripă. Tot ce nu fusese fixat în cabină – hârtii, dosare, pahare de cafea, genţi – a fost propulsat către peretele tribordului. Şocul nu trecuse bine, că o rafală şi mai puternică a aruncat avionul prin vâltoare ca pe un planor din lemn de plută legat de un ventilator, făcând ca toate obiectele învălmăşite mai devreme spre tribord să pornească glonţ în direcţie opusă. Cei din avion au resimţit acest dublu şoc de parcă ar fi fost în interiorul unei mingi de tenis lovite cu sete de un jucător, dar stopate imediat de adversar. De uimire, Boozer şi Barrett au rămas încremeniţi. Nimeni nu-şi amintea că avionul să se fi ciocnit vreodată de un vânt de o asemenea forţă şi nu doar o dată, ci de două ori, în interval de numai câteva secunde. Era ceva nemaiauzit.

Aparatul s-a cutremurat şi a început să piardă brusc viteză, zburând înclinat la babord.

Barrett a simţit cum motoarele au cedat brusc, a cuprins dintr-o privire pupitrul de comandă şi s-a apucat să redreseze avionul.

— N-am nici un semnal de la motorul patru. Uitaţi-vă şi spuneţi-mi dacă se mai învârte elicea.

— Dumnezeule! A murmurat Boozer, în timp ce se uita pe fereastra din dreptul lui. L-am pierdut!

— Atunci opreşte alimentarea! S-a răţoit Barrett la el.

— N-am ce să mai opresc. S-a desprins.

Adunându-şi gândurile şi toate forţele ca să redreseze avionul, Barrett a răsucit maneta de comandă şi a apăsat febril pedalele, fără să înţeleagă semnificaţia raportului rău prevestitor al lui Boozer. A simţit că se petrecuse ceva îngrozitor în aerodinamica aparatului, care nu răspundea la comenzi ca mai înainte. Toate reacţiile îi erau extrem de lente. Era ca şi cum avionul ar fi fost tras în spate cu un odgon prins de aripa de la tribord.

Într-un târziu, a reuşit să aducă aparatul la orizontală. Abia după aceea a asimilat cuvintele lui Boozer. Deci pierderea motorului, smuls din bolţuri de vânturile extraordinar de puternice, făcuse avionul să scape de sub control şi provocase rezistenţa la înaintare la tribord. Barrett s-a aplecat în faţă şi a privit pe lângă Boozer.

În locul în care până mai adineauri se găsea motorul Allison se casca acum o gaură din care ieşeau bolţuri răsucite şi frânte, ţevi pentru alimentarea cu combustibil şi ulei, pompe deformate şi cabluri electrice retezate. „Aşa ceva nu trebuia să se întâmple, a gândit Barrett, încă neîncrezător. Motoarele nu se desprind chiar atât de uşor de pe aripă, nici măcar în cea mai cumplită turbulenţă.” Apoi şi-a trecut ochii peste cele aproape treizeci de găuri din care săriseră niturile.

Îngrijorarea lui a crescut când a observat şi câteva crăpături în învelişul din aluminiu al aripii, care suportase forţe uriaşe de torsiune.

În cască a auzit pe cineva adresându-i-se din cabina principală:

— Avem câţiva răniţi, iar majoritatea echipamentelor sunt avariate sau funcţionează defectuos.

— Cei care mai sunteţi teferi ocupaţi-vă de răniţi! Ne îndreptăm spre bază.

— Dacă o să reuşim, a spus Boozer pe un ton pesimist şi a arătat cu degetul spre hubloul din dreptul lui Barrett. Avem şi un incendiu la motorul numărul trei.

— Opreşte-l!

— Asta şi făceam, i-a răspuns calm Boozer.

Barrett s-a simţit îndemnat să-şi cheme soţia ca să-şi ia adio, dar încă nu avea de gând să cedeze. Dacă reuşea să iasă cu Gertie, aşa grav avariată, din furtună şi să ajungă cu oamenii de la bord întregi la bază însemna că s-a petrecut un miracol. A început să rostească o rugăciune în surdină şi, în acelaşi timp, condus de experienţă, a început să piloteze aparatul cu atenţie pentru a-l scoate din vârtej, către zone mai calme. Dacă ieşeau cu bine din haosul acela, restul avea să se rezolve de la sine.

După douăzeci de minute de zbor, vântul şi ploaia au început să slăbească în intensitate, iar norii se mai luminaseră. Apoi, când Barrett începuse să creadă că depăşise zona de nori, Lizzie le-a mai dat o lovitură năucitoare; o serie de rafale de vânt a izbit direcţia, avariind-o şi făcând că pilotul să piardă şi controlul precar pe care îl mai avea asupra aparatului.

Pierduseră practic orice şansă de a mai ajunge acasă.

Capitolul 8

Oceanele par mai tot timpul liniştite. Valuri nesfârşite, cu o înălţime de câteva palme, oferă imaginea unui uriaş care doarme, al cărui piept se ridică şi coboară domol cu fiecare răsuflare. Este o iluzie care amorţeşte simţurile celor neştiutori. Se întâmpla uneori ca marinarii să urce în pat pe vreme senină şi mare calmă, pentru ca apoi să se trezească şi să descopere oceanul într-o dezlănţuire turbată pe mii de kilometri pătraţi în jur, jucându-se cu toate navele luate prin surprindere.

Uraganul Lizzie prezenta toate caracteristicile unei furtuni cu urmări absolut dezastruoase. În cursul dimineţii se arătase violentă, pentru ca la amiază să devină tumultoasă, iar spre înserat să se transforme într-o dezlănţuire diavolească. Vânturile cu viteze de 350 km/h au ajuns curând să depăşească 400 km/h. Biciuiau şi izbeau suprafaţa cândva netedă a oceanului, dând naştere unor adevărate turbioane care măsurau peste treizeci de metri înălţime între creasta şi talpa valului, avansând în acelaşi timp neîncetat spre bancul Navidad şi spre Republica Dominicană, care avea să fie prima victimă a furtunii.

Cu ancora abia ridicată din apă, Sea Sprite a pornit la drum. Paul Bamum s-a întors poate pentru a douăzecea oară ca să privească spre est. Ceva mai devreme nu remarcase nici o schimbare. Acum însă orizontul, unde apa de un albastru-intens se unea cu cerul bleu ca de safir, era marcat de o dungă cenuşiu-închis, amintind de o furtună de praf care se rostogoleşte nemiloasă peste prerie, maturând totul în calea ei.

Parcă năucit de rapiditatea cu care creştea acea dungă întunecată, umplând tot cerul, Bamum a urmărit cu ochi ieşiţi din orbite coşmarul ce se apropia. Nu mai pomenise şi nici nu-şi închipuise că o furtună să se deplaseze cu viteza unui tren expres. Înainte de a apuca să programeze comenzile computerizate privind cursul şi viteza navei, furtuna a acoperit soarele cu un giulgiu mortuar, colorând cerul într-un plumburiu care amintea de funinginea adunată pe fundul unui ceaun.

În următoarele opt ore, Sea Sprite a gonit cu îndârjire din calea furtunii, pilotată de Bamum, care încerca, parcă fără prea mulţi sorţi de izbândă, să se îndepărteze cât mai mult de coralii ascuţiţi ai recifului Navidad. Apoi, când comandantul şi-a dat seama că avea să fie prins din urmă de miezul furtunii, a înţeles că singura cale de supravieţuire era să se îndrepte direct spre el, bizuindu-se pe capacitatea navei de a-şi croi drum printre valuri şi vânturi. I-a mângâiat drăgăstos timona, de parcă ar fi fost făcută din carne şi oase, nu din oţel. În anii în care navigase prin regiunile polare, nava aceea rezistase tuturor încercărilor la care o supusese oceanul. Bamum era convins că va supravieţui, chiar lovită şi aruncată de colo până colo de valuri.

S-a întors către Sam Maverick, secundul său, care, cu părul roşcat lăsat foarte lung, cu barba neîngrijită şi cu un mic medalion din aur prins în urechea stângă, arăta ca un licean care a abandonat şcoala.

— Programează un nou curs, domnule Maverick. Întoarce nava la cap compas 85 de grade est. Nu putem fugi din calea furtunii, aşa că o vom înfrunta cu prova pe val.

Maverick a privit spre valurile ale căror creste se ridicau deja la aproape şaisprezece metri la pupa şi a clătinat din cap. S-a uitat încruntat la Bamum, socotind că acesta îşi pierduse minţile.

— Vreţi să o întorc pe marea asta agitată? A întrebat el rar.

— Nici nu se poate un moment mai prielnic, i-a răspuns Bamum. Mai bine acum decât mai târziu, când o să ne izbească valurile.

Manevra presupunea riscuri înspăimântătoare. Corpul navei avea să se întoarcă şi, vreme de câteva minute, care puteau părea nesfârşite din cauza încordării, trebuia să facă faţă valurilor pe toată lungimea, ceea ce o făcea vulnerabilă la orice val mai masiv, care ar fi putut să o răstoarne. De-a lungul secolelor, numeroase vase se răsturnaseră când căpitanii lor încercaseră să efectueze această manevră şi se duseseră la fund, fără a lăsa în urmă nici un supravieţuitor sau alte semne ale existenţei lor.

— Când am să văd un spaţiu mai mare între valuri, la comanda mea, îi dai viteză maximă. Apoi a comunicat prin radio către restul echipajului: Marea devine foarte agitată. Asiguraţi toate lucrurile şi ţineţi-vă bine.

Aplecat deasupra pupitrului de comandă, fără măcar să clipească, Bamum a rămas cu privirea fixată pe fereastră şi a aşteptat cu o răbdare incredibilă până când a văzut apropiindu-se un val mai înalt decât cele dinainte.

— Viteză maximă, te rog, domnule Maverick.

Acesta a executat fără să crâcnească ordinul căpitanului, însă cu un aer îngrozit, sigur de dezastrul ce va urma, deoarece valul enorm se apropia ameninţător de navă. Era aproape pe punctul de a-l blestema pe căpitan pentru că dăduse comanda prea devreme, când şi-a dat seama ce calcule îşi făcuse acesta. Nu exista nici un moment potrivit pentru manevră în intervalele dintre valuri. Ele păreau să se fi contopit, devenind unul, ca soldaţii care mărşăluiesc în formaţie foarte strânsă. Bamum riscase intuitiv şi începuse manevra de întoarcere devreme, câştigând câteva clipe preţioase, făcând ca nava să primească lovitura principală sub un anumit unghi.

Valul implacabil a izbit pupa şi a înclinat vasul spre babord, după care a măturat toată puntea. Vreme de cincisprezece secunde, Sea Sprite a fost cotropită de o masă de apă bolborosind, parcă în fierbere şi s-a strecurat prin creasta care se ridica deasupra punţii. Apoi a coborât cu viteză ameţitoare pe dosul valului, înclinându-se puternic către babord, cu apa maturând puntea. Aproape ca prin miracol, cu o încetineală înnebunitoare, nava s-a redresat când a ajuns la talpa valului şi l-a preluat pe următorul cu prova, continuându-şi deplasarea cu chila dreaptă.

Maverick navigase timp de optsprezece ani pe tot felul de nave, dar nu mai văzuse o demonstraţie atât de impresionantă de intuiţie şi măiestrie marinărească. S-a uitat lung la Bamum şi a rămas uimit văzând un zâmbet pe faţa acestuia – poate sumbru, dar totuşi zâmbet.

„Dumnezeule, a gândit Maverick, omul ăsta se simte în largul lui.”

La optzeci de kilometri spre sud de Sea Sprite, marginea exterioară a uraganului Lizzie mai avea câteva minute până să izbească hotelul Ocean Wanderer. Norii ameninţători de la periferie inundaseră deja cerul, ascunzând cu totul soarele şi scufundând marea într-o obscuritate stranie. Le-a urmat o pânză deasă de ploaie cu picături mari care, purtate de vânt, au început să lovească în ferestrele hotelului plutitor ca nişte rafale de mitralieră.

„Prea târziu!” a gemut Morton, rămas în birou şi holbându-se la tumultul ce se îndrepta direct spre hotel că un gigantic animal preistoric, furios şi răzbunător. În ciuda avertismentelor şi a informaţiilor transmise de Heidi Lishemess de la Centrul pentru studiul uraganelor, viteză incredibilă şi distanţa parcursă de acel tăvălug în doar câteva ore i se păreau incredibile. Deşi Heidi Lishemess îl ţinuse la curent cu prognozele privind forţa şi viteza uraganului, nu credea că e posibil ca marea să se înfurie atât de repede, iar cerul să se întunece cât ai clipi. Nu-şi putea închipui că mantia exterioară a uraganului flutura deja deasupra clădirii hotelului.

— Anunţă toţi directorii să se prezinte imediat în sala de conferinţe! A strigat el către secretara să în timp ce se îndrepta spre propriul birou.

Amintindu-şi atitudinea indecisă a lui Specter în problema evacuării celor 1 100 de oaspeţi cât timp mai existaseră şanse de a-i transporta în siguranţă până în Republica Dominicană, adică la doar câţiva kilometri depărtare, Morton s-a înfuriat, gata să explodeze.

Furia lui a sporit când a auzit ferestrele zbârnâind din cauza zgomotului produs de motoarele avionului, care fuseseră pornite pentru a se încălzi. A făcut câţiva paşi şi a ajuns în dreptul geamului exact în clipa în care Specter şi anturajul lui urcau la bordul aparatului Deriev. Imediat după ce uşa s-a închis în urma lor, avionul a luat viteză, a planat pe deasupra valurilor, accelerând şi azvârlind o pânză densă de stropi, după care s-a înălţat şi, înclinându-se pe o aripă, a pornit spre Republica Dominicană.

— Jigodie împuţită şi laşă, a şuierat Morton printre dinţii încleştaţi către Specter, care dăduse bir cu fugiţii, fără să se sinchisească deloc de cei 1 100 de oameni pe care-i lăsase în voia sorţii.

A urmărit avionul până când acesta a intrat în norii ameninţători, apoi s-a răsucit, pentru că oamenii convocaţi începuseră să intre şi să se aşeze la masa de conferinţe. După expresia de îngrijorare de pe chipurile lor era evident că mai toţi oscilau la limita dintre calm şi panică.

— Am subapreciat viteza uraganului, a început el. Peste o oră ne va lovi cu toată forţa. Cum e prea târziu ca să mai evacuăm pe cineva, trebuie să transferăm toţi oaspeţii şi angajaţii la nivelul superior al hotelului, unde vor fi mai în siguranţă.

— Dar remorcherele nu ne pot scoate din calea furtunii? A întrebat directoarea Departamentului rezervări, o femeie înaltă şi cu o ţinută ireproşabilă, în vârstă de 34 de ani.

— Am anunţat deja remorcherele, care urmează să sosească în curând, dar valurile mari vor îngreuna enorm legarea cablurilor de cabestanele hotelului. Dacă procedura se dovedeşte imposibil de realizat, atunci nu ne rămâne decât să înfruntăm furtuna.

Şeful Recepţiei a ridicat o mână.

— N-ar fi mai sigur dacă am înfrunta furtuna la etajele camerelor de oaspeţi, sub nivelul apei?

Morton a clătinat încet din cap.

— Dacă se întâmpla ce poate fi mai rău şi valurile vor rupe cablurile de ancorare, iar hotelul va porni în derivă… Morton a făcut o pauză şi a ridicat din umeri. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă am fi împinşi spre reciful Navidad, aflat la şaizeci de kilometri spre est, sau spre coasta stâncoasă a Republicii Dominicane şi s-ar sparge pereţii din sticlă de la etajele inferioare.

Şeful Recepţiei a dat aprobator din cap.

— Am înţeles. Dacă etajele inferioare sunt inundate, tancurile de balast nu ar mai putea menţine flotabilitatea hotelului, iar valurile s-ar face ţăndări, izbindu-l de stânci.

— Şi dacă se întâmplă exact asta? A întrebat adjunctul lui Morton.

Cu o expresie solemnă pe faţă, Morton şi-a plimbat privirea de la unul la altul şi a zis:

— Atunci abandonăm hotelul, ne îmbarcăm pe plutele de salvare şi ne rugăm Domnului ca măcar o parte dintre noi să supravieţuiască.

Capitolul 9

Izbiţi şi biciuiţi de uragan, Barrett şi Boozer se zbăteau să menţină avionul pe o traiectorie constantă. Rafale de vânt din lateral se izbeau permanent de fuzelaj cu o forţă înfricoşătoare, de parcă ar fi încercat să-l desfacă în bucăţi. Cei doi ţineau amândoi de comenzi, chinuindu-se să facă aparatul să urmeze un drum drept. Întrucât nu mai aveau control deplin asupra cârmei, reuşeau să ţină direcţia prin creşterea sau descreşterea turaţiei celor două motoare rămase, la unison cu eleroanele.

În toţi anii cât vânaseră furtuni tropicale cei doi nu întâlniseră nici un uragan de forţa lui Lizzie. Părea că vrea să destrame întreaga lume.

Într-un târziu, după nici jumătate de oră, care ţinuse însă pentru ei o veşnicie, cerul, din cenuşiu-închis, a devenit de un alb murdar, apoi de un albastru strălucitor, iar avionul mutilat a ieşit din zona furtunii şi a pătruns într-una de calm.

— N-o să reuşim să ajungem aşa până la Miami, a spus Boozer, după ce a consultat harta de navigaţie.

— E cam departe ca să încercăm cu doar două motoare, cu fuzelajul care abia se mai ţine şi cu cârma aproape înţepenită, zis Barrett pe un ton sumbru. Mai bine ne îndreptăm spre San Juan.

— Atunci o cotim spre San Juan, Porto Rico.

— Ţi-l las în grijă, l-a anunţat Barrett, luându-şi mâinile de pe comenzi. Mă duc să văd ce fac băieţii din spate. Cine ştie ce mai găsesc şi pe-acolo.

Şi-a desfăcut centura de siguranţă şi a ieşit din cabina de comandă în cabina principală a avionului. Interiorul era devastat.

Computerele, monitoarele şi rafturile pentru instrumente fuseseră smulse din locurile lor şi azvârlite unele peste altele, de parcă ar fi fost descărcate dintr-un camion într-o groapă de gunoi. Echipamentele care fuseseră fixate pentru a rezista la cele mai cumplite turbulenţe se desprinseseră din bolţuri, ca şi cum ar fi fost smulse de mâna unui gigant. Călătorii zăceau întinşi în diferite poziţii, câţiva grav răniţi şi inconştienţi, sprijiniţi de pereţi, ceilalţi care rămăseseră cât de cât întregi ocupându-se de cei care aveau nevoie de îngrijire medicală imediată.