Sfintii Ioasaf/Iosafat ( = Buddha) si Varlaam – 19 noiembrie

Sfintii Ioasaf/Iosafat ( = Buddha) si Varlaam – 19 noiembrie
Varlaam şi loasaf este un roman popular de apologie a vieţii creştine, cu un profund fond moral, religios, a cărui fabulă se găseşte în legenda indică despre Buddha, întemeietorul unei noi religii. În secolele VI-VII înaintea erei noastre legenda indiană a fost prelucrată de un creştin şi a trecut din India în Persia. De aici a călătorit mai departe până un călugăr Ioan i-a dat forma grecească, de la care a pătruns în toate literaturile europene: romanice, slavice şi germanice. Cel mai vechi manuscris slavonesc al romanului datează din secolul al XIV Traducerea în româneşte s-a făcut de pe un manuscris slav în anii 1648-1649 de către Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab. Acest manuscris nu s-a păstrat. Au fost semnalate însă trei copii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea ale grămăticului domnesc Fota, datorită vechimii şi apropierii lor de traducerea lui Udrişte Năsturel. O copie a acestuia din 1675 este singura versiune a romanului care s-a tipărit la 1904. Se cunosc şi două prelucrări ale romanului Varlaam şi Ioasaf, una dintre ele aparţine lui M. Sadoveanu care, în colaborare cu D. D. Pătrăşcanu, a adus vechea naraţiune cu caracter popular în cadrul literaturii culte sub următorul titlu: Istoria Sfinţilor Varlaam şi losaf de la India.

Archirie şi Anadan este o povestire populară cu finalitate moralizatoare de origine asiro-babiloniană şi datează, după cercetările mai noi, din veacul al VI-lea înaintea erei noastre.

Povestirea, una dintre cele mai interesante transmise de vechiul Orient, ajunge în limba română prin filiera slavonă, fiind tradusă spre sfârşitul sec. al XVII-lea, după o redacţie sârbo-croată. În următoarele două secole povestirea cunoaşte o largă răspândire, păstrându-se în limba română circa 45 de manuscrise, care au circulat în toate provinciile româneşti, cele mai multe provenind din Moldova, iar cele mai vechi din Transilvania. Anton Pann este scriitorul care a stilizat şi a tipărit pentru prima oară povestirea în româneşte în 1850 cu titlul: înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam.
Vestitul roman hagiografic Varlaam şi Ioasaf, o istorie modificată a vieţii lui Buddha, repovestită de un creştin după textul sanscrit Lalitavistara, a lăsat urme mai adânci în gândirea română. Găsim şase fragmente mari din el în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. În literatura populară, un număr de parabole din el circulau ca basme, dintre care cel mai cunoscut e Fata moşneagului cea cuminte. Multe colinde frumoase de Crăciun au izvorât din ultimul episod al romanului - plecarea lui Ioasaf în pustie. Viaţa prinţului Ioasaf şi-a găsit loc şi în arta bisericească română. Pe vremuri, mulţi călugări români din Mânăstirea Neamţ, unde s-a găsit cel mai vechi manuscris al romanului, purtau numele Varlaam sau Ioasaf.

http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=55

Varlaam şi Ioasaf

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Eposul Varlaam şi Ioasaf este o adaptare creştină a legendei lui Gautama Buddha.

Legenda prinţului Siddhartha Gautama devenise deja populară în maniheism şi în islam, fiind pentru prima oară răspândită de texte maniheiste (fragmente din textele din Turfan / Sinkiang). Cronologia primelor versiuni creştine şi relaţiile de filiaţie dintre ele sunt încă subiecte controversate în cercetare. Printre primele versiuni s-a numărat eposul georgian Balavariani şi o versiune în limba greacă care foloseşte pentru prima oară numele de Ioasaf, derivat din Iodasaf, care era o corupere a denumirii de Bûdâsaf. Drept Bûdâsaf era cunoscut Bodhisattva în lumea arabă.





Sfântul Ioasaf predicând, scenă dintr-un manuscris grec din secolul al XII-lea

Cuprins [ascunde] 1 Legenda 2 Manuscrise 2.1 Versiunile în limba arabă 2.2 Versiunea în limba georgiană 2.3 Versiuni în limba greacă 2.4 Versiuni în limba latină 2.5 Versiuni în limba franceză 2.6 Versiuni în limba engleză 2.7 Versiuni în limba germană 2.8 Versiunea în limba română 3 Reprezentările în artă 4 Note 5 Bibliografie 6 Pagini externe

[modifică] Legenda

Majoritatea izvoarelor istorisesc cum astrologii chaldeeni îi prevestiseră regelui indian Avenir convertirea singurului fiu pe care-l va avea la creştinism. Noua religie era propovăduită în India de către apostolul Toma. Pentru a-şi feri fiul, Ioasaf, de influenţele creştine, Avenir îl închise într-un palat minunat şi se strădui să-l ferească a cunoaşte durerea şi moartea, înconjurându-l numai cu slugi tinere. Ca şi Gautama Buddha, Ioasaf află însă până la urmă de suferinţele muritorilor, întâlnind pe rând un bolnav de lepră ^[1], un orb, un bătrân şi cortegiul care purta un mort. Tânărul căzu pe gânduri şi află atunci de învăţătura lui Hristos şi deşertăciunile acestei lumi prin intermediul lui Varlaam, unul din mulţii schivnici creştini care cutreierau India la vremea aceea.

Bătrânul rege făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a discredita creştinismul în ochii fiului său. De exemplu el îl tocmi pe un bătrân proroc numit Nahor să ia înfâţişarea lui Varlaam şi să se dezică în postura acestuia de creştinism, apoi îl puse pe vrăjitorul Theudas să-l seducă pe prinţ, amăgindu-l cu imaginea unor femei frumoase. Deoarece Ioasaf rezistă acestor ispite, Avenir se hotărî să-i ofere întregul său regat. Ajuns rege, Joasaf dădu poruncă să fie dărâmate toate sanctuarele păgâne şi se dedică operelor de binefacere. Avenir se lăsă până la urmă şi el convins de învăţătura predicată de Varlaam, se converti şi îşi petrecu restul vieţii ca anahoret în deşert. După un timp renunţă şi Ioasaf la coroană, preferând să ducă o viaţă de eremit, asemeni lui Varlaam.

Această naraţiune este deseori întreruptă în manuscrisele medievale de dialoguri şi pilde. De exemplu, legenda conţine o parabolă despre nimicnicia străduinţelor omului pe această lume, în care un vânător se prăvăleşte, urmărind un inorog, într-o prăpastie şi reuşeşte să-şi curme căderea ţinându-se de un arbust, ale cărui rădăcini sunt roase de doi şoareci, unul alb şi unul negru, simboluri ale zilelor şi nopţilor prin care este drămuită existenţa umană. În fundul prăpastiei stă un balaur la pândă, dar omul este preocupat doar de mierea care se scurge dintr-o scorbură a arbustului.