Sfintii Ioasaf/Iosafat ( = Buddha) si Varlaam – 19 noiembrie

Astfel a luat Varahie sceptrul împărăţiei Indiei, iar Ioasaf le-a socotit pe toate deşertăciuni ca să dobîndească pe Hristos. În noaptea cea dintîi a intrat în casa unui om sărac şi i-a dat lui hainele sale de deasupra, iar el rămînînd în haina cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam, s-a dus la viaţa pustnicească, neavînd cu sine nici pîine, nici apă, nici altceva de trebuinţa hranei; pentru că se dăduse cu totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cu dragoste osîrdnică ardea pentru Domnul său.

Intrînd în adîncul pustiei, s-a bucurat cu duhul şi, ridicîndu-şi ochii către iubitul său Hristos, striga, zicînd: "Să nu mai vadă de acum ochii mei bunătăţile lumii acesteia şi să nu se mai îndulcească inima mea de nimic altceva decît de Tine, nădejdea mea. Tu îndreptează calea mea şi mă du la plăcutul Tău Varlaam; arată-mi pe mijlocitorul mîntuirii mele ca să mă înveţe viaţa cea pustnicească, acela care m-a învăţat pe mine cunoştinţa Ta, Doamne!"

Sfîntul Ioasaf a umblat singur prin pustie doi ani, căutînd pe Varlaam; se hrănea cu verdeţurile care creşteau pe acolo, iar uneori răbda mult de foame, din lipsa verdeţurilor pentru că era uscat pămîntul în pustia aceea şi puţin odrăslea. Apoi a răbdat multe supărări de la diavolul, căci năvălea asupra lui, uneori tulburînd mintea lui cu tot felul de gînduri, alteori înfricoşîndu-l cu năluciri, iar alteori i se arăta negru şi scrîşnind din dinţi. Uneori cu sabia în mînă se pornea asupra lui, ca şi cum ar fi vrut să-l taie; alteori se prefăcea în multe feluri de fiare, şerpi şi aspide. Iar ostaşul lui Hristos cel nebiruit, toate le biruia şi le izgonea cu sabia rugăciunii şi cu arma Crucii.

Trecînd al doilea an, a aflat o peşteră în pustiul Senaridului unde vieţuia un călugăr în linişte; de la acela s-a înştiinţat unde petrecea Varlaam. Deci, alergînd degrabă cu bucurie pe cărarea cea arătată lui, a ajuns la peştera lui Varlaam şi, stînd înaintea uşii, a bătut, zicînd: "Binecuvintează, părinte, binecuvintează!" Iar Varlaam, auzind glasul, a ieşit din peşteră şi a cunoscut pe Ioasaf cu duhul, pe care altfel nu era cu putinţă a-l cunoaşte după chipul său, pentru că se înnegrise de arşiţa soarelui, îi crescuse părul, slăbise şi ochii i se cufundaseră adînc.

Deci, bătrînul stînd cu faţa către răsărit, a înălţat lui Dumnezeu rugăciune de mulţumire, iar după rugăciune s-au îmbrăţişat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfîntă şi de bucurie au plîns mult. După aceea începînd să vorbească, Varlaam a zis: "Bine ai venit fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului, Domnul să-ţi dea cele veşnice în locul celor vremelnice şi pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Dar te rog, fiule iubite, spune-mi cum ai venit aici? Şi ce ţi s-a întîmplat după plecare? Oare a cunoscut tatăl tău pe Dumnezeu? Sau încă petrece în rătăcirea cea idolească?" Iar fericitul Ioasaf i-a spus lui toate pe rînd, cîte i s-au întîmplat după plecarea lui Varlaam şi cîte a făcut Domnul cu dînsul, ajutîndu-l.

Bătrînul, auzind acestea, se bucura foarte; apoi, minunîndu-se, zicea: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămînţa cuvîntului Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească şi să aducă rod însutit". Apropiindu-se seara şi săvîrşind obişnuita rugăciune, şi-a adus aminte de hrană. Deci Varlaam a pus masă de mult preţ, plină de bucate duhovniceşti, iar hrană trupească avînd puţină; căci erau numai verdeţuri crude, nefierte, puţine finice (smochine) şi apă din izvorul care era acolo.

Întărindu-şi trupul cu astfel de bucate, au mulţumit lui Dumnezeu Care deschide mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă. Apoi săvîrşind rugăciunea de noapte, iarăşi au grăit vorbe duhovniceşti, vorbind toată noaptea pînă la vremea cîntării de dimineaţă.

De atunci Ioasaf a petrecut împreună cu Varlaam mulţi ani, avînd viaţă minunată, asemenea cu a îngerilor. Apoi Cuviosul Varlaam, apropiindu-se către fericitul sfîrşit şi chemînd pe Ioasaf, fiul său cel duhovnicesc, pe care l-a născut prin bună vestire, a zis către dînsul:

"Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine, mai înainte de sfîrşitul meu şi cînd mă rugam pentru tine, mi s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos şi mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit Domnul dorinţa mea, căci te văd lepădat de lume şi de toate cele ce sînt în lume şi unit cu Hristos. Deoarece acum a sosit vremea plecării mele, tu dar, fiule, acoperă trupul meu cu pămînt şi dă ţărînii ce este al ţărînii; iar tu să petreci în locul acesta, ţinîndu-te de viaţa aceasta duhovnicească şi aducîndu-ţi aminte de smerenia mea".

Ioasaf, auzind aceste cuvinte, se tînguia pentru despărţirea lui şi abia a putut bătrînul a-l mîngîia puţin, prin multe cuvinte duhovniceşti. Apoi l-a trimis la nişte fraţi care vieţuiau în acea pustie ca să aducă cele de trebuinţă, spre săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii. Alergînd Ioasaf cu sîrguinţă şi săvîrşind porunca, s-a întors degrabă, temîndu-se ca să nu se săvîrşească în lipsa lui părintele său duhovnicesc, căci se va lipsi astfel de binecuvîntarea cea mai de pe urmă.

Deci, aducînd cele de trebuinţă pentru sfînta jertfă, Varlaam a săvîrşit dumnezeiasca slujbă şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. După aceasta vorbind bătrînul multe către ucenicul său spre folosul sufletului, a început a se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă pentru sine şi ucenicul său. Iar după rugăciunea cea multă, îmbrăţişînd pe Ioasaf părinteşte, i-a dat sărutarea şi binecuvîntarea cea mai de pe urmă. Apoi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi culcîndu-se, s-a luminat la faţă, avînd mare bucurie, ca şi cum ar fi venit la dînsul oarecare prieteni. Astfel s-a dus către Domnul, vieţuind în pustie şaptezeci de ani, iar toţi anii de la naşterea sa erau aproape o sută.

Ioasaf, udînd cu lacrimi trupul lui Varlaam, toată ziua şi toată noaptea a cîntat psalmi lîngă el. A doua zi săpînd o groapă aproape de peşteră, a îngropat cinstitul trup al sfîntului său stareţ; apoi şezînd lîngă mormîntul lui, plîngea mereu, pînă cînd a slăbit de multa plîngere şi a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbaţi înfricoşaţi pe care i-a văzut odinioară, cînd era închis în palat cu fecioarele. Aceia, venind la dînsul, l-au luat şi l-au dus în acel cîmp mare pe care şi mai înainte îl văzuse şi în acea strălucită cetate. Intrînd pe poartă, l-au întîmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducînd două cununi preafrumoase, a căror frumuseţe nu este cu putinţă a o spune.

Ioasaf i-a întrebat pe ei: "Ale cui sînt acele cununi prealuminate?" Iar îngerul i-a răspuns, zicînd: "Amîndouă sînt ale tale; pentru că multe suflete ai mîntuit şi pentru că, lăsînd pentru Dumnezeu împărăţia pămîntească, ai luat viaţa monahicească. Însă una dintr-însele se cuvine a o da tatălui tău, care prin tine s-a abătut de la calea cea rea, s-a pocăit cu osîrdie şi s-a împăcat cu Dumnezeu". Iar Ioasaf a zis: "Cum este cu putinţă a o da tatălui meu, care numai pentru puţină pocăinţă să dobîndească răsplătire deopotrivă cu mine, care am avut atîtea osteneli?"

Acestea zicînd el, a văzut pe Varlaam grăind către dînsul: "Oare nu sînt acestea cuvintele mele, Ioasafe, pe care ţi le-am grăit odinioară, că, atunci cînd te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic? Dar acum pentru ce nu voieşti ca să fie deopotrivă cinstea tatălui tău cu a ta? Oare nu ţi se cade a te veseli cu sufletul, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru dînsul?" Iar Ioasaf, după cum avea obiceiul totdeauna, a zis către dînsul: "Iartă, părinte, şi spune-mi unde locuieşti?" Iar Varlaam a zis: "În această cetate preafrumoasă şi mare am dobîndit locuinţă prealuminată". Iar el a început a-l ruga ca să-l ia în locuinţa sa şi să-l găzduiască cu dragoste. Varlaam a răspuns: "N-a venit încă vremea ca să fii şi tu aici, purtînd sarcina trupului; ci dacă vei răbda bărbăteşte pînă la sfîrşit în nevoinţele călugăreşti, după cum ţi-am poruncit, apoi degrabă după acestea vei veni aici, te vei învrednici de aceste petreceri, vei dobîndi acest fel de slavă şi de bucurie şi vei fi împreună cu mine în veci".

Acestea a văzut Sfîntul Ioasaf în vedenie. Apoi deşteptîndu-se din somn, avea sufletul său plin de acea lumină şi slavă negrăită şi cu multă mirare înălţînd cîntare de mulţumire Stăpînului Hristos, L-a lăudat pe El. Şi a petrecut acolo pînă la sfîrşitul său, avînd viaţă îngerească. În al douăzeci şi cincilea an de la naşterea sa a lăsat împărăţia cea pămîntească şi a intrat în nevoinţa pustnicească; apoi în pustie petrecînd treizeci şi cinci de ani, s-a mutat către Domnul.

Iar un pustnic sfînt care vieţuia acolo, înştiinţîndu-se cu duhul de mutarea lui Ioasaf, a venit în ceasul sfîrşitului lui şi cîntînd obişnuitele cîntări lîngă cinstitul său trup, cu lacrimi de dragoste l-a aşezat împreună cu moaştele Cuviosului Varlaam. Pentru ca ei, care erau nedespărţiţi cu duhul, să odihnească împreună nedespărţiţi şi cu trupurile.

După îngropare, s-a făcut pustnicului aceluia o descoperire dumnezeiască, poruncindu-i să meargă în împărăţia Indiei şi să vestească pe împăratul Varahie despre sfîrşitul lui Ioasaf. Mergînd acel părinte, a vestit împăratului; şi îndată a mers împăratul cu mulţime de oameni în pustie şi, ajungînd la peştera cuvioşilor părinţi, a descoperit mormîntul lor şi a văzut moaştele lui Varlaam şi ale lui Ioasaf nestricate, ieşind dintr-însele bună mireasmă. Deci, luîndu-le cu cinste, le-a adus din pustie în patria sa şi le-a pus în biserica pe care o zidise Sfîntul Ioasaf, slăvind pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Note:
Poate că un budist sincer, “în prostia lui de păgân”, care are compasiune şi o pune în practică, e mai creştin decât un creştin botezat, care e doar cu numele, nu şi cu punerea în practică. Şi uite aşa am “curvit cu Buddha”, după spusele părintelui Adrian Fagetean, deşi să nu uităm, Buddha istoric (sărbătorit în calendarul creştin ortodox, pe 19 noiembrie, ca Sf. Ioasaf, printr-un sincretism creştino-budist) din sec. V îHr., a fost un om care prin practica sa spirituală a primit dreptul de a se ridica spre Dumnezeu, iar Buddha Primordial, Tathagata – este divin, iar numele vine de la Tathata = “aşa – itate, ainsi, çela” (ceea ce ne duce cu gândul la ce scrie pe aureola Mântuitorului: Oωn), deci, ca origine, budismul se trage tot din Hristos, pe Care ei L-au perceput puţin diferit faţă de noi, din alt unghi, dar nu incorect pentru acele timpuri (cine poate susţine că-L cunoaşte complet?!).

În miezul fiinţei mele se află Sinele – scânteia de Dumnezeire, Care e Existenţă Pură/Conştienţă/şi Beatitudine-Dragoste în acelaşi timp. La întrebarea fundamentală “Cine sânt eu?”, nu voi găsi un dumnezeiaş de serviciu, care se suprapune peste Dumnezeu, ci voi găsi pe copilul Său prin har, chiar pe El. (Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni.) Fiinţele care-şi află Sinele primesc darul de a se topi total, complet şi definitiv în Dumnezeu (şi, ori dispar de la faţa lumii în Lumină, fără a lăsa vreo urmă, ori rămân sub vechea înfăţişare, care e, acum, doar o mască a lui Dumnezeu). Ei sunt Acelaşi (măşti ale lui Dumnezeu, forme diferite pe care Şi le-a asumat, le-a îmbrăcat), jivanmuktas, eliberaţi în viaţă (cum au fost: Ramakrishna; Ramana ori Nisargadatta, şi poate Melchisedec, v. Biblie, Evrei 7-1,2,3,4... Buddha istoric (Siddartha Sakyamuni, sec. V iHr), după iluminare a spus: “Eu nu (mai) sunt fiul mamei mele şi al tatălui meu. În definitiv, eu nu (mai) sunt cineva - o persoană, un ego, o individualitate.”). Sa le citim/traim spusele, căci sunt tot cuvintele Domnului Iisus Hristos. Nu ne convine, zahărul e dulce, fie că-mi place sau nu. Aşa a vrut Dumnezeu. Şi Meister Eckhart, Jacob Boehme, Angelus Silesius, Sf. Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii (chiar dacă n-au prea vorbit despre asta, fiind prea şocant pentru unii) s-au apropiat de această înţelegere; nici pe ei nu-i credem?! “De câte ori spun că Dumnezeu e aşa şi numai aşa, şi nu poate fi altfel, de tot atâtea ori îmi întorc faţa de la Dumnezeul cel Adevărat.” Cine poate avea tupeul să pretindă că-L cunoaşte? Dar, atenţie: iluminarea budistă şi eliberarea yoghină sânt infinit mai puţin decât Mântuirea creştină. Cine trece de la creştinism la alte religii, face o mare prostie. Invers (mai ales evreii), e un mare câştig, cu condiţia să nu fie forţat (v. Inchiziţia, Cruciadele, talibanii creştinişti etc) şi s-o facă din inimă. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi Dumnezeu, Îl descriu tot pe El, din perspective diferite. Deci e bine să fie respectate şi eventual studiate, nicidecum negate în bloc.

Dar gradul de revelaţie diferă: sunt religii revelate printr-un om (Buddha istoric), altele de un înger (Coranul, arhanghelul Gabriel), altele de un Avatar [vişnuismul, krishnaismul, şivaismul – adică o încarnare în lume a unui mare zeu, care e un aspect derivat al Dumnezeirii Sf. Treimi. Iar alta, direct de Dumnezeu-Sf. Treime în plenitudinea Sa (creştinismul), deci e forma cea mai înaltă de revelaţie (iar ortodoxia e summumul; Lumina Se aprinde doar la ortodocşi) pe Terra. Pentru cei care sunt botezaţi creştini şi practică deliberat creştinismul, lanţul reâncarnărilor e rupt, nemaifiind necesar (după moarte, ei nu mai evoluează pas cu pas prin metempsihoză, ci altfel, prin graţia Lui), de altfel şi religiile orientale spun că pentru înţelept, reâncarnarea e iluzorie, nu există. Deci creştinii au totul la dispoziţie şi n-au nevoie de nimic în plus. Şi totuşi, câţi creştini adevăraţi aţi văzut? – cu excepţia sfinţilor din cărţi şi moaşte. Prea puţini [nu e de-ajuns doar mersul mecanic la biserica, spovedania si impartasania, rugaciunile mecanice, din interes etc]. Ce păcat!

Cum spunea Buddha: „Nu credeţi ceva pentru că aşa spune societatea, părinţii, educatorii sau maeştrii voştri, ori obişnuinţele/preconcepţiile voastre / aşa zisul bun simţ comun, cărţile voastre, sau istoria înregistrată etc – aflaţi, practicaţi, realizaţi şi vedeţi prin proprie experienţă ce şi cum.” Adevărul nu poate fi cunoscut cu mintea raţională, dar poate fi experimentat / trăit / simţit. „La prise de conscience de la Verité.” Despre care vorbeşte Mircea Eliade.)

Să ne amintim de asemenea de mitul Marelui Zeu Vishnu Ce doarme pe Oceanul Universal, iar din ombilicul Său răsare lotusul Universului (lumii). Mit care a fost o prefigurare/a fost transpus în: Arborele (Viţa) Vieţii răsărit din coasta lui Iisus Hristos care doarme pe o parte (în postura de somn lucid, aceeaşi cu cea a lui Vishnu şi Buddha), devenit ulterior arborele lui Ieseu (Isaia), pe zidurile mânăstirilor din Moldova. De asemenea, să ne amintim de Mitul Arborelui Cosmic (sămânţa care cade din cer pe pământ, deci rădăcina este sus, iar coroana jos; după care creşte firesc, de jos înspre sus, deci rădăcina este jos, iar coroana sus – Arborele Dublu etc) existent în mai toate tradiţiile.
Revenind la abordările inter/pluri-multi disciplinare, acestea sunt totuşi abordări parţiale (la nivel de parte; sunt instrumente din interiorul sistemului), în timp ce abordarea holistică / „firul roşu” este la nivel de întreg. Dar întregul este mai mult decât suma părţilor şi a interacţiunilor lor (a se vedea analogia de mai sus, cu aparatul de radio). Însă, niciodată abordarea holistică nu va putea fi pusă / prinsă pe hârtie, în cuvinte, într-o lucrare academică. [Ci ea poate fi doar trăită. Este nevoie de starea naturală / spontană (sic!) de „hishiryo” = “a gândi din străfundul negândirii” (Ch’an şi Zen), în care se trăieşte realitatea (faptului) că subiectul cunoscător, obiectul cunoaşterii şi procesul de cunoaştere sunt una (samadhi-ul din Yoga). Sau altfel spus: observatorul, lucrul / fenomenul observat şi procesul observării formează o unitate indisolubilă (fizica cuantică).]

„Fără gând:

Înainte şi după,

În faţă, îndărăt;

Doar libertate

La Mijloc.” – Do / Calea de Mijloc care reuneşte şi transcende contrariile complementare.

Pentru a putea exprima, cumva, mai bine ceva din Inexprimabil (sic!), ar trebui: un alt nivel de conştiinţă, alte instrumente de cunoaştere (mai mult decât mintea raţională cotidiană şi decât simţurile, care sunt doar un prim instrument, pe nivelul de bază) şi un alt nivel de evoluţie (a se vedea şi extrasul din Mircea Eliade - „Yoga, nemurire şi libertate” din Anexe).

„Pe Care nimeni nu-L cunoaşte, nici poate să-L cunoască.” - se spune într-o rugăciune ortodoxă.

„Dar a spune despre Tine ce eşti sau a şti cum eşti şi de ce fel, ne e cu desăvârşire oprit.” – se spune într-o rugăciune către Sf. Duh a Sfântului Simeon Noul Teolog.

„Iisuse, înţelepciunea cea mai presus de cuget; Dumnezeirea cea de necuprins în scris.” – în Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos.

„Arhanghelii si îngerii, incepatoriile si puterile, scaunele si domniile, stand înaintea Scaunului slavei Tale, nu pot a vesti mărimea desavarsirilor Tale. Heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, acoperindu-si fetele, cu frica si cu dragoste grăiesc unii către alţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot. Iar noi, ca unii ce suntem praf si cenuşa cu lesnire ar fi mai ales a iubi tăcerea; insa pentru ca sa nu ne arătam neaducători aminte si nemulţumitori, pentru atâtea indurări revărsate intru zidirea si răscumpărarea cea asupra noastră, urmând doxologiei celor de sus, cu credinţa si cu dragoste grăim unele ca acestea: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti inaltimea desavarsirilor celor nespuse si adâncul tainelor celor neurmate; Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti si toate le împlineşti, Cel ce unul eşti, acelaşi ieri, astăzi si in veac; Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe toate le faci numai cu voia, aducând intru fiinţa pe cele ce nu sunt, ca si cum ar fi; Cel ce pogori pana la iad si iarăşi ridici; Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce cerci inimile si rărunchii oamenilor; Cel ce numeri stelele si lor tuturor nume le dai; Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, ale Căruia toate căile sunt adevărate si toate judecatile drepte si totodată si dorite;… Ritorii cei mult-vorbitori, deşi mult se ostenesc cu mintea a ispiti despre taina Preasfintei Treimi, dar nu pot a înţelege: cum este un Dumnezeu de o fire, insa in trei desavarsite feţe; iar noi intru aceasta credem si mărturisim; dar cum, nu o cercam…. Toata cântarea ce se aduce Ţie nu poate a-Ti aduce mulţumirea cuvenita pentru toţi si pentru toate, Dumnezeule cel slăvit in Treime; căci nu se afla nici minte, care sa poată a se întinde cu cugetul către mulţimea indurărilor Tale celor asupra noastră; nici cuvânt prin care cu vrednicie sa le povestească; insa pentru toate cele văzute de noi, si care ni se dau noua, fie Ţie, Preasfânta Treime, mulţumire de la noi, cinstea si slava pe care Tu Însăţi le ştii ca ar fi vrednice si plăcute de slava Ta; deci noi închinându-ne Ţie, cu smerenie si cu dragoste cântam: Aliluia!” – în Acatistul Sfintei Treimi.

Pentru că validitatea sau invaliditatea unui sistem nu poate fi demonstrată cu instrumente din interiorul sistemului (teorema a 2-a a lui Goedel), trebuie ieşit în afara sistemului, în sistemul ierarhic superior, care-l înglobează, la fel trebuie procedat şi cu acesta şi tot aşa, ad infinitum, până ce este depăşit / se transcende orice sistem. Până se atinge / ajunge la supra/meta sistemul [să ne amintim aici şi de analogia cu noţiunile SF de „subspaţiu”, respectiv „hiperspaţiu”] din care se nasc toate (primordial, subiacent) şi în care se întorc toate (ultim, supraiacent) – Vidul Median Taoist / precuantic, Oceanul de Infinită Potenţialitate, substanţa divină din care e făcut Multiuniversul (a se vedea şi finalul filmului „Solaris” al lui Tarkovski, precum şi explicaţiile ştiinţifice necesare, în „Biocentrismul şi Principiul Antropic” din Anexe). Iată „Legenda Începutului” din mitologia nordică: „Mai întâi a fost Ginnungagap. Nu se mai ştie astăzi exact ce înseamnă acest vechi cuvânt nordic, dar legenda spune că Ginnungagap era prăpastia deschisă, abisul fără sfârşit, dinainte a tot ce a fost, este şi va fi – aici se puteau afla miliarde de lumi şi încă ar mai fi fost loc; aici nu era iarbă, nu era grăunte de nisip ori piatră; nu era lumină, nu era întuneric, nu era sunet şi nu era tăcere. Ginnungagap nu avea formă, dar nu era gol – nu cuprindea nimic şi în el se afla totul. Deci, aşa a fost. Dar cum totul se preschimbă, golul acela nemaivăzut a început şi el, încet-încet, să devină, să fie ceva. Se zice că la început s-au aflat acolo două lumi opuse…” Despre acest meta sistem sub/supraiacent putem spune în altfel că este scopul vieţii religioase, spirituale şi al trăirii mitice (asimilez mitul în mine şi în acelaşi timp mă las asimilat de el, studiul academic/teoretic reprezentând doar un posibil prim pas, nu neapărat necesar pe calea trăirii Meta Mitului). Alfa / Începutul („trecutul ” îndepărtat, primordial) şi respectiv Omega / Sfârşitul („viitorul” final, ultim) care coincid, un Ceva inefabil (fără început şi fără sfârşit), indescriptibil şi uimitor. Despre Care toată lumea ştie că e Dumnezeu / Realitatea Profundă / Natura proprie.

Revenind la imposibilitatea exprimării trăirii holistice, Ramakrishna povesteşte: „A existat odată o păpuşă de sare care a vrut să măsoare adâncimea oceanului. S-a îndreptat spre malul apei şi a contemplat nesfârşitul ocean care se întindea în faţa sa. Pe măsură ce făcea un pas înainte, intra cu atât mai mult în apă şi în curând ea s-a contopit cu oceanul. Sarea din care ea era făcută provenea din ocean şi iată că ea s-a întors în ocean pentru a se uni din nou cu el. „Diferenţierea” se topise în „nediferenţiere”. Fiinţa umană este ca această păpuşă de sare – egoul este cel care diferenţiază, individualizează. Absolutul, necondiţionatul, este infinitul ocean sărat. Păpuşa de sare nu va putea reveni să ne vorbească despre profunzimea marelui ocean. La fel este şi în cazul celui care are fericirea să-L cunoască pe Dumnezeul Absolut în profunzimile insondabile ale stării naturale de samadhi / enstazis, care şterge orice individualitate. Nediferenţiat cum este, el nu poate ieşi din nou din adâncuri pentru a explica lumii natura lui Dumnezeu Absolut şi a necondiţionării. Şi dacă vreodată, prin voinţa Mamei Divine, va fi posibil pentru păpuşa de sare să revină la stadiul de diferenţiere, ea va trebui să se exprime în funcţie de limitele care îi vor fi impuse, în limbajul diferenţierii; ea va trebui să se comporte ca un locuitor al lumii relative şi fenomenale. Acesta este motivul pentru care Marele Mister nu poate fi în întregime revelat fiinţelor limitate. Absolutul, Necondiţionatul, nu poate fi exprimat în funcţie de relativ şi de condiţionat. Infinitul nu poate fi descris în limbajul finitului…. Divinul Însuşi este Cel Care Se joacă cu formele umane. El este Marele Magician şi această fantasmagorie a sufletului individual şi a lumii / universului este spectacolul Său. Singur Magicianul este real, restul este o iluzie creată de El. … A fost odată un om sfânt care trăia continuu în stare de extaz şi nu deranja pe nimeni, niciodată. El era considerat nebun de către oamenii obişnuiţi. Într-o zi, s-a aşezat pe un câine şi a început să mănânce şi să dea de mâncare şi câinelui. Acesta era un spectacol ciudat, care a atras o mulţime de curioşi care se amuzau, pentru că omul sfânt ducea alternativ o bucăţică de hrană la gura sa şi o bucăţică la botul câinelui; astfel omul şi animalul mâncau împreună ca doi buni prieteni. Atunci el le-a spus: „De ce râdeţi? Vishnu este aşezat deasupra lui Vishnu, Vishnu Îl hrăneşte pe Vishnu, de ce râdeţi voi, o Vishnu? Râdeţi de ceea ce nu e nimic altceva decât Vishnu.”… Marele Shankaracharya avea printre discipolii săi unul care credea că e bine să-şi copieze maestrul în tot ceea ce el făcea. Când maestrul spunea „Eu sunt Shiva”, discipolul repeta imediat, deşi nu avea nici un fel de trăire interioară, „Eu sunt Shiva”. Shankara, trecând într-o zi prin apropierea unei forje, a luat un recipient plin cu fier topit, a înghiţit metalul topit şi i-a cerut discipolului să facă la fel. Acesta, bineînţeles, nu a putut şi astfel s-a dezvăţat de prostie… Din acelaşi zahăr, putem modela diferite animale şi păsări. Tot astfel, Aceeaşi dulce Mamă Divină este adorată în epoci şi în ţări diferite, sub diverse nume şi forme. Credinţele diferite nu sunt decât căi diferite pentru a ajunge la Ea. Aşa cum, din una şi aceeaşi substanţă, de exemplu aur, se pot fabrica ornamente variate, la fel, singurul şi Acelaşi Dumnezeu este adorat sub forme şi nume diverse în ţări şi timpuri diferite. Cu toate că El este adorat potrivit unor concepţii diverse, în aspectul Său personal sau impersonal [panteist] – unii Îl iubesc sub numele de „Tată”, alţii Îi spun „Mamă”, alţii „Prieten” şi alţii „Preaiubitul”, alţii încă Îl numesc „comoara inimii lor”, sau „micul lor copil” – este întotdeauna vorba despre Acelaşi Unic Dumnezeu adorat.”

Meta Mitul (care cuprinde / şi a generat toate miturile din toate timpurile şi locurile, fiind în acelaşi timp şi Dincolo de ele) este Povestea lui Dumnezeu / Realităţii / Naturii Proprii Originare despre El / Ea Însu(ă)şi. Deşi par poveşti, mituri ale oamenilor / fiinţelor despre diverse lucruri din lume sau despre rosturile lumii, ale omului şi ale fiinţelor, sau despre Dumnezeu etc