Sfintii Ioasaf/Iosafat ( = Buddha) si Varlaam – 19 noiembrie

[modifică] Manuscrise

[modifică] Versiunile în limba arabă

Versiunea originară a romanului Kitâb Bilawhar wa Bûdâsf a fost probabil aşa-numita "versiune siriană" scrisă de o sectă de arabi ismailiţi, în care prinţul indian adoptă o religie monoteistă, însă nu explicit mahomedană, care este opusă cultelor idolatre reprezentate de anturajul tatălui lui Bûdâsf. Tradiţia politeistă nu este însă dezavuată în măsura în care o vor face versiunile creştine.

Ediţii

• 
  Daniel Gimaret: Kitâb Bilawhar wa Bûdâsf (ediţie critică), Beirut 1972 (= Recherches Publiées sous la direction de l'Institut de Lettres orientales de Beyrouth, N.S.A, Tome VI).
  
• 
  Daniel Gimaret: Le Livre de Bilawhar et Bûdâsf selon la version arabe ismaélienne (introduction et traduction), Paris / Geneva 1971.
  

[modifică] Versiunea în limba georgiană

Eposul Balavarani, transmis printr-un manuscris din secolul al X-lea dar apărut probabil cu un secol înainte, are o deosebită valoare literară. Naraţiunea sa are multe similiarităţi cu cea a versiunilor arabe şi este de aceea considerată a fi prima prelucrare a temei în creştinism. În text sunt prezentate mai multe religii, dar superioritatea credinţei creştine faţă de idolatria păgână este mereu evidenţiată. Această versiune conţine însă mai puţine pasaje de doctrină creştină decât cele în limba greacă. Doar convertirea prinţului numit aici Iodasaf se face cu ajutorul unor pilde şi omilii. Accentul este pus aici pe milostenia lui Iodasaf, care-i determină pe oamenii de rând să adopte creştinismul.

Ediţie: The Balavariani (Barlaam and Josaphat): A Tale from the Christian East Translated from the Old Georgian, trad. de David Marshall Lang, introducere de Ilia V. Abuladze, Berkeley: University of California Press 1966.

[modifică] Versiuni în limba greacă

Probabil prima transmitere în limba greacă abundă de citate patristice, de exemplu din operele lui Grigore de Nazianz şi, remarcabil de des, din cele ale lui Ioan Damaschinul (secolul al VIII-lea). În legendă este inclusă şi o apologie scrisă de Aristide în secolul al II-lea. Versiunile care au circulat în Imperiul Bizantin în aproximativ 140 manuscrise sunt derivate dintr-un izvor datat în anul 1021. Cam 60% din manuscrise poartă lema unui călugăr Ioan din mănăstirea Sabas de la Ierusalim, care este de obicei identificat cu Ioan Damaschinul. Unii cercetători văd în forma de bază o traducere a eposului georgian Balavarani de către călugărul Eutimiu din Atos, fiul ctitorului mănătirii Ivirion^[2], îmbogăţită în limba greacă de citate şi pilde din scrierile biblice şi patristice.

Faţă de versiunea georgiană, personajul Ioasaf se prezintă în versiunile bizantine mai militant în favoarea creştinismului. Distrugerea sanctuarelor păgâne apare ca motiv al legendei probabil datorită influenţei exercitate de literatura patristică. Accentuată este şi opera de misionare creştină. Altfel decât în versiunile în limbile arabă şi georgiană, Varlaam este trimis de însuşi Dumnezeu la palat, unde Avenir îl ţinea pe Ioasaf departe de influenţa creştinismului, nu îl ferea numai de cunoaşterea lumii.

Ediţii:

• 
  J.-P. Migne: Patrologia Graeca, 161 vol., Paris 1857-1866, vol. 96, p. 860-1240.
  
• 
  G. R. Woodward, H. Mattingly (ed. şi trad.): St. John Damascene: Barlaam and Ioasaph. English translation with side-by-side Greek text, Harvard University Press, Cambridge MA 1914 (v. traducerea în limba engleză).
  

[modifică] Versiuni în limba latină

Versiunile în limba latină se bazează pe versiunea greacă din 1021. Ele folosesc pentru Ioasaf numele Iosafat, purtat de multe personaje biblice, mai ales de viţă regală^[3].

• 
  Prima traducere a fost făcută în anul 1048/49 de un occidental care trăise la Constantinopol. În prolog se pomeneşte originea anonimă a legendei.
  

Ediţii:

• 
  Bibliotheca hagiographica Latina antiquae et mediae aetatis, ed. socii Bollandiani, 2 vol. Bruxelles 1898-1901; Suppl. editio altera ib. 1911, p. 979-982.
  
• 
  J.-P. Migne: Patrologia Latina, 217 vol. u. 4 vol. registre, Paris 1878-1890, vol. 73, p. 443-606.
  

• 
  Începând cu secolul al XII-lea se răspândesc şi alte versiuni latine ale legendei. Cea mai frecventă dintre ele îl numeşte pe Ioan Damaschinul drept autor. Legăturile de filiaţie ale acestor versiuni, de multe ori corupte sau prescurtate, sunt foarte greu de reconstruit. Aceste versiuni stat la baza tuturor variantelor occidentale ale legendei.
  
• 
  Dominicanul Vincentius Bellovacensis (Vincent de Beauvais, 1184/1194-1264) include naraţiunea în enciclopedia sa Speculum maius, în cadrul primei secţiuni, Speculum naturale, atribuind-o lui Ioan Damaschinul^[4].
  
• 
  Dominicanul Jacob da Voragine (1230-1298) povesteşte pe scurt faptele lui Ioasaf şi Varlaam în a sa Legenda aurea (1292-1298)^[5].
  

Ediţii:

• 
  Jacopo da Voragine: Legenda Aurea, ed. de Giovanni Paolo Maggioni, Florenţa 1998.
  

(traducere în limba italiană)

• 
  Jacobus de Voragine: Legenda aurea, vulgo historia Lombardica dicta / ad optimorum librorum fidem rec. Th. Graesse, Wrocław 1890, reprint Melle 2003.
  

[modifică] Versiuni în limba franceză

În franceza vernaculară sunt cunoscute 34 manuscrise ale legendei.

• 
  Cea mai veche traducere din latină este probabil versiunea în versuri a lui Guy de Cambrai, din 1209/1220.
  
• 
  Versiunea în provensala vernaculară este transmisă de manuscrisul fr. 1049 al Bibliotecii Naţionale a Franţei din Paris, scris la sfârşitul secolului al XIV-lea, probabil în Albi. Alte fragmente ale acestei versiuni sunt păstrate tot de B.N.F. în Paris^[6].
  

[modifică] Versiuni în limba engleză

• 
  Prima versiune anglo-normană a fost concepută cam pe la 1200 de un autor numit Chardry. Epopeea sa în versuri Josaphaz rezumă naraţiunea transmisă în latină.
  

Ediţie: Chardry Josaphaz, Set dormanz, und Petit plet ; Dichtungen in der anglo-normannischen Mundart des XIII. Jahrhunderts. Zum ersten Mal vollständig mit Einleitung, Anmerkungen, und Glossar, ed. de John Koch, Leipzig, 1879 (=Altfranzösische Bibliothek 1), reprint Wiesbaden 1968.

Primele versiuni în limba engleză sunt scrise în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Împreună cu traducerile din forma latină de bază se răspândesc şi variante preluate din Legenda aurea, ca de exemplu în Vernon Golden Legend de pe la 1385 ^[7].

• 
  MS Egerton 876 din British Museum, Londra.
  

Ediţie: Keiko Ikegami: Barlaam and Josaphat : a transcription of MS Egerton 876 with notes, glossary, and comparative study of the Middle English and Japanese versions New York : AMS Press, 1999. ISBN 0-404-64161-X

• 
  MS Peterhouse 257 al Universităţii din Cambridge.
  

Ediţie: John C. Hirsh: Barlam and Iosaphat: a Middle English life of Buddha. Edited from MS Peterhouse 257, Londra / New York: Published for the Early English Text Society by the Oxford University Press, 1986. ISBN 0-197-22292-7

[modifică] Versiuni în limba germană

• 
  Rudolf von Ems: Barlaam und Josaphat (ca. 1225), roman în 16244 versuri transmis în 46 manuscrise şi fragmente. Rudolf von Ems a cunoscut legenda prin intermediul versiunii latine a abatelui cistercian Wido din Kappel am Albis (cantonul Zürich).
  

Ediţie: F. Pfeiffer: Barlaam und Josaphat, Leipzig 1843 (reprint 1965).

[modifică] Versiunea în limba română

• 
  Udrişte Năsturel: Traiul şi viiaţa a preacuvioşilor părinţilor noştri a lui Varlaam şi a lui Ioasaf (...) (1648), traducere din limba slavonă.
  

Ediţii:

• 
  Udrişte Năsturel: Traiul şi viiaţa a preacuvioşilor părinţilor noştri a lui Varlaam şi a lui Ioasaf (...), publ. de generalul P. V. Năsturel, Bucureşti 1904.
  
• 
  Em. Turdeanu: Varlaam şi Ioasaf, Bucureşti 1934.