Cazul Pelican

― E foarte frumos. Dacă eşti Victor Mattiece şi ai nu­mai cincizeci de milioane, vrei să fii miliardar şi nu-ţi faci

probleme dacă mor cîţiva judecători de la Curtea Su­premă, acum e timpul.

256

John Grisham

― Dar dacă Curtea Supremă refuză să audieze cazul?

― Dacă al Cincilea Circuit menţine verdictul procesu­lui, e bine. Dar dacă îl modifică şi Curtea Supremă îl res­pinge, va avea probleme. Cred că o va lua de la început, cu un nou litigiu, şi va încerca din nou. Sînt prea mulţi bani în joc ca să-şi permită să-şi lingă rănile acasă la el. Dacă a avut grijă de Rosenberg şi Jensen, e de presupus că s-a dedicat unei cauze.

― Unde a fost el în timpul procesului?

― Nu s-a arătat deloc. Aminteşte-ţi că nu se ştie că el e în fruntea litigiului. Atunci cînd a început procesul, erau treizeci şi opt de companii pîrîte. Nu a fost numită nici o persoană particulară, numai companii. Din treizeci şi opt, şapte sînt publice şi el posedă nu mai mult de douăzeci la sută din fiecare. Sînt doar firme mici. Celelalte treizeci şi una sînt particulare. Nu am putut să găsesc mai multe infor­maţii, dar am aflat că multe din aceste companii particulare se deţin între ele, iar unele sînt chiar proprietatea unor companii publice. E foarte complicat.

― Dar el controlează tot.

― Da. Cred că deţine sau controlează optzeci la sută din proiect. Din patru companii particulare verificate de mine, două sînt înregistrate în Bahamas şi una în insulele Cayman. Del Greco a auzit că Mattiece operează în spatele unor bănci şi companii din insule.

― Îţi aminteşti cele şapte companii publice?

― Pe cele mai multe. Bineînţeles că erau înşirate în re­ferat, a cărui copie nu o am. Dar am rescris aproape totul de mînă.

― Pot să văd?

― O să ţi-l dau. Dar e mortal.

― O să-l citesc mai tîrziu. Spune-mi ce-i cu fotografia.

― Mattiece e dintr-un oraş mic de lîngă Lafayette şi în tinereţe dădea mulţi bani politicienilor din Louisiana de Sud. Pe atunci era un tip misterios, care oferea bani din umbră. A cheltuit mult cu democraţii locali şi cu republica-

I

CAZUL PELICAN 257

oii pe plan naţional şi, de-a lungul anilor, a fost invitat de ştabi mari de la Washington. Nu a căutat niciodată publicita­tea, dar e greu să ascunzi atîţia bani, mai ales atunci cînd îi dai politicienilor. Acum şapte ani, cînd Preşedintele era vicepreşedinte, a fost la New Orleans, pentru o strîngere de fonduri pentru republicani. Toţi marii ştabi erau acolo, in­clusiv Mattiece. Tacîmul costa zece mii de dolari, aşa că presa a încercat să se strecoare. Un fotograf a reuşit să-l fotografieze pe Mattiece dînd mîna cu vicepreşedintele. Ziarul din New Orleans a publicat-o a doua zi. E o fotografie minunată. Îşi zîmbeau unul altuia ca doi prieteni buni.

― O să o găsesc uşor.

― Am pomenit de ea în ultima pagină a referatului, aşa, de distracţie. E amuzant, nu-i aşa?

― Mă stric de rîs.

― Mattiece a dispărut din viaţa publică acum cîţiva ani şi se crede că trăieşte în mai multe locuri. E foarte ciudat. Del Greco zice că majoritatea oamenilor îl cred nebun.

Magnetofonul dădu un semnal şi Gray schimbă benzile. Darby se ridică şi-şi întinse picioarele lungi. În timp ce meşterea la magnetofon, el o privi. Alte două casete erau înregistrate şi însemnate.

― Eşti obosită? întrebă el.

― Nu am dormit prea bine. Mai ai întrebări?

― Ce mai ştii?

― Ţi-am spus esenţialul. Mai sînt unele lacune pe care le vom umple mîine dimineaţă.

Gray opri magnetofonul şi se ridică. Ea era la fereastră şi se întindea căscînd. El se aşeză pe canapea.

― Ce s-a întîmplat cu părul tău? întrebă el.

Darby se tolăni într-un fotoliu şi-şi trase picioarele sub ea. Avea unghiile roşii. Îşi ţinea bărbia pe genunchi.

― L-am lăsat într-un hotel din New Orleans. De unde ştii de el?

― Am văzut o fotografie.

― De unde?

258

John Grisham

― De fapt, am văzut trei. Două din anuarul de la Tulane şi una de la universitatea statului Arizona.

― Cine ţi le-a dat?

― Am oamenii mei. Mi le-au trimis prin fax, nu erau prea bune. Dar părul era splendid.

― Aş fi vrut să nu faci asta.

― De ce?

― Orice comunicare telefonică lasă urme.

― Hai, Darby, acordă-mi puţin credit.

― Ai făcut cercetări despre mine.

― Puţine.

― Să nu mai faci. Dacă vrei ceva de la mine, întreabă-mă. Dacă refuz, las-o baltă.

Grantham ridică din umeri şi acceptă. Lasă părul. Să re­venim la lucruri mai importante.

― Cine i-a ales pe Rosenberg şi pe Jensen? Mattiece nu e avocat.

― Cu Rosenberg era uşor. Jensen a scris ceva despre procesele privind mediul, dar vota în mod constant împotriva oricărui tip de dezvoltare. Dacă aveau ceva în comun, aceasta era protejarea mediului.

― Şi crezi că Mattiece a plănuit totul singur?

― Sigur că nu. O minte periculoasă de avocat a ales cele două nume. Are o mie de avocaţi.

― Nici unul în D.C.?

Darby ridică bărbia şi se încruntă.

― Ce ai de spus?

― Nici unul dintre avocaţi nu-i în D.C.?

― N-am spus asta.

― Parcă ziceai că firmele de avocaţi erau mai ales din New Orleans şi Houston. Nu ai spus nimic de D.C.

Darby scutură din cap.

― Presupui prea multe. Pot să-ţi spun cel puţin două firme din D.C. peste care am dat. Una este Whitesi Blazevich, o firmă foarte veche, puternică, republicană, cu patru sute de avocaţi.

CAZUL PELICAN 259

Gray se trase spre marginea canapelei.

― Ce s-a întîmplat?

El manifesta deodată interes. Era în picioare şi se plimba între uşă şi canapea.

― Se potriveşte. S-ar putea să fie asta, Darby.

― Te ascult.

― Mă asculţi?

― Jur că ascult.

El era la fereastră.

― Bine. Săptămîna trecută am primit trei apeluri telefo­nice de la un avocat din D.C. numit Garcia, dar ăsta nu era numele lui adevărat. Spunea că ştie ceva, că a văzut ceva în legătură cu Rosenberg şi Jensen şi că vrea să-mi spună ce. Dar s-a speriat şi a dispărut.

― În D.C. sînt un milion de avocaţi.

― Două! Dar ştiu că lucrează la o firmă particulară. Într-un fel, a şi recunoscut. Era sincer şi foarte speriat, cre­dea că e urmărit. L-am întrebat cine îl urmăreşte şi, bineînţeles, nu mi-a spus.

― Ce s-a întîmplat cu el?

― Aveam o întîlnire stabilită pentru sîmbătă dimineaţa, dar m-a sunat şi a spus că nu vine. Zicea că e căsătorit, că are o slujbă bună şi că nu vrea să rişte. Nu a recunoscut nicio­dată, dar cred că are o copie pe care era gata-gata să mi-o arate.

― El ar putea să-ţi ofere verificarea pe care o vrei.

― Dacă lucrează la White şi Blazevich? Ai restrîns deo­dată cercul la patru sute de avocaţi.

― Carul cu fin e mult mai mic.

Grantham se repezi la sacul lui, frunzări printre hîrtii şi scoase repede o fotografie cinci pe şapte, alb-negru. I-o aruncă în poală.

― Iată-l pe domnul Garcia.

260

John Grisham

Darby examina fotografia unui bărbat aflat pe un trotuar aglomerat. Faţa i se vedea clar.

― Presupun că nu a pozat pentru asta.

― Nu chiar, spuse Grantham, măsurînd camera.

― Atunci cum ai luat-o?

― Nu pot să-mi dezvălui sursele.

Ea o aruncă pe măsuţa de cafea şi-şi frecă ochii.

― Mă sperii, Grantham. E dezgustător. Spune-mi că nu eaşa!

― Ei bine, e puţin dezgustător. Puştiul a folosit acelaşi telefon public. E o greşeală.

― Da, ştiu. E o greşeală.

― Şi voiam să ştiu cum arată.

― I-ai cerut voie să-l fotografiezi?

― Nu.

― Atunci e al dracului de scîrbos.

― Bine, aşa e. Dar am făcut-o şi ar putea fi legătura noastră cu Mattiece.

― Legătura noastră?

― Da. Credeam că vrei să-l încolţim pe Mattiece.

― Am spus eu asta? Vreau să plătească, dar mai de­grabă l-aş lăsa în pace. Am devenit o persoană credincioasă, Gray. Am văzut destul sînge ca să-mi ajungă multă vreme. Distrează-te singur.

Ei nu o auzi. Se duse în spatele ei, la fereastră, apoi reveni spre bar.

― Ai spus că ştii două firme. Care e cealaltă?

― Brim, Stearns şi încă cineva. Nu am avut prilejul să le verific. E cam ciudat, pentru că nici o firmă nu e înregistrată drept consilier juridic pentru nici unul dintre pîrîţi, dar am­bele firme, mai ales White şi Blazevich, apar în tot dosarul.

― Cît de mare e Brim, Stearns şi nu ştiu cine?

― Pot să aflu mîine.

― La fel de mare ca White şi Blazevich?

CAZUL PELICAN 261

― Nu cred.

― Totuşi, cît de mare?

― Două sute de avocaţi.

― Bun. Acum avem şase sute de avocaţi Ia două firme. Tu eşti avocatul, Darby. Cum să-l găsim pe Garcia?

― Nu sînt avocat şi nu sînt detectiv particular. Tu eşti reporterul care face investigaţii. Nu-i plăcea acest „găsim" pus la plural.

― Da, dar nu am fost niciodată într-un birou de avocaţi, cu excepţia zilei cînd am divorţat.

― Atunci eşti foarte norocos.

― Cum să-l găsim?

Ea căsca din nou. Vorbeau de aproape trei ore şi era frîntă. Puteau să reia convorbirea a doua zi dimineaţă.

― Nu ştiu cum să-l găsim şi nici nu m-am gîndit serios. Noaptea e un sfetnic bun. Îţi spun mîine dimineaţă.

Grantham se calmă brusc. Se ridică şi se duse la bar să ia un pahar cu apă.

― O să-mi iau lucrurile, spuse el adunînd benzile.

― Îmi faci un serviciu? întrebă ea.

― Poate.

Ea făcu o pauză şi privi spre canapea.

― Te superi dacă te rog să dormi pe canapea la noapte? Nu am dormit bine de multă vreme şi am nevoie de odihnă. Ar fi... ei bine, ar fi grozav să te ştiu aici.

El înghiţi în sec şi privi spre canapea. O priveau amîndoi. Avea cel mult un metru şi jumătate şi nu părea cîtuşi de puţin confortabilă.

― Sigur, spuse el zîmbindu-i. Te înţeleg.

― Mi-e frică.

― Înţeleg.

― Ce bine e să am pe cineva ca tine în preajmă. Ea zîmbi sfios şi Gray se topi.

― Nu-i nimic, spuse el. Nici o problemă.

262

John Grisham

― Mulţumesc.

― Încuie uşa, bagă-te în pat şi dormi. Eu o să stau aici şi totul va fi bine.

― Mulţumesc. Ea dădu din cap şi-i zîmbi din nou, apoi închise uşa de la dormitor. El ascultă atent ― nu încuiase uşa.

Se aşeză pe canapea, în întuneric, uitîndu-se mereu la uşa ei. Puţin după miezul nopţii aţipi şi dormi cu genunchii nu departe de bărbie.

31
Şeful ei era Jackson Feldman, redactorul-şef ad­junct şi se aflau pe terenul ei; nu ar fi acceptat nici o inge­rinţă din partea nimănui, în afară de domnul Feldman. Mai ales de la un individ insolent ca Gray Grantham, care stătea în picioare în faţa uşii domnului Feldman, păzind-o ca un doberman. Se uită Ia el, iar el îi zîmbi batjocoritor şi jocul acesta dura de zece minute, de cînd intraseră aici şi închise-seră uşa. Nu înţelegea de ce Grantham aştepta afară. Dar aici era pe terenul ei.

Sună telefonul şi Grantham zbieră:

― Nu-i da legătura!

Faţa ei se înroşi brusc şi rămase cu gura deschisă. Ridică receptorul, ascultă o clipă, apoi spuse:

― Îmi pare rău, dar domnul Feldman e într-o şedinţă. Se uită la Grantham, care scutura din cap ca pentru a o des­curaja. Da, îi voi spune să vă sune de îndată ce va putea, închise.

― Mulţumesc! spuse Grantham, ceea ce o dezarmă. Era cît pe ce să spună o răutate, dar acest „mulţumesc" o amuţi. El îi zîmbi, ceea ce o înfurie şi mai tare.

Era cinci şi jumătate, ora ei de plecare, dar domnul Feldman o rugase să rămînă. Iar el continua să-i zîmbească superior din faţa uşii şefului. Nu-i plăcuse niciodată Gray Grantham. Dar la Post nici nu erau prea mulţi oameni care

264 John Grisham

să-i placă. Un secretar de redacţie se apropie şi se îndreptă spre uşă, iar dobermanul se postă în faţa lui.

― Îmi pare rău, nu poţi să intri acum, spuse Grantham.

― De ce nu?

― Are o şedinţă. Lasă-i ei ce ai. Şi arătă spre secretară care nu putea să sufere să fie arătată cu degetul şi să fie desemnată cu un simplu „ea". Era aici de douăzeci şi unu de ani.

Secretarul de redacţie nu era uşor de intimidat.

― Foarte bine, dar domnul Feldman mi-a dat instruc­ţiuni să-i aduc articolele astea la cinci şi jumătate fix. E cinci şi jumătate şi iată-mă cu articolele.

― Sîntem foarte mîndri de tine. Dar nu ai voie să intri, înţelegi? Lasă articolele la frumoasa doamnă de acolo. Grantham se postă în faţa uşii, părînd gata de luptă dacă puştiul ar fi insistat.

― Dă-mi-le mie, spuse secretara. Le luă şi secretarul plecă.

― Mulţumesc, spuse din nou Grantham.

― Cred că eşti foarte bădăran, spuse ea tăios.

― Am zis „mulţumesc". Încercă să pară jignit.

― Eşti un încrezut!

― Mulţumesc!

Uşa se deschise deodată şi o voce strigă:

― Grantham!

El îi zîmbi şi intră. Jackson Feldman stătea în picioare lîngă birou. Cravata îi era lărgită, mînecile suflecate pînă la cot. Avea aproape doi metri şi nici un pic de grăsime pe el. La cincizeci şi opt de ani, participa la două maratoane pe an şi lucra cincisprezece ore pe zi.

Smith Keen era şi el în picioare şi avea în mînă articolul de patru pagini şi o copie după referatul scris din memorie de Darby. Exemplarul lui Feldman era pe birou. Amîndoi păreau năuci.

― Închide uşa, îi spuse Feldman lui Grantham.

CAZUL PELICAN 265

Gray se execută şi se aşeză pe marginea mesei. Nu vorbea nimeni.

Feldman îşi frecă ochii cu putere, apoi se uită la Keen.

― Drace! spuse el în cele din urmă.

Grey zîmbi.

― Asta-i tot? Îţi dau articolul cel mai senzaţional de douăzeci de ani încoace şi eşti atît de emoţionat încît spui doar „Drace!"

― Unde e Darby Shaw? întrebă Keen.

― Nu pot să-ţi spun. Aşa ne-a fost înţelegerea.

― Ce înţelegere? întrebă Keen.

― Nici asta nu pot să-ţi spun.

― Cînd ai vorbit cu ea?

― Astă-noapte şi azi-dimineaţă.

― Şi asta se întîmpla la New York? întrebă Keen.

― Ce importanţă are unde am stat de vorbă? Am stat de vorbă şi gata. Ea a vorbit. Eu am ascultat. Am luat avio­nul, am scris rezumatul. Ce părere ai?

Feldman se îndoi încet şi se afundă în scaunul lui.

― Cît de mult se ştie la Casa Albă?

― Nu ştiu sigur. Verheek i-a spus lui Darby că referatul a fost dat la Casa Albă săptămîna trecută şi, în acelaşi timp, FBI-ul s-a gîndit că trebuie cercetate faptele. Apoi, nu ştiu din ce motiv, după ce Casa Albă l-a văzut, FBI l-a abando­nat. Asta-i tot ce am aflat.

― Cît de mult i-a dat Mattiece Preşedintelui acum trei ani?

― Milioane. Totul prin intermediul mai multor companii particulare pe care le controlează. Tipul e foarte isteţ. Are tot felul de avocaţi care îşi bat capul să găsească modalităţi de a infiltra bani. Probabil că e legal.

Redactorii meditau. Erau ameţiţi, ca şi cum ar fi supra­vieţuit exploziei unei bombe. Grantham era mîndru de el şi-şi legăna picioarele sub masă ca un puşti.

266

John Grisham

Feldman luă hîrtiile prinse împreună şi le frunzări pînă găsi fotografia lui Mattiece şi a Preşedintelui. Scutură din cap.

― Asta-i curată dinamită, Gray, spuse Keen. Nu-i putem da drumul fără să facem o mulţime de verificări. E un volum uriaş de muncă. E un material excepţional, fiule.

― Cum ai să verifici? întrebă Feldman.

― Am cîteva idei.

― Aş vrea să le aud. S-ar putea să fii omorît.

Grantham sări în picioare şi-şi vîrî mîinile în buzunar.

― Mai întîi încercăm să-l găsim pe Garcia.

― Cine? Cum să-l găsim?

― Bine, să-l găsesc. Eu. O să-l caut pe Garcia.

― E şi fata amestecată? întrebă Keen.

― La asta nu răspund. Am o înţelegere cu ea.

― Răspunde la întrebare, spuse Feldman. Gîndeşte-te ce facem dacă e omorîtă în timp ce te ajută. E prea riscant. Spune unde e şi ce naiba aţi pus la cale.

― Nu vă spun unde e. E sursa mea de informaţii şi întotdeauna mi-am protejat sursele. Şi nu mă ajută la cer­cetări. E doar o sursă de informaţii.

Se uitară neîncrezători la el. Apoi unul la altul şi Keen ridică din umeri.

― Vrei să fii ajutat? întrebă Feldman.

― Nu. Ea a insistat să fac totul singur. E foarte speriată şi nu o condamn.

― Eu m-am speriat numai citind blestemăţia asta, spuse Keen.

Feldman se lăsă pe spate şi-şi încrucişă picioarele pe bi­rou. Măsura patruzeci şi şase. Zîmbi pentru prima dată.

― Trebuie să începi cu Garcia. Dacă nu-l găseşti, poţi să cauţi luni de zile ceva despre Mattiece şi să nu reuşeşti. Şi, înainte de a face cercetări asupra lui Mattiece, să stăm de vorbă. Îmi placi, Grantham, şi nu merită să fii omorît pentru asta.

CAZUL PELICAN 267

― Îmi arăţi fiecare vorbă pe care o scrii, bine? zise Keen.

― Şi vreau un raport zilnic, adăugă Feldman.

― Nici o problemă.

Keen se duse la peretele de sticlă şi urmări nebunia din camera redactorilor. În timpul fiecărei zile, haosul se instala de vreo şase ori. La cinci şi jumătate, nebunia era în toi. Se scriau ştirile, iar la şase şi jumătate avea loc a doua şedinţă de redacţie.

Feldman se uita şi el, de la biroul său.

― Asta s-ar putea să fie sfîrşitul crizei, îi spuse el lui Gray, fără să-l privească. Cît a durat? Cinci, şase ani?

― Şapte, spuse Keen.

― Am scris cîteva articole bune, spuse Gray în defen­sivă.

― Sigur, spuse Feldman, uitîndu-se în continuare în ca­mera redactorilor. Dar uneori ai scris şi de două-trei ori de­spre acelaşi lucru. Marele şlem a fost de mult.

― Şi au fost şi o mulţime de mingi afară din teren, îi sări Keen în ajutor.

― Ni se poate întîmpla tuturor, spuse Gray. Dar acest mare şlem va fi în game-ul şapte din Campionatul Mondial. Deschise uşa.

Feldman îi aruncă o privire rapidă.

― Ai grijă să nu păţeşti ceva şi nici ea să nu păţească ni­mic. Ai înţeles?

Gray zîmbi şi ieşi din birou.

Era aproape de Thomas Circle cînd văzu luminile albas­tre în spatele lui. Poliţistul nu îl depăşi, ci rămase în spatele lui. Uitase de limita de viteză şi de vitezometru. Îi va lua al treilea talon în şase luni.

Parcă într-o parcare mică de lîngă casa lui. Era întuneric şi luminile albastre străluceau în oglinzi. Îşi frecă tîmplele.

― Ieşi afară! îi spusese poliţistul de lîngă bara de pro­tecţie.

268

John Grisham

Gray deschise uşa şi făcu ce i se spusese. Poliţistul era negru şi zîmbea. Era Cleve. Arătă spre maşina lui.

― Intră.

Se aşezară în maşină, sub luminile albastre, şi se uitară spre Volvo.

― De ce îmi faci asta? întrebă Gray.

― Avem norme, Grantham. Trebuie să oprim cît mai mulţi albi şi să-i hărţuim. Şeful vrea să fim egali. Poliţiştii albi opresc pe bieţii negri nevinovaţi şi săraci, iar noi, po­liţiştii negri, trebuie să-i oprim pe albii bogaţi şi nevinovaţi.

― Cred că acum o să-mi pui cătuşele şi ai să scoţi untul din mine.

― Numai dacă mi-o ceri tu. Sarge nu poate să-ţi mai spună nimic.

― Te ascult.

― A mirosit ceva. A surprins cîteva priviri ciudate şi a auzit două sau trei lucruri.

― De exemplu?

― Au vorbit despre tine, despre cît de mare nevoie au să ştie ce ai aflat. Crede că s-ar putea să te pună sub ascul­tare.

― Hai, Cleve, vorbeşti serios?

― I-a auzit vorbind despre tine şi despre întrebările pe care le pui despre un „pelican", sau cam aşa ceva. I-ai cam speriat.

― Ce a auzit despre chestia cu „pelicanul"?

― Doar că te interesează şi că ei sînt foarte îngrijoraţi. Sînt indivizi ticăloşi şi paranoici, Gray. Sarge zice să fii atent unde te duci şi cu cine vorbeşti.

― Şi nu putem să ne mai întîlnim?

― O vreme, nu. Vrea să se dea la fund şi să-ţi transmită totul prin mine.

― Aşa o să facem. Am nevoie de ajutorul lui, dar spune-i să fie atent. E o afacere foarte delicată.

― Ce-i cu „pelicanul" ăla?

CAZUL PELICAN 269

― Nu pot să-ţi spun. Dar spune-i lui Sarge că e ceva care ucide.

― Nu lui Sarge. E mai deştept decît toţi cei de acolo. Gray deschise uşa şi ieşi.

― Mulţumesc, Cleve.

El stinse luminile albastre.

― Am să fiu pe aici, pe aproape. Următoarele şase luni lucrez de noapte şi o să fiu cu ochii pe tine.

― Mulţumesc.

Rupert plăti bomboanele de scorţişoară şi se aşeză pe scaunul unui bar, supraveghind trotuarul. Era miezul nopţii şi Georgetown se liniştea. Cîteva maşini străbăteau Strada M şi trecătorii se grăbeau spre casă. Cafeneaua era plină, dar nu aglomerată. Bău din cafeaua neagră.

Recunoscu individul de pe trotuar; peste cîteva clipe acesta se aşeza pe scaunul alăturat. Se întîlniseră cu cîteva zile în urmă la New Orleans.

― Deci, care e rezultatul? întrebă Rupert.

― Nu o găsim. Şi asta ne îngrijorează, pentru că azi am primit veşti proaste.

― Şi?

― Am auzit zvonuri ― neconfirmate ― că băieţii răi sînt surescitaţi şi că băiatul rău numărul unu vrea să omoare pe toată lumea. Banii nu contează şi ni s-a mai spus că va cheltui oricît ca să distrugă chestia aia. Trimite oameni înar­maţi. Ni s-a spus că e nebun, dar e ticălos ca dracu' şi banii pot să ucidă mulţi oameni.

Conversaţia despre asasinare nu-l descumpăni pe Ru­pert.

― Cine e pe listă?

― Fata. Şi cred că toţi cei care ştiu de hîrtiuţa aia.

― Ce trebuie să fac eu?

― Să stai pe aici. Ne întîlnim mîine seară, la aceeaşi oră. Dacă o găsesc pe fată, o să fie rîndul tău.

― Cum ai s-o găseşti?

270

John Grisham

― Credem că e la New York. Avem metodele noastre. Rupert scoase o bomboană şi o băgă în gură.

― Unde ai să fii?

Mesagerul se gîndi la vreo douăsprezece locuri unde ar fi putut să se ducă dar, fir-ar să fie, erau ca Parisul şi Roma sau Monte Carlo, locuri unde mergea toată lumea. Nu putea să se gîndească la acel loc exotic unde se va ascunde pentru tot restul vieţii.

― Nu ştiu. Tu unde ai să fii?

― La New York. Acolo poţi să trăieşti ani de zile şi să nu fii văzut. Vorbeşti limba şi cunoşti regulile. E un loc per­fect unde să se ascundă un american.

― Da, ai dreptate. Crezi că ea e acolo?

― Nu ştiu. Uneori e deşteaptă. Dar are şi momente proaste.

Mesagerul se ridicase.

― Pe mîine seară, spuse el.

Rupert îi făcu cu mîna. Ce jăvriţă toantă, gîndi el. Alerga de colo colo, şoptindu-şi mesajele prin cafenele şi berării. Apoi dădea fuga la stăpînul lui şi-i relata totul, în cele mai mici amănunte.

Aruncă paharul de cafea în coşul de gunoi şi plecă.

32
Brim, Stearns şi Kidlow era o firmă cu o sută nouăzeci de avocaţi, conform ultimei ediţii a Anuarului de drept publicat de Martindale-Hubbell, iar White şi Blazevich avea patru siite doisprezece. Spera că Garcia era unul dintre cei şase sute doi posibili avocaţi. Dar dacă Mattiece folosea şi alte firme din D.C., numărul s-ar putea să fie mai mare şi nu aveau nici o şansă.

Aşa cum se aştepta, la White şi Blazevich nu era nimeni cu numele de Garcia. Darby căută alt nume hispanic, dar nu găsi nici unul. Era una din acele firme albe ca zăpada şi cu mulţi membri ai Ligii Ivy, cu nume lungi care se terminau cu numerale. Erau şi cîteva femei rătăcite în mulţime, dar nu­mai două erau asociate. Majoritatea lor veniseră după 1980. Dacă trăia destul ca să termine dreptul, nu se va gîndi să lu­creze pentru o firmă ca White şi Blazevich.

Grantham îi sugerase să se uite după numele hispanice, deoarece Garcia era puţin cam neobişnuit pentru un pseu­donim. Poate că tipul era hispanic şi, Garcia fiind foarte co­mun la ei, fusese primul nume care-i venise în gînd. Nu mersese. La această firmă nu existau hispanici.

Conform anuarului, clienţii lor erau persoane impor­tante şi bogate. Bănci, milionari şi multe companii petro­liere. Intre ele, se aflau şi patru dintre companiile pîrîte, dar domnul Mattiece nu. Erau companii chimice şi navale;