Cei trei muşchetari

Marie Michon"
La această scrisoare era adăugată împuternicirea ce­rută, cu următorul cuprins:

"Stareţa mînăstirii din Bethune va preda în mîinile aducătorului acestei scrisori pe sora care a intrat în mînăstre, datorită bunăvoinţei mele şi care se află acolo sub oblăduirea mea.

Luvru, 10 august 1628

Ana"
E lesne de înţeles cîtă apă la moară dădu veseliei celor patru tineri ai noştri legăturile de rubedenie între Ara­mis şi o lenjereasa care o numea pe regină sora ei; după ce se îmbujorase de două trei ori pînă în albul ochilor de glumele pipărate ale lui Porthos, Aramis îşi rugase prietenii să înceteze odată pentru totdeauna, mărturisind că dacă i se va mai spune un singur cuvînt, nu şi va mai folosi verişoara ca mijlocitoare în astfel de treburi.

Aşadar, cei patru muşchetari nu mai pomeniră de Marie Michon: căpătaseră, de altminteri, tot ce doreau: încuviinţarea de a o scoate pe doamna Bonacieux din mî­năstirea Carmelitelor din Béthune. Este drept că această încuviinţare nu le ar fi putut sluji la mare lucru, cîtă vreme se aflau în lagărul din La Rochelle, adică la celălalt capăt al Franţei; de aceea d'Artagnan se şi pregătea să i ceară domnului de Tréville un concediu, mărturisindu i făţiş nevoia de a porni la drum, cînd, atît el, cît si ceilalţi trei prieteni primiseră ştirea că regele avea să plece la Paris, însoţit de douăzeci de muşchetari şi că fă­ceau şi ei parte din acea escortă.

Mare le fu bucuria! Îşi trimiseră valeţii înainte, cu cele de trebuinţă, iar ei o porniră a doua zi dimineaţa.

Cardinalul însoţi pe maiestatea sa în drumul de la Surgéres la Mauzés, iar acolo regele şi marele său dregă­tor îşi luară rămas bun unul de la altul, cu nesfîrşite do­vezi de prietenie.

Dornic de distracţii, deşi călătorea cît putea mai re­pede, căci voia să ajungă la Paris înainte de 23, regele se oprea totuşi, cînd şi cînd, ca să doboare din zbor co­ţofene, petrecere al cărui gust i l deschisese odinioară De Luynes şi pentru care păstrase totdeauna o deosebită în­clinare. Din cei douăzeci de muşchetari care l însoţeau, şaisprezece se bucurau foarte de aceste plăcute petreceri; patru din ei bodogăneau însă mereu. Mai ales lui d'Ar­tagnan îi ţiuiau întruna urechile, lucru pe care Porthos îl tălmăcea astfel:

― O domnă de mare vază mi a spus că asta i semn că ntr un anume loc te pomeneşte cineva.

În sfîrşit, în noaptea de 23, alaiul străbătu tainic Pa­risul; regele îi mulţumi domnului de Tréville şi i îngădui să dea concedii de patru zile, fără însă ca vreunul din cei care s ar bucura de această îngăduinţă să se poată arăta în vreun loc public, sub ameninţarea Bastiliei.

Se înţelege de la sine că cele dintîi patru concedii au fost date celor patru prieteni ai noştri. Mai mult: Athos căpătă de la domnul de Tréville şase zile în loc de patru, adăugînd celor şase zile încă alte două nopţi; într adevăr, muşchetarii plecară în ziua de 24, la cinci seara, iar dom­nul de Tréville, dintr o mare bunăvoinţa, înscrisese pe foaia lor de concediu ca dată a plecării, dimineaţa zilei de 25.

― Ei, Doamne! ― spunea d'Artagnan care, după cum se ştie, credea în steaua lui, ― prea ne prăpădim cu fi­rea pentru un lucru de nimic: în două zile şi dînd gata doi trei cai (puţin îmi pasă, am bani destui) sînt la Bétune, dau stareţei scrisoarea reginei şi duc scumpa mea comoară, după care am pornit, nu în Lorena, nici în Bel­gia, ci la Paris, unde va fi mai la adăpost ca nicăieri, mai ales cîtă vreme domnul cardinal va rămîne în La Rochelle. Şi cînd ne vom fi întors din război, atunci pe jumătate prin bunăvoinţa verişoarei lui, pe jumătate de hatîrul celor ce am făcut chiar noi pentru maiestatea sa, vom căpăta din partea reginei tot ce vom dori. Aşadar, ar trebui să rămîneţi aici şi să nu vă obosiţi degeaba; pentru atare ispravă ajung doi oameni; eu şi Planchet. La acestea, Athos răspunse, liniştit:

― Şi noi avem bani: căci eu n am băut încă toată bucăţica mea de diamant, iar Porthos şi Aramis nu şi au mîncat o încă pe a lor. Vom da deci gata patru cai în loc de unul. Dar, gîndeşte te d'Artagnan, ― adăugă el cu glas atît de posomorît încît tînărul nostru se înfioră, ― gîndeşte te că Bethune e oraşul în care cardinalul a dat întîlnire unei femei care pretutindeni pe unde calcă sea­mănă nenorocire. Dacă ar trebui să dai piept cu patru bărbaţi, te aş lăsa singur, d'Artagnan, dar vei da piept cu muierea aceea; hai să mergem toţi patru şi facă dom­nul ca laolaltă cu cei patru valeţi ai noştri, să nu fim prea puţini!

― Mă înspăimînţi, Athos, ― se cutremură d'Artagnan, ― dar ce te face să ţi fie atît de teamă, Dumnezeule?

― Totul! răspunse Athos.

D'Artagnan îşi plimba privirea asupra celorlalţi prie­teni: toate chipurile oglindeau aceeaşi mare îngrijorare ca a lui Athos. Îşi urmară aşadar cu toţii drumul, gonindu şi nebuneşte caii, fără să mai spună niciunul vreun cuvînt.

În seara zilei de 25, pe cînd intrau în Arras, iar d'Ar­tagnan descăleca la hanul "Grapa de Aur", ca să bea un pahar de vin, un călăreţ ieşi din curtea staţiunii de poştă, unde şi schimbase calul, pornind în goană spre Paris, pe un roib odihnit. Tocmai cînd ieşea prin poarta cea mare în stradă, vîntul îi desfăcu pelerina în care se înfăşurase, deşi era luna august, şi i smulse de pe cap pălăria pe care călăreţul o ţinu totuşi cu mîna, trăgînd o apoi repede peste ochi.

D'Artagnan, care avea privirea aţintită asupra acelui bărbat, se făcu alb ca varul şi scăpă paharul din mînă.

― Aveţi ceva, domnule? se repezi Planchet... Săriţi, săriţi, domnilor, stăpînului meu i a venit rău!

Cei trei prieteni dădură fuga şi l văzură pe D'Artag­nan care, în loc să i fie rău, alerga să şi încalece calul. Îl opriră în pragul uşii.

― Unde dracu te duci aşa? îi strigă Athos.

― El e! izbucni d'Artagnan galben de mînie şi cu fruntea îmbrobonată de sudoare, el e! Lăsaţi mă să l ajung din urmă!

― Cine el? întrebă Athos.

― El e omul!

― Care om?

― Omul blestemat, piaza mea rea care mi a ieşit în cale de cîte ori m a ameninţat o năpastă, cel care o înso­ţea pe zgripţoroaica aceea cînd am întîlnit o pentru întîia oară, cel pe care l căutam cînd am stîrnit pe priete­nul nostru Athos, cel pe care l am zărit în dimineaţa cînd a fost răpită doamna Bonacieux! L am văzut, el e! L am recunoscut cînd i a dat vîntul pelerina la o parte.

― Drace! mormăi Athos visător.

― Pe cai, domnilor, pe cai; să l urmărim şi l vom ajunge din urmă.

― Dragul meu, ― grăi Aramis, ― gîndeşte te că el merge într o parte şi noi tocmai în cealaltă, gîndeşte te că are un cal odihnit, iar noi nişte bieţi cai obosiţi şi că o să ni i omorîm fără măcar să l putem ajunge din urmă. Hai să lăsăm bărbatul, d'Artagnan, şi să scăpăm femeia.

― Ei, domnule! ― strigă un argat, alergînd după necunoscut, ― ei, domnule! v a căzut din pălărie o hîrtie! Ei, domnule, ei!

― Prietene, ― îi spuse d'Artagnan, ― o jumătate de pistol pentru hîrtia ceea!

― Pe legea mea, domnule, v o dau bucuros, poftim!

Încîntat de norocul care dăduse peste el, argatul se în­toarse în curtea hanului; d'Artagnan despături hîrtia.

― Ce scrie? îl întrebară prietenii, strîngîndu se în ju­rul lui.

― Un singur cuvînt, răspunse d'Artagnan.

― Da, ― spuse Aramis, ― dar cuvîntul e un nume de oraş sau de sat.

― "Armentières", citi Porthos. Armentieres! N am auzit niciodată de aşa ceva...

― Şi numele acestui oraş sau sat e scris chiar de mîna ei! recunoscu Athos.

― Ia să punem noi bine hîrtia asta, ― încheie d'Artagnan, ― poate că n am aruncat în vînt ultimul meu pistol. Pe cai, prieteni, pe cai!

Şi cei patru prieteni se îndreptară în goană pe dru­mul ce ducea spre Bethune.

Capitolul XXXI

MÎNĂSTIREA CARMELITELOR DIN BETHUNE
S ar zice că marilor criminali le e hărăzit să treacă peste toate piedicile şi să scape de toate primejdiile pînă în ceasul cînd soarta plictisită ridică o stavilă norocului lor nelegiuit.

Aşa s a întîmplat şi cu Milady: trecu printre crucişă­toarele celor două naţiuni şi ajunse la Boulogne fără nici o neplăcere. Cînd coborîse la Portsmouth, Milady era o englezoaică pe care prigoana din Franţa o alungase din La Rochelle: debarcă la Boulgne, după o călătorie de două zile pe mare, se dădu drept franţuzoaică hărţuită de englezi la Portsmouth, în ura lor nesecată împotriva Franţei.

Milady avea de altminteri cel mai preţios dintre paşa­poarte: frumuseţea ei, înfăţişarea nobilă şi mărinimia cu care împărţea pistolii. Scutită de obişnuitele forma­lităţi prin binevoitorul surîs şi curtenitoarea purtare a bătrînului guvernator din port, care i sărută mîna, ea rămase la Boulogne atît cît îi trebui pentru a pune la poştă o scrisoare cu următorul cuprins:

"Eminenţei Sale, Monseniorul cardinal de Richelieu, în tabăra de lîngă La Rochelle".

"Monseniore, Eminenţa Voastră poate fi liniştită: înălţimea Sa, ducele de Buckingham, nu va pleca spre Franţa

Boulogne. 25, seara.