Cel mai iubit dintre pămînteni



Yüklə 1,51 Mb.
səhifə2/29
tarix17.08.2018
ölçüsü1,51 Mb.
#72029
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29

Aici însă trebuie făcută o precizare: e vorba de cinis­mul care se instalează în închisori, cinism menit să i facă pe toţi egali, să poată trăi fără să şi piardă sarcasmul, humorul devenit negru şi toată gama de sentimente umane, care îţi dau certitudinea că, deşi închis, nu ţi ai pierdut judecata şi nu te poate duce nimeni de nas. Îl vezi pe ăla? O să ţi spună că e nevinovat. A fost prins după stabiliza­rea din 47 cu un sac de cocoşei, a stat la pîrnaie cîteva luni, a fost iertat, i au dat drumul imediat, l au prins iar cu un sac de cocoşei, plus dolari. Dar pe ăla de colo, care pare deşelat, care se preface că abia poate să împingă vagonetul? E generalul cutare, care era cît pe aci să zădăr­nicească planul regelui de a întoarce armele şi a l aresta pe Antonescu, jandarm mare peste Capitală! Dacă îl în­trebi o să ţi spună că datorită lui s a făcut 23 August şi că acum iată răsplata. Mai multe adevăruri, mi s a şoptit, planează asupra fiecăruia pe care îl vezi aici. Unul e cel pe care îl spune el, altul e cel pe care îl ştie doar el şi nu l spune, altul pe care îl ştiu alţii despre el, altul pe care îl ştie Securitatea şi mai e un adevăr pe care nu l ştie ni­meni, dar care va apărea prea tîrziu, cînd n o să mai in­tereseze pe nimeni. A fost desvăluirea care m a surprins cel mai tare şi care mi a rămas. Fiindcă, gîndindu mă la mine, ştiam şi eu un adevăr pe care nu l a descoperit ni­meni, nici Securitatea: caietele mele, asupra cărora anche­tatorii nu m au interogat, deşi erau la ei şi constituiau o dovadă zdrobitoare a ereziei gîndirii mele filozofice. Mai tîrziu am aflat că numai pentru că ar fi citit cineva astfel de lucruri şi nu scris, şi a luat ani grei de închisoare. N am fost judecat după ele, probabil că n au avut un ex­pert să le studieze, sau poate că expertul nu era un idiot şi n a făcut un referat care să mă acuze. Şi mai era ade­vărul gîndirii mele intime, pe care o cunoştea doar Ion Micu, adevăr pe care îl formulasem în acea memorabilă discuţie de la braserie, cu care el nu fusese de acord: că o revoluţie trebuie întîi pregătită şi apoi declanşată, ca să poată cu adevărat să ne dea tuturor sentimentul jubilator al unei profunde eliberări...

IV
Înainte de a fi trimis în Baia Sprie am stat cîteva luni într o închisoare unde toată lumea de deţinuţi mi s a pă­rut născută dintr un coşmar al comicului. Ce este un in­divid care a fost odinioară o fiinţă a cărei simplă semnă­tură putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără dinţi, cu pungi la ochi, hămesit după un cas­tron cu ceva murdar în el, dar care îl făcea hulpav, cum poate nu fusese el niciodată la recepţiile cu icre negre şi cine ştie ce rarităţi, păstrugă, cegă, peşti, nisetri... Mulţi dintre ei au scăpat şi redevenind liberi au putut să se dedice cu strălucire profesiunilor lor iniţiale, de ingineri, chimişti, medici sau matematicieni. Numai foamea şi pier­derea libertăţii pot degrada o fiinţă umană. Foşti miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul lor semăna acum cu un sac de cartofi... Fuseseră smulşi din familiile lor unde ar fi putut duce o viaţă demnă, oferindu şi serviciile noii societăţi, căci Marx nu scrie nicăieri că trebuiesc urmăriţi oamenii, ci desfiinţat doar sistemul, regimul capitalist... Ba chiar el scrie undeva că fostul proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu e vinovat el ca individ, că a ac­ţionat în unicul cadru al unui sistem de producţie consi­derat atîtea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltării, şi nu al unei conspiraţii individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat şi pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de ale căror însuşiri nu se îndoia. Numai la noi scriitori viciaţi de un entuziasm frenetic au putut să adopte ideea că un individ pierzînd privilegiile clasei sale, care fusese odată la putere, îşi pierde şi calităţile sale proprii, pe care de fapt nici nu le a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea în închisoare de unul mai abil, ale cărui cărţi erau echivoce: aşa căzuţi cum sînt aceşti foşti şi fără puterea de odinioară, scria el, ei sînt superiori proletarilor... Asta după ce mai întîi încer­case să le scrie acestor proletari "biografiile", salivînd de pofta de a parveni... Dar "biografiile"' n au plăcut şi atunci a fugit în Occident "să depună mărturie". Se povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scînteia să scrie un reportaj de la un proces al unor terorişti care se judeca la Timişoara, oraşul său natal. Şi l a scris, deşi ştia că acelaşi tribunal avea şi pe rol şi jos în beci pe tatăl său, căruia trebuia să i vie rîndul. Desigur, nevinovat. Coincidenţa nu i a provocat acestui scriitor vreo dramă corneliană între dragostea sa pentru taică său şi datoria lui de reporter al Scînteii.

Era acolo generalul Macici, militar celebru în... Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic? Cine vroia să se poarte ca şi cînd ar mai fi însemnat ceva era luat în derîdere, şi degeaba ascultam şoaptele unui poet care îi cunoştea pe toţi, rangurile, meritele, mărimile mi se învălmăşeau în minte şi nu reuşeam să le reţin nu­mele, mai ales că n am stat mult printre ei. "Tinere, se apropia de mine cîte unul umil, n ai cumva o ţigare?" "Păi de unde, dom' general?!" îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl căutam pe poet, care se întîmpla să mai facă rost, îi ceream una şi mă duceam la general sau ministru ce fusese, şi i o dădeam. Tresărea, uitase că îmi ceruse, o pri­mea cu mîini care nu erau tremurînde, dar nici liniştite, o aprindea şi îmi spunea: "Îţi mulţumesc, generosul meu tînăr, dar ce cauţi tu aici, băiat în floarea vîrstei? Ce ai făcut?'' Nu spuneam unul din cele patru adevăruri posi­bile, ci unul inventat, cel mai simplu şi mai comod: "Cocoşei, dom' general!" "A! Cocoşei! O să ţi dea drumul să mai declari alţii, aşa că fii atent..." "Da, dom' general, cunosc trucul, dar nu mai am alţii." "Da, dar o să faci tu rost de alţii, or să te prindă iar şi... Aurul e ochiul dracu­lui. Nu rezişti cînd îi vezi culoarea aia frumoasă, parcă îţi spune: Ascunde mă, nu fi prost, n o să afle nimeni!" "Aşa e, dom' general, auri sacra fames." "Pe unul l a prins că mai avea, în felul următor. Cît aţi spus că aţi predat? Douăzeci de cocoşei. Îi predase de bunăvoie, atunci în 47, imediat după stabilizare, cînd, dacă îi predai, nu ţi făceau nimic. Nu vă supăraţi, i s a spus, am numărat de două ori, lipseşte un cocoşel, sînt numai nouăsprezece, mergeţi dumneavoastră acasă, căutaţi l, o fi căzut pe jos, şi aduceţi l. Ăla s a dus şi s a întors cu cocoşelul şi atunci funcţionarul, un poliţist, a rînjit. Nu lipseşte nici un coco­şel, înseamnă că mai aveţi. Şi l a arestat, i a făcut perchezi­ţie şi a mai găsit... La zdup cu el!" "Aţi ascuns şi dumnea­voastră?" "Nu, o rudă de a mea!" "Şi a prins o?" "Cum să n o prindă??!" "Şi de ce sînteţi aici?" "Mai sînt şi alte delicte, de pildă omisiunea de denunţ... Evident, era adevărul pe care îl spunea el... "Şi cît v au dat, dom' general?" "Opt ani!" Nu era de mirare. Se începea de la trei pînă spre zece, şaisprezece...

Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănînd cu o barză, bucureştean, avea parcă tot timpul un surîs sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca şi cînd nu putea uita cafenelele şi viaţa literară din care fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici ţărănişti care îl cultivau. "Aiurea! îmi spuse el, ei sînt liberi şi pe mine m au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat bancurile lor; le am spus şi altora şi m au înhăţat. Marele Ion Barbu i a înfipt bine în furculiţă şi eu nu l am luat în seamă. Covrigarii de la Găeşti! Da, sînt nişte covri­gari! Dar ce importanţă mai are, eu tot mă curăţ, sînt atacat. Dacă aşi ieşi imediat, aşi scăpa, a apărut penicilina şi un medicament numit Pas, care vindecă, dar nu ca să mi se facă penicilină şi să mi se dea Pas sînt eu aici ! Ce căcat . O să mor şi o să mi se vadă, întins în celulă, un nas ca o trompă, o să vă uitaţi toţi la nasul meu şi o să rîdeţi!" Bineînţeles că nu l credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, să nu crezi ce ţi se spune şi să nu te miri dacă ceea ce ţi se spune se adevereşte în­tr o zi că n a fost minciună sau prefăcătorie.

Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră şi pe împăratul Chinei la o nouă conştiinţă), pînă într o zi, cînd se formă o nouă echipă în care intrai şi eu şi ne pome­nirăm cu un civil cu un instrument în mînă şi cu un mal­dăr de nuiele alături. "Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o să învăţăm împreună să facem lucruri foarte utile oamenilor, ţăra­nilor în special, dar şi altor categorii, şi anume: coşuri! Ce este un coş? Este un obiect de nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de pildă, coşuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruţă direct de pe ogor şi a cărui capa­citate, în porumb brut, coincide, după curăţare, cu un dublu decalitru. În ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, ţăranul îşi împleteşte un coş care îi permite să şi evalueze fără alte măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică număra cîte coşuri a adus acasă şi ştie cîte duble a făcut, calcul care îi permite să şi dea seama cît poate să vîndă pe piaţă şi cît să i rămînă pentru hrana sa zilnică, pentru însămînţat şi pentru orătăniile pe care le are el în curtea sa..."

Gîtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se în­tinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni şco­larilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se strădu­iască şi să înveţe totuşi. "Pentru aceasta, continuă indivi­dul, cineva s a gîndit să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest instrument mai ingenios decît bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El e compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne o arătă) şi partea fieroasă! Deci, să re­capitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune..." "...din două părţi", se au­ziră deodată vocile ascultătorilor. Încîntat şi surprins, in­dividul surîse în sine. "Partea lemn..." zise el... "...oasă", îl completă auditoriul... şi partea fier..." "...oasă", se ri­dicară vocile noastre. "Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de a face cu intelectuali."

Apoi trecu la demonstraţia practică, folosirea acelui cosor la împletirea unui coş. E îndoielnic că împăratul Chinei a avut de a face cu un mai ingenios maistru care să i desvăluie mai repede secretul producerii revelaţiei unei noi conştiinţe, fiindcă, după cîte am înţeles eu, dru­mul lui a fost lung... Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii teoretice, dar şi în trecerea la practică. Totuşi, maistrul a privit cu neîncredere fenomenul şi a doua zi s a înfiinţat din nou. "Să mi spună cineva, a în­ceput el, cine a inventat cosorul lui Moceanu". "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu," a răspuns ime­diat în cor echipa noastră. "El se compune din două părţi, a reluat individul. Partea..." "...lemn oasă", am silabisit noi... "Şi partea..." "fie roasă", am cîntat mai departe. "Domnilor, constat cu bucurie că intelectualul de aia poartă această denumire, că te scuteşte de explicaţii inu­tile..."

Bizar personaj! Îşi bătea cumva joc de noi, fiind stupid el însuşi? Cred că era mai degrabă în întregime stu­pid, fără să i lipsească o vagă, dar tot tîmpă maliţie. Nu o dată, după ce am redevenit liber, citindu i, de pildă, pe Samuel Butler sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioară care mă făcea să întrerup lectura: "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!" Da, îmi spuneam, de ce să i dai unei maimuţe un sonet de Shakespeare să l bată la maşină ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să i dăm mai degrabă această clară şi indiscu­tabilă axiomă: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. Maimuţa nu va reuşi...

Nu păstrez astfel de amintiri din minele de la Baia Sprie, unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo... Se perpelea în dormitorul comun şi cerea mereu ţigări, din care sugea disperat ca dintr o ultimă plăcere pe care i o mai putea oferi viata. Dar surîdea mereu sarcastic şi ne spunea, rînjind, că o să crăpăm cu toţii, fiindcă în urma lui n o să mai rămînă nimic. O ţară care nu ştie să şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sîngele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor. Su­doarea, deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul lui scofîlcit... îl ştergeam, îl întorceam pe o parte şi pe alta, în timp ce el ţinea ţigarea în gură şi ne înjura. Eram toţi doboriţi de munca dură din mine ca să mai tresărim la spusele lui. Într o seară totuşi ne uimi, ai fi zis că ne păcălea, se ridicase în capul oaselor şi arăta odihnit şi plin de vervă. "Nici măcar nu puteţi să mi daţi un pahar de vin? Atunci căraţi vă! Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţînaţi atîta să n o pierdeţi? Ei, ce mare brînză aţi face dacă v ar da drumul? Viermi ai pămîntului, şi tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă eu am asta la mine (şi ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă dizolv în cosmos şi de acolo scuip pe voi..." Cu plumb în picioare, istoviţi, îl părăsirăm şi ne prăbuşirăm în paturile noastre reci şi murdare. "Petrini, îl auzii, hei, Petrini!... Am un mesaj pe care vreau să ţi l încredinţez, pentru iubita mea", îmi spuse cînd revenii şi mă aşezai alături. Şi îmi dădu o adresă, pe care n o ascultai... Me­morează răcni el:
"Iubito, mă gîndesc la tine

Ca un borfaş la ceasul unui lord

Şi se ciocnesc în carnea mea drezine

Şi caii au atac de cord!"
îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sînge care  îi ţîşni pe gură şi care nici măcar nu mă înspăimîntă. Ceilalţi adormiseră. Ieşii afară şi anunţai gardianul că unul din noi a murit. "Bine, zise el, du te şi te culcă, acum e tîrziu, o să l luăm mîine dimineaţă." Şi îşi plecă fruntea şi se îndepărtă astfel cu pistolul la şold...

V
Mă întorsei acasă după o absenţă de trei ani şi trei luni, căci cele trei de prevenţie nu mi se scăzuseră, şi spre bucuria mea o găsii pe Matilda tot în casa ei, nu păţise în acest sens nimic. Avea musafiri cînd sosii, pipernicitul şi fatala Tamara.

"Victor", strigă ea cînd mă văzu în prag, plimbîndu şi întîi privirea asupra chipului meu, ca şi cînd nu i ar fi venit să şi creadă ochilor. Sufletul însă îmi era inert, as­cuns şi tăcut, încît mă ferii de această privire, mă uitai într o parte, închisei uşa pe care o băteau rafalele viscolului şi uitai că sosisem acasă, deşi sosisem aievea şi într o fracţiune de secundă văzusem ochii ei încărcaţi de iubirea de altădată. Dar Matilda nu mă luă în seamă, mă îmbră­ţişa, îşi vîrî chipul între obrazul şi gîtul meu şi rămase astfel ca o statuie care mă strîngea să mă sufoce: "Vic­tor... Victoraş, şoptea. Iubitul meu... Ai scăpat?" "Da, îi răspunsei, am scăpat." "De tot?" "Da, de tot!" Vrusei să urc scările, să intru în casă, dar ea mă împiedică agăţîndu se de mine, îmi aţinu calea, mă înlănţui din nou şi în­cepu să mă sărute. Îi pusei mîna pe gură, îmi sărută palma... Apoi se desprinse, mi o luă repede înainte şi strigă: "Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a ve­nit Victor!" şi îmi deschise larg uşile înainte.

Intrai călcînd rar, clătinîndu mă de oboseală, dar şi de nepăsare. Da, vedeam, mă aşteptase, dar eu nu mă gîndisem la ea, încercasem de cîteva ori, dar gîndul nu pu­tuse ajunge prea departe în adîncul sufletului, unde tot ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese. Deplasarea gîndirii şi amintirilor mele fusese aproape totală, ca să pot să trăiesc mai departe, să rîd, să gîndesc la ceea ce ve­deam, să pot să mănînc, să mă culc şi să dorm. Erau şi inşi care nu putuseră face acest lucru şi se stingeau ca o lu­mînare în a cărei flacără, odată ajunşi acolo, nu ştiuseră să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forţa vitală de a se adapta schimbării. Eu mă pregătisem atît de bine încît, dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi s ar fi spus că mi a sosit o nouă condamnare (şi acest lucru nu era absurd, li se întîmplase unora), n aşi fi fost nici prea surprins, nici prea disperat... Tot astfel, părăsind închi­soarea, nu avui decît în primele clipe o bătaie, e drept, violentă de inimă, dar apoi o nelinişte stranie mi se insi­nua în suflet şi redevenii sumbru. Ce o să se întîmple acum cu mine? mă întrebai. O să fiu reprimit la facul­tate? Şi dacă nu, ce o să fac? Dar cu Matilda cum o să trăiesc? Şi sosi imediat, în amintire, cu o prospeţime ex­traordinară, scena din după amiaza aceea a botezului, cînd trăisem profund şi iremediabil despărţirea de ea, din clipa cînd vasul proiectil îmi zburase pe lîngă tîmplă, şi apoi timp de un ceas sub avalanşa defulării spectaculoase a unui sentiment al ei de violenţă şi de înstrăinare totală... A te mai gîndi la cea mai mică urmă de iubire ar fi fost o prostie şi o orbire: n ajunge că iubeşti tu, iubeşte, aici e totul, căci ea înţelegea să rămînă activă în viaţa cu tine, pînă cînd... Ei, pînă cînd? Pînă cînd n o s o mai iubeşti nici tu! Şi pe urmă? Pe urmă vom mai vedea... Ei bine, aveam de gînd să parcurg întreagă această etapă, la sfîrşitul căreia nu mă aştepta nimic bun? Il faut couper net, îi spusesem eu Matildei, care ezita să rupă cu Petrică. Ei bine, ce aveam să fac? Voi urma ceea ce o sfătuisem pe ea, acest il faut couper net?

Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se retrăseseră în adînc din clipa cînd fusesem arestat, pînă în clipa cînd văzusem iar cerul şi paşii mei ezitanţi simţi­seră sub tălpi pămîntul liber... Liber, preferai pînă în pra­gul casei şi chiar şi după ce intrai în ea, starea de spirit din închisoare, cînd toate aceste întrebări dilematice nu mi se puneau. Luam cunoştinţă în mod lucid de această amorţire a sufletului şi nu vroiam s o alung... "Vreau să văd fetiţa, spusei, ignorîndu l şi pe pipernicit şi pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbră în privire pe care o aşterne timpul şi care ne face să uităm orice jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasă de rude. Vreau să văd fetiţa", repetai după ce dădui absent mîna cu el. Amintirea fetiţei fusese singura care îmi însoţea, ca o luminiţă, clipele de dinainte de a cădea într un somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altci­neva. Nici mama, căci gîndul la ea mi ar fi stîrnit du­rere. Cu fetiţa trăiam în gînd şi în timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era un gînd total, ci doar un gînd că aveam un gînd, şi anume, că înainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminiţă, căreia îi surîdeam: "...cîte luni ai tu acum".? cinci...? şapte...? zece...? paisprezece...? Un an, trei... Şi cu cine semeni? Cu tata...? Cu mama...? Cu amîndoi...? Cu vreun bunic...? Din partea cui...?

"Scoate ţi paltonul şi căciula, zise Matilda, se poate speria." Cum să scot paltonul? Sub el costumul meu era rupt, cîrpit şi murdar. Pipernicitul şi Tamara înţeleseră şi se grăbiră să plece. Mă desbrăcai şi vrusei să intru în dormitorul copilului. "Eşti nebărbierit şi nu ai o figură prea blîndă, zise Matilda. Bărbiereşte te, fă o baie... ai timp s o vezi... ustensilele tale au rămas acolo aşa cum le ai lăsat..." "Nu, zisei, las o să se sperie, vreau s o văd..." Şi intrai în dormitorul ei călcînd greu cu bocancii mei sco­rojiţi de ani, numai a bocanci nu mai arătau. Mă întîmpină o tăcere ferită, de sanctuar. Matilda aprinse totuşi hotărîtă lumina. O văzui pe fetiţă în patul ei, cu fundul în sus, pe brînci, într o poziţie chinuită, dar cu chipul senin, vîrît în pernă. Dormea. "De ce stă aşa?" şoptii. "Nu ştiu! zise Matilda. Degeaba o întorc eu şi o pun să doarmă în­tinsă, o găsesc cum o vezi."

Mă aplecai şi o luai în braţe aşa cum era, ea deschise ochii, şi în prima clipă simţii corpul ei micuţ într o svîrcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să cli­pească, în expectativă. "Silvia, e tata", şopti Matilda, şi atunci copilul se încredinţa glasului cunoscut, îşi deturna privirea şi îngînă interogativ: "Tata?! Tata?" "Tata, mamă, a venit acasă să se joace cu tine... Sărută l pe tata..." Fetiţa se relaxă, corpul ei micuţ se făcu moale, se aplecă, dar n o lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n o sperii, o mîngîiai pe părul ei blond, îi sărutai mînuţele. Era ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într o parte, apoi în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puţin uimită, cu o ezitare a mişcării de întoarcere a gîtului ca şi cînd între timp i ar fi mers mintea, s ar fi gîndit, fără gesturi necontrolate, fără grimase de dorinţe de copil care nu poate sta locului mai mult de cîteva clipe, cum erau alţii. Căl­dura dulce a corpului ce mi se transmise şi mă turbură şi o pace adîncă se lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se despleti în mine, neliniştea, privind această minune care nu sperasem să arate astfel, mă părăsi. "Fetiţa asta nu e proastă", murmurai răguşit de o emoţie copleşitoare, nemaiştiind ce spun, căci nu ăsta era gîndul meu din acea clipă, ci un altul, pe care nu vroiam să l exprim, de recunoştinţă pentru cea care o făcuse şi o învăţase în lipsa mea să spună tată, pentru Matilda... "E frumoasă, mur­murai mai departe, e atît de frumoasă... Şi e blondă..." "N o să rămînă aşa, zise Matilda, dar s ar putea să rămînă..." "Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici cu tine, nici cu mine.""Nu ştiu, zise Matilda, încă nu se ştie, cu toate că unii copii se desvăluiesc din primele săptămîni... Uneori seamănă cu tine... S ar putea să fie cine ştie ce străbunici... Sau poate o fiinţă cu totul nouă, sau cu prea puţin în ea din ce a fost înainte..." Privirea fetiţei deveni intensă. "Barba!" zise ea uimită, dar ca pentru sine. "Da, mamă, barba, zise Matilda. Tata are barbă, dar o să şi o radă, să nu te zgîrie..."

Şi mi o luă din braţe, şi o puse jos, şi îndată micuţa făptură începu să meargă, dar cu o direcţie sigură. Matilda se luă după ea, "Hai, zise, aruncă şi tu zdrenţele alea, fă o baie şi să ne aşezăm la masă. Vezi că avem acum un boyler. Am tras gaze, am scăpat de lemne, avem apă caldă cînd vrem. Am făcut şi eu ceva cît ai lipsit, surîse ea, n am stat degeaba. Vin îndată să ţi aduc pijamaua şi halatul..."



Veni să mă întrebe dacă o las să mă spele pe cap. "Trebuie să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, pă­duchi ai?" "Probabil!" "Am aruncat tot, şi palton, şi bo­canci..." "Rău ai făcut, vroiam să le păstrez ca amintire." "Ba trebuie să uiţi tot... O să ţi povestesc de ce ai luat trei ani..." "Trebuia să iau mai mult?" "Cel puţin şapte, căci aşa am aflat, pentru nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să ţi răscolească viaţa, şi dacă găsesc ceva, îţi mai dau..." "De caietele mele ai aflat ceva?..." "Sînt ascunse bine. Nu mi a fost uşor să pun mîna pe ele, ştiam ce conţin şi ai avut noroc că fratele unei colege de a mea, care ţine foarte mult la mine, e profesor de marxism la Uni­versitatea de partid, şi ea mi a spus: «Matilda, nu e bine, frate meu mi a spus că i s au dat la referat nişte caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei de puşcărie, dacă el face un referat şi spune ce e în ele». «Păi să nu facă», i am spus cu acestei colege. «Da, zice, dar îi e frică şi lui. Dacă securitatea dă caietele la un contrareferat?» Aşa s a şi întîmplat, dar am avut toţi noroc, i le au dat lui Vain­trub... Mi a telefonat într o zi că vrea să mă vadă. «Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut să facă imprudenţa să scrie astfel de lucruri şi să le mai ţină şi în casă? Acuma eu ce să fac? Nu pot să mint, fiindcă»..." Şi mi a repetat exact ceea ce gîndise şi fratele colegei mele: că Securitatea nu se va mulţumi cu un referat şi va cere altul, şi dacă al doilea va face un referat aşa şi pe dincolo... În ce situaţie o să se trezească el, Vaintrub, că a acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism şi fon­dator al unei noi religii? «Domnule Vaintrub, i am spus, mai există un referat, nu vă spun al cui, dar există.» «Şi ce spune în el?» «În concluzie se spune că sînt prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de cărţi filozofice materialiste.» «A riscat aşa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca şi eu. În orice caz, vom fi doi, poate că nu va mai fi un al treilea»... Poate că ar mai fi fost, cine ştie, mai tîrziu, poate că ar fi fost trimise chiar la Bucureşti, dar am inter­venit şi eu şi mi le au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă spăla pe spinare. În orice caz, ori trebuie să le piteşti bine, ori să le arzi..."

Yüklə 1,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin