Cel mai iubit dintre pămînteni

Nu mai putui dormi. Mă copleşi întîi o mare mîhnire. Ce avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stă­tuse probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stînd cu vătraiul în mînă şi răscolind focul, se gîndise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, pînă ce gîndul i se distilase şi se făcuse esenţă de gînd, rupt, detaşat de vreo pornire turbure, pînă ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, pînă la simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap deci nu al lui şi atunci luase vătraiul în mînă şi venise să mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi ace­leaşi corpuri, mîna e mînă, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sînt diferite! Şi de ce să fie?! Îi trezisem simpatia pen­tru această profundă descoperire pe care existenţa mea i o pricinuise? Eu nu eram bătrîn, să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stăpîn al acestei lumi. Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult mai tînăr decît el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul. Enigmă?! Ce enigmă? într al său nu era nici una şi nici într al altora şi, slavă Domnului, cunoscuse şi el destulă lume. Şi aversiunea lui turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrală pentru astfel de capete devenise clară şi dis­tinctă. Şi glasul lui suav îmi stăruia în auz: "Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc!". Mîhnirea mi se îngrămădi în gît. Omul ăsta putea fi prieten cu tatăl meu, putea fi unul dintre cei pe care îi văzusem prima oară la o manifestaţie şi care îmi trezise cu putere senti­mentul de solidaritate cu speranţa de pe chipurile lor într o lume mai bună. Pe urmă unul din acea mulţime fusese făcut gardian, şi o incredibilă ştiinţă de a pedepsi se născuse în el. Altul securist... îmi aminteam acolo în car­ceră cu cîtă abilitate încercau anchetatorii să mă facă să recunosc ceea ce nu făcusem, cum îşi alternau rolurile, unul era blînd şi cinic ("bine, îmi spunea, nu recunoşti acum, şi se uita la ceas, o să recunoşti mîine dimineaţă la patru, n o să recunoşti la patru, o să recunoşti la zece, n o să recunoşti la zece, o să recunoşti peste trei zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne grăbim..."), altul mă înjura în mod ordinar de mamă, mă ţinea în picioare opt ore, în timp ce el mînca sandviciuri, bea cafele, fuma, după ce în prealabil avusese grijă să nu mi se dea să mănînc în ziua aceea, şi rîgîia, se scobea în măsele şi mă asi­gura că singura mea şansă e să recunosc, să fiu condam­nat, să ispăşesc pedeapsa şi să scap... să mă orientez în direcţia asta, fiindcă nu exista alta, şi atunci toate aces­tea, celulă, interogatoriu, nopţi nedormite, or să înceteze. Altul mi a spus la un moment dat cu sinceritate: "Mă Petrini, tu oi fi crezînd că noi sîntem nişte tîmpiţi, că nu ştim că tu de fapt n ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e faptul că ne eşti mai necesar aici decît afară". De unde reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpîneau lumea şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o împărţiseră, această lume şi domneau peste ea în toată voia... Ăsta însă, cu vătraiul lui şi tonalităţile lui gingaşe, nu ştiu de ce, mă prinsese descoperit. El nu trăia într un joc complicat de smulgere a unei recunoaş­teri, ca aceia care mă trimiseseră aici, şi în faţa cărora spiritul meu se putea mobiliza, el era un om simplu, şi iată ce vroia să mi facă el mie... să mă lovească în cap, da, descoperise locul... Nu, nu pentru că era gardian avu­sese el această revelaţie... Aşa, ca om, trăind pe acest pămînt şi avînd timp să coboare în el însuşi, se descoperise pe sine prin alţii... Cum mă chircisem iar, vrînd să adorm cu fruntea pe genunchi, mîhnirea împrăştiată în toată fiinţa mea deveni deodată agresivă şi izbucnii în hohote de plîns simţind că mă înec, în timp ce gîndirea îşi torcea mai departe firul, străină parcă de suferinţa mea. Da, avu­sese dreptate Ion Micu, aveam şi eu ce pierde în închi­soare, aveam de ce mă teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adînci, că lumea mi e prietenă şi că floarea gîndirii mele ar putea fi de folos cuiva. Ceea ce spusese el în acea mare discuţie de la braserie îmi sunase atunci prea abstract, dar el ştiuse ce spune şi de aceea acceptase o clipă de umilinţă, numai să nu mai trăiască încă o dată ceea ce trăiam şi eu acum... Zguduirea, şocul mîhnirii încetă apoi după asalturi repetate, în care sufe­rinţa atingea creasta înaltă a eliberării, eliminînd, ca pe un microb periculos, duioşia abjectă a stîrpiturii umane, gar­dianul care crezusem o clipă că venise să mi dea drumul să mă duc în dormitor şi să dorm cu ceilalţi. Printre cră­păturile scîndurii zării lumina răsăritului şi curînd auzii goarna care suna deşteptarea. Un gardian veni şi îmi dădu drumul, alergai să mă îmbrac şi să mănînc, apoi coborîrăm în întunericul minei. Seara, mă desbrăcai şi căzui într un somn asemănător plumbului pe care îl dislocam din gale­rii, dar o mînă mă zgîlţii şi mă smulse din el: la car­ceră! Era acelaşi gardian din seara trecută. Încercai să mi arunc pe umeri mantaua şi să mi vîr picioarele în bo­canci: nu, fără manta şi bocanci! În cămaşă şi desculţ.

În carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu mi tîmpla cu vătraiul, că acolo ar trebui să mă lo­vească. Ar trebui, asta însemna că nu putea, dar mă putea lichida vîrîndu mă seară de seară între cele patru scînduri ale carcerii, obţinînd acelaşi rezultat. "Ei bine, îmi spusei, cu o hotărîre mai rece decît frigul care mă învălui, n o să mor, dar în schimb o să te omor eu pe tine. Dacă nu cumva mi e scris să mor totuşi eu şi tu să trăieşti şi să înfloreşti mai departe. Să vedem!"

Dimineaţa îmi vîrîi capul în ghişeul bucătăriei şi şop­tii: "Boca, vreau să ţi spun ceva!" Boca ăsta îmi arun­case de cîteva ori priviri de simpatie, scurte, ca nişte ful­gerări. "Boca, îi spusei, dă mi puloverul tău." "De ce?" "Un gardian vrea să mă omoare, mă bagă la carceră noap­tea desbrăcat." "Bine", zise. Şi îmi aruncă puloverul de pe el. Îl trăsei pe piele, îmi închisei la gît cămaşa de puş­căriaş să nu se vadă şi seara nu mă mai culcai. Gardianul veni şi timp de cinci zile petrecui nopţile în carceră. Ar fi trebuit să mă curăţ şi m aşi fi curăţat dacă gardianului i ar fi trecut prin cap să mi descheie cămaşa. În a şasea zi îl zării în galerii cu lampa de carbid în mînă. Înţelesei: intra cu noi într o tură de şapte zile. Îmi fu uşor să l ur­măresc după mersul său crăcănat şi mai ales după coinci­denţa stranie dintre intenţiile mele şi mişcările paşilor săi: se plasa unde nu trebuie, în apropierea fîntînilor prin care rostogoleam jos minereul: sigur, el trebuia să supra­vegheze eficienţa muncii, să aibă satisfacţia trudei noastre crezînd în acelaşi timp că prin acea gaură ţinea contactul cu cei de jos, oameni liberi ca şi el, care duceau mai de­parte vagoneţii. O pauză. Dispărui dintre sutele de um­bre, pe care nimeni nu le mai putea urmări şi rătăcii spre ţinta mea, o lampă de carbid plasată undeva în stînga, care mă aştepta. O lăsasem pe a mea în urmă, pitită într un colţ... Trecui prin întuneric şi brusc zării poziţia şoldie de stăpîn a omului meu. Ţinea un picior ridicat pe un bolovan de minereu şi mîna cu lampa în sus, să vadă ce se întîmpla de survenise această pauză, această tăcere de adîncuri în care el nu mai era nimic. Trecui pe lîngă această umbră şi trebăluii dînd scîndurile la o parte; se puneau totdeauna deasupra peste gaură după o rosto­golire de minereu, să nu nimerească vreunul din noi în ea, cum nimerise unul şi se făcuse jos zob. Mă retrăsei prin spatele lui şi deodată, cu o lovitură de picior, îi stin­sei lampa. "Să nu ţi fie frică de gardieni, mi se spusese încă de la început, dacă ai vreunul care te ameninţă, pîndeşte l în mină, stinge i lampa!" "Ei, ce mai faci? îi şop­tii apucîndu l de gît şi astupîndu i gura cu palma. Duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?" Şi îi eliberai gura şi îl lăsai să respire. Dar nu cîteva clipe, ci pînă îşi veni în fire. "Ştii cine sînt, îi şoptii mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n ai avut curajul să l omori cu vătraiul, ai ales calea legală (ţie îţi plac legile!), car­cera, ei, ce vină ai tu? Tu nu i ai făcut nimic, cîţi nu stau la carcere? Că pe urmă unii mor, parcă tu ai inven­tat pedeapsa asta? Nu mă dezamăgi, spune mi ceva care să mă facă să mi pară rău că te omor!" Şi el îmi spuse gîfîind, gata să mă dezarmeze, cu un glas de o halucinantă omenie: "Dom' şef, iartă mă, n am vrut să ţi fac ni­mic..." "Ei da, te cred, îi şoptii şi eu înfiorat, o să am remuşcări", şi îl aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta mea, unde ştiam că se rostogolesc bolovanii de plumb împinşi de braţele noastre.

Sigur, el nu vrusese să mi facă nimic, totul fusese un joc al spiritului, nici el nu dormise în seara aceea şi ve­nise să comunice cu mine, să mi destăinuie un mare se­cret: şi el gîndea, şi pe el îl vizitase ideea, şi el simţise izolarea celor care se trezesc singuri in univers, aici, acum... gîndesc în lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el... şi venise cu vătraiul în mînă. Acest vă­trai îi era străin, ce însemna un vătrai? Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care răscoleşti lemnele să ardă mai bine...

Nici măcar nu mă grăbii să mi caut felinarul uitat în­tr un colţ: ştiam că o să l găsesc şi îl şi găsii după bîjbîieli care nu mirară pe nimeni. Doar întru tîrziu cineva drăcui că nu s au pus la loc scîndurile după ultima rostogolire de minereu, un maistru civil, ai cărui ochi se holbară de cîteva ori spre noi auzind jos răcnete... Dar aceste jumă­tăţi de priviri, prinse în fulgerări scurte de propria i lampă, erau dinainte resemnate: Te pomeneşti că a căzut cineva... mai bine ar fi fost să se îngroape în ea Franz Iosif, decît să l trimită pe el dracu să exploateze o ase­menea porcărie... Bă, ce e acolo? Dar abia seara aflarăm: căzuse un gardian între vagoneţi... A murit? Tăcere. Nu ni se spuse că n a murit...

Numai Boca se aşeză cu coatele pe ghişeul bucătăriei şi mototoli în mînă puloverul pe care i l înapoiai. "Nu mai ai nevoie de el?" "Nu", îi spusei. "Cum a fost în mină?" Şi se holbă la mine ca şi maistrul civil pe mar­ginea puţului, dar nemişcat, cu mult alb în privire, gînditor, odihnit şi gras. Însă o clipă neliniştit... el făcea şi dădea de mîncare, dar oamenii se omorau aici unii pe al­ţii... Cînd mă întorsei să mă uit în urmă, în aceeaşi clipă el îşi retrase capul şi ghişeul rămase gol...

X
Făceam lungi plimbări cu fetiţa în braţe în timp ce Matilda lipsea, şi numai micuţul ei corp fragil lipit de inima mea îmi împrăştia bizara melancolie cu stările ei agresive care îmi sfîşiau maţele. Cărţile pe care le iubi­sem nu mă mai atrăgeau. Abia aveam puterea să nu i învinuiesc pe cei care le scriseseră de insignifianţa spiri­tului şi a filozofiei în faţa istoriei brutale şi nepăsătoare a oamenilor. O nostalgie ascuţită după adîncurile din care mă întorsesem începu să revie în amintirile mele din mină. Acolo spiritul meu nu fusese chinuit decît o dată, de acel gardian, acum, în libertate, simţeam acest chin zil­nic şi, ce era mai rău, nu vedeam ce ar trebui să fac să scap de gheara care îmi sfîşia fiinţa. În carceră putusem să plîng, eliberîndu mi sufletul de tandreţea umană, ca să pot desigur, să mi apăr apoi viaţa cu sînge rece. Acum inima mi era îngheţată.

Într o zi Matilda se întoarse acasă tîrziu, pe la ora cinci, şi cu un chip întunecat. Rămăsei nepăsător, mă aş­teptam să se întîmple curînd şi acest lucru. La masă îmi spuse fără cruţare: "Tu de ce stai toată ziua şi nu faci nimic? Ce e cu postul tău de bibliotecar?" Tăcui. Cu postul de bibliotecar nu făcusem nimic. Din cinci în cinci zile îi telefonam activistului Vătămanu şi de fiecare dată el îmi răspundea extrem de binevoitor şi prietenos: "Încă n am nimic, tovarăşul Victor (aşa îmi spunea, pe numele meu mic). Trebuie să mai aşteptăm. Mai caută mă!" Tre­cuseră astfel trei luni, venise primăvara şi nu se găsise nicăieri un astfel de post liber. "Trebuia să presezi, zise Matilda, dacă nu la o bibliotecă, în altă parte. Acum e prea tîrziu!" "De ce?" "Mircea a plecat, a fost numit secre­tar al CC. Azi am aflat, l am căutat la lelefon eu, să l rog să ţi găsească un post, nu neapărat bibliotecar, parcă aşi fi avut o presimţire că trebuie să intervin... «Tovarăşul Mircea nu mai lucrează la noi, n aţi citit ziarele? mi a răspuns secretara lui, care mă cunoştea. Nu mai e, tova­răşă Matilda...» Am închis şi mi am aruncat ochii pe

Scînteia. Acuma cine să ne mai sprijine? Ia dă i un telefon acestui Vătămatul!"

Mă ridicai de la masă şi formai numărul. Activistul era la postul lui. "Nimic, tovarăşul Victor", spuse el cu un glas plin de entuziasm, parcă ar fi zis: am găsit! Îi spusei că în acest caz l aşi ruga să mi găsească altceva şi, cînd va apărea un post liber la vreo bibliotecă... Urmă o tăcere... "Cam ce aţi dori dumneavoastră?" "Un post de profesor sau de învăţător", riscai eu, crezînd cu naivitate că odată Mircea plecat s ar putea trece peste interdicţia... "Nu, tovarăşe Victor, nu se poate", spuse el tărăgănat, cu regret. "Păi de ce? continuai eu. Un fost asistent univer­sitar nu poate preda şi el fizica şi matematicile, sau o limbă străină în vreun liceu? Sau cel puţin abecedarul?" "Nu", zise el şi tăcu. Apoi deodată îmi spuse cu un glas de parcă îi părea rău că nu se gîndise mai devreme, un glas plin de optimism pentru mine, o soluţie excelentă: "Tovarăşe Victor, de ce nu vă duceţi dumneavoastră la Braţele de muncă? Acolo ei au tot felul de posturi, pen­tru toate profesiunile, au o schemă exactă de necesităţi şi vă pot soluţiona foarte rapid. Eu sînt secretar cu propa­ganda. Am alte sarcini şi nu pot să ştiu bine ce au ei..." Înţelesei că se debarasa de mine şi mi se păru firesc. Nemaiexistînd şeful care îi încredinţase cazul meu, nici el nu mai era obligat să l rezolve. La Braţele de muncă, gata, o soluţie plină de perspective. "Faceţi aşa, tovarăşe Victor, mai spuse el, şi daţi mi pe urmă un telefon să mi spuneţi cum aţi rezolvat.' "Bine, tovarăşe Vătămanu, vă mulţu­mesc că aţi avut toată bunăvoinţa!" "N aveţi pentru ce! Vă urez succes!"

"Ah, strigă Matilda cînd auzi, trebuia să insişti şi să nu te încăpăţînezi la o bibliotecă, trebuia să te fi dus iar ia Mircea şi să i spui că dacă nu sînt locuri de bibliotecar, să ţi dea altceva. Acum ce o să faci? La Braţele de muncă! Ăia or să te trimită să dai cu tîrnăcopul şi cum tu n o să primeşti, ce o să faci toată viaţa? "De unde ştii tu că n o să primesc? Ba o să primesc bucuros, n o să fie mai rău ca în mină! îi răspunsei cu un glas brutal. Dacă o să fie pentru toată viaţa, mai vedem. Am alte păreri despre viaţă!" "Ce păreri? Ce valoare au părerile tale?", zise ea la fel de brutal. "Am părerea că viaţa mai oferă şi sur­prize, nu curge numai pe gustul unora, mai curge şi pe al altora, se mai schimbă..." "Vezi să nu se schimbe! În rău se schimbă, nu în bine!" "Să zicem, dar mie tot n o să mi pese! Mai rău decît un tîrnăcop ce o să fie? Am făcut muşchi de oţel în mină. Chiar mi e dor să i pun în mişcare!"

Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu şervetul în masă, îşi strînse pumnii îndîrjiţi şi rosti: "Carte ai învăţat, din carte să trăieşti, indiferent cum. Cere, protestează, fă ceva, nu te lăuda cu muşchii tăi de oţel, descurcă te! Bine, ai fost unde ai fost, înţeleg. Ţi au trebuit cîteva luni să te odihneşti, dar acum e timpul să ieşi din letargie. Nici măcar nu mai citeşti, nu mai scrii nimic, mi a plăcut mai mult atunci cînd mi ai tras una că am umblat în caietele tale. Scrie o carte marxistă! Stu­diază, lucrează... O să zici că n o să ţi o publice nimeni, scri o tu întîi şi să fie foarte bună şi o să vezi atunci dacă ţi o publică sau nu. Dacă ai încredere că viaţa e aşa cum zici că e, trebuie să fii pregătit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, după ce o să îmbătrîneşti, să te apuci să le scrii. Atunci n o să mai scrii nimic, or să vină alţii mai tineri care or să fie luaţi în seamă. Uite, marele poet şi filozof am auzit că lucrează, traduce, îşi scrie memoriile..." "N am nici un chef, zisei, să scriu o carte marxistă, încît schelăria construită de tine cade. Marxist a fost, ca să zic aşa, tot Marx şi el a spus tot, şi un adevărat gînditor nu poate accepta să culeagă fărîmiturile de la masa altuia..." "Nici măcar nu e adevărat! zise Matilda furioasă. Nu mă pricep la filozofie, dar atîta lucru ştiu şi eu, că au fost grupuri de filozofi care au tratat cam aceleaşi idei. Spune tu singur un mare filozof şi dacă eşti sincer o să mi numeri o grămadă care l au urmat. Poftim, Socrate!" "Da, aşa este, zisei, putem numi so­cratici o grămadă de filozofi, aşa în general, dar fiecare a întemeiat şcoli proprii de filozofie, nu s au mulţumit să reia papagaliceşte conceptele lui. Aşa a fost şcoala megarică, şcoala cirenaică, şcoala cinică, fără să mai vorbim de giganţi ai gîndirii filozofice ca Xenofon şi Aristotel. Dar Euclide? Da, socratici, dar, ăhă! gîndirea lor nu se tîra pe burtă în faţa gîndirii lui, cu toate că Euclide, de pildă, în timpul tensiunii dintre Megara şi Atena, părăsea Megara în haine femeieşti şi se furişa în Atena să l as­culte pe Socrate. Ei şi? La rîndul lor au avut şi ei disci­poli, care nici ei nu pot fi confundaţi cu maestrul." "Deci am dreptate, zise Matilda, poţi foarte bine să fii marxist! Da, în sensul pe care îl propui tu, n o să zică nimeni că eşti antimarxist, dacă porneşti de la el." "Ce naivă eşti!", zisei. "Lasă să fiu eu naivă şi tu să scrii! Mai tîrziu o să mi dai dreptate. Ştiu, tu ai altceva în cap, ţi am citit caietele, dar ideea ta că totul e spirit şi materia o apa­renţă, un înveliş pe care spiritul şi l creează, întîi că nu e nouă şi al doilea că (şi aici Matilda rîse) asta vine în totala contradicţie cu marxismul, şi chiar că n o să ţi pu­blice nimeni niciodată vreo carte bazată pe ideea asta." "Ba da, e nouă, fiindcă are în vedere ceea ce a descoperit ştiinţa în acest veac, şi nu ştiau idealiştii secolelor tre­cute. Ce este asta, materie? Masa asta la care stăm e un vid insondabil, în care zbîrmie cu viteze halucinante elec­tronii în jurul nucleelor. Şi crezi că asta e tot? Şi crezi

că asta e materie?" "Este, rîse Matilda, pînă nu se face putregai. Pe urmă nu mai ştiu ce este, dar nu pot să cred că paharul ăsta din care beau apă e spirit..." "O să scriu totuşi cartea mea şi o să ţi dovedesc că da, dar n o să fie aşa de simplu de înţeles..." "În schimb o să fie destul de simplu să fii trimis iar de unde ai venit, zise Matilda cu humor. Unde ai dus caietele?" "La bunicul, într un dulap din pivniţă."

XI
Mă dusei totuşi chiar a doua zi dimineaţa la Braţele de muncă, deşi chipul posomorît al Matildei nu mi preves­tea nimic bun. Mă aşteptam să găsesc acolo, în preajma clădirii, o mulţime de oameni, cum văzusem în filmele străine. Nu era nimeni, eram singurul solicitant. Fui în­drumat într un birou, unde mi se dădu să completez un formular şi un individ îmi puse cîteva întrebări suplimen­tare, printre care şi aceea dacă am suferit condamnări. La rubrica "profesiunea'", scrisei fost asistent universitar, iar la aceea "unde aş dori să lucrez" spusei, deşi ştiam că e zadarnic, că la un liceu, şcoală normală, tehnică etc, nu­mai şcoală să fie. "Mai adăugaţi ceva, zise funcţionarul, repartizările în învăţămînt ţin de alte organe, secţia de învăţămînt a sfatului popular, sau cu aprobarea ministe­rului." Adăugai: sau la o bibliotecă, la o casă de cultură, la un muzeu sau chiar funcţionar în vreo instituţie... "Veţi primi răspunsul acasă, în scris..."

Îl primii după trei zile. Începînd de la data... deveneam salariat al Sfatului popular orăşenesc, să mă prezint ime­diat la serviciul numărul... tovarăşul Istrate, pentru per­fectarea formelor de angajare. Mă prezentai de îndată. Istrate ăsta era un tinerel cu o înfăţişare plăcută şi me­ditativă, dar se uită la mine cu o privire parcă uluită cînd auzi cine am fost şi ce studii am. "Ăştia sînt nebuni, zise el. Am posturi libere la echipa de deratizare a oraşului. Primiţi un asemenea post?! mă întrebă el uluit. Probabil că e o greşeală, ia să vedem..."

Şi puse mîna pe telefon. Nu, nu era nici o greşeală. Şi începu să formuleze aceleaşi întrebări pe care aşi fi vrut să le formulez eu. Altceva nu mai găsiseră? E vorba de un profesor universitar... Da, a fost, dar oricum. Şi ce dacă a suferit condamnări... Nu i se poate găsi... într o uzină, dispecer, sau funcţionar, undeva la poştă, la telefoane, la electricitate... Bine, deocamdată nu, dar în perspectivă... Nici în perspectivă!? Mai bine îl trimiteaţi pe un şan­tier, să se facă zidar, sau într o uzină, să se califice la un strung!...

Apoi închise, şi pe simpatica lui figură meditativă se aşternu o tăcere străină de mine. Apoi mă privi cu ră­ceală şi îmi spuse: "Primiţi acest post? Mi s a spus să vă comunic că, dacă refuzaţi, degeaba vă mai duceţi pe la ei. Cine refuză să primească un post nu mai are dreptul să se adreseze Braţelor de muncă, să se descurce singur..." "Bine, zic, şi ce e asta, concret, deratizare, ce trebuie să fac?" "Mergeţi şi deratizaţi la diferite adrese pe care o să vi le comunicăm noi..." Era plictisit. Dacă tot nu primeam (şi cum aveam să primesc?), ce rost mai avea întrebarea? "Pot să viu mîine eu răspunsul?" "Bineînţeles!"

Ieşii afară rătăcind spre casă, întîrziai ici colo să pri­vesc un cuplu de îndrăgostiţi, sau bătrîni cu fălcile tremurînd vegetînd prin scuaruri. Aşadar, gîndii, la dera­tizare! Şi eram stăpînit de o euforie ciudată, parcă jubilatoare. Surîdeam în sinea mea. Bietul Petrică, de care rîsesem cînd îmi vorbise cu atîta patimă despre l'Avenir de l'intelligence! Viziunea lui şi a lui Maurras era idilică, nu la "coadă" aveam să fim puşi, ci jos de tot, la deratizare. Simţeam un fel de bucurie, era a orgoliului de a dispreţui pînă în adîncul fiinţei mele. Deratizare! O muncă utilă şi care promitea să fie amuzantă. Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam să lucrez! Erau totuşi oameni. Aveam să i cunosc, simţeam o vie curiozi­tate. Oricum era mai puţin rău decît ceea ce i se întîmplase celebrului doctor Athanasie Proca, de a cărui soartă nu mă înfiorasem cînd mi se relatase cu ani în urmă. Antonescian, după 23 August fusese arestat şi închis. I se dăduse drumul prin 48. Pasionat de meserie (fusese şef al unui spital construit cu banii lui), ceruse cu umilinţă să fie reprimit în el ca simplu sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea că în închisoare salvase de la moarte un gar­dian cu un simplu cuţit de bucătărie şi cu sfoară ordinară, operîndu l de ceva infecţios şi acut, pînă să vină salvarea, care ar fi ajuns prea tîrziu. "Domnilor, măcar felcer, lăsaţi mă, n o să fac nici un rău, o să fac numai bine!" Nici vorbă! Îl făcuseră lănţar. Adică? Îl trimiseseră, şi el pri­mise, să nu moară de foame, sau poate din aceeaşi trufie jubilatoare pe care o simţeam şi eu acum, să tragă cu lan­ţul căldări de căcat din haznalele oraşului. Oricum, aşa ceva n aşi fi primit, chit că ar fi trebuit să mor. Să ucid şobolani! Şobolanul e un animal urît de Dumnezeu fiindcă e trufaş. Cică ar fi mîncat anafura din biserică. Ştiam acest lucru de la mama. Da, era trufaş, mă atacase odată unul, cînd eram copil, şi nu uitasem îndrăzneala lui, chiţ­căitul insolent cu o sugestie de gîndire umană (căci numai oamenii pot fi insolenţi), ochii vii, inteligenţi şi bestiali.

Mama îi omora, nu cu otravă, miroseau otrava, deşi era lipită de pîine, cu untură, ci cu făină uscată pusă într o farfurie, amestecată cu gips. Pe asta o mîncau şi gipsul se usca în ei şi crăpau, îi vedeam pe la colţurile casei morţi, cu burţile în sus. Odată stăteam în verandă şi citeam, cînd zărisem vreo cinci îndreptîndu se spre fîntînă. Înaintau în ordine, în flanc cîte unul. Ajunseseră lîngă puţ şi în­cepură să bea apă dintr un vas mare pe care totdeauna mama avea grijă să l umple pentru orătănii, apoi reve­niră în acelaşi şir indian şi dispărură fără grabă; n aveau frică, se pare că moartea nu i speria.

Ce ar fi totuşi să scriu o carte şi să nu cad atît de jos? Dar ce carte puteam scrie în starea de spirit în care mă aflam? Doar o carte care s o exprime, această stare de spirit. Schopenhauer se întreabă în Aforisme: ce repre­zintă cineva? (un om!) Ce reprezentam eu, dacă accep­tam să mă duc la deratizare?...