Charles Dickens



Yüklə 1,21 Mb.
səhifə10/28
tarix12.01.2019
ölçüsü1,21 Mb.
#95181
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   28

Odată călătoream cale de o sută de mile, cu poştalionul, alături de un ins corpolent, căruia, la fiecare staţie unde se schimbau telegarii, i se înmâna pe fereastră cite un pahar cu grog cald. Neplăcut, fără îndoială. Altă dată am călătorit întâmplător lângă un băieţandru palid la chip, cu un păr blond din care aproape nu se vedea gâtul, întoreându-se de la şcoală sub ochiul protector al ajutorului de vizitiu şi îndrumat să fie lăsat la Cross Keys până va fi chemat. Asta e poate mai rău decât romul cu apă, într-un spaţiu închis. Apoi, tot lanţul de neajunsuri care decurg din schimbarea vizitiului şi nenorocita descoperire pe care o face ajutorul vizitiului, fireşte, tocmai în clipa când ai aţipit – că-i lipseşte un pacheţel înfăşurat în hârtie cafenie, de care îşi amintea perfect că-1 pusese chiar sub locul unde te odihneşti dumneata. Mare forfotă, orbecăială, şi după ce te-ai trezit de-a binelea, înţepenit, cu picioarele ridicate printr-un efort aproape supranatural, iar el uitându-se pe sub ele, deodată bagă de seamă că de fapt îl aşezase în cutia de la capră. Zbang! trânteşte uşa – pacheţelul e numaidecât găsit; diligenţa porneşte din nou, iar ajutorul cântă la goarnă cât poate de tare, de parcă şi-ar bate joc de nenorocirea ta.

Astăzi, în omnibuz, nu mai întâmpini neajunsuri de acest soi, niciodată. De monotonie, nici vorbă nu poate fi. Pasagerii se schimbă în cursul unei călătorii aşa de des, ca figurile dintr-un caleidoscop, şi dacă nu e la fel de scânteietor, totuşi e mult mai amuzant. Cred că nu s-a înregistrat nici măcar un caz când cineva să fi adormit în vreunul din aceste vehicule. Cât despre istorisiri lungi, cine s-ar încumeta să spună o poveste lungă în omnibuz? Şi chiar dacă s-ar găsi cineva, la ce bun? Cine să-l asculte? Şi încă ceva: copiii, deşi rar îi întâlneşti prin omnibuze, chiar când sunt, dacă vehiculul e aglomerat, cum de obicei se întâmplă, stă cineva peste ei aşa că prezenţa lor trece neobservată.

Da, după mature cugetări şi o experienţă vastă, am ajuns la părerea fermă că din toate vehiculele cunoscute, de la cupeul cu geamuri în care am fost dus către cristelniţă, la harabaua aceea posomorită cu care, într-o bună zi, trebuie să facem ultima călătorie pământească, nimic nu poate sta alături de omnibuz.

Voi susţine vehiculul în care fac zilnic drumul din capul străzii Oxford spre centru, împotriva tuturor celorlalte vehicule de pe stradă, dacă ar fi numai pentru aspectul exterior luxos, sau pentru simplitatea perfectă a interiorului, ori de hatârul vizitiului rece din fire. Acest tânăr dotnn este un exemplu unic de abnegaţie; râvna întrucâtva neînfrânată faţă de patronii săi, mereu îl bagă în belele şi uneori chiar la casa de corecţie. Cum iese din încurcătură îşi şi reia îndatoririle profesiunii sale cu un zel nestăvilit. Ceea ce îl deosebeşte mai ales este activitatea lui. Totdeauna se laudă, că poate face pe câte un bătrâne-1 să suie în omnibuz, îl închide Înăuntru, şi o porneşte la drum, înainte de a se dumiri încotro merge1', ispravă adesea înfăptuită de ei spre hazul nemărginit al celorlalţi, în afară de bătrânelul cu pricina, care, în orice caz, nu-i în stare niciodată să vadă ce e de râs aici.

Nu cred să se fi stabilit până acum cu preciziune câţi pasageri pot intra într-un omnibuz. în mintea conducătorului există impresia, evident, că e îndeajuns loc să încapă înăuntru oricâte persoane ar putea fi ademenite.

Mai e loc? zbiară un pieton foarte înfierbântat.

Berechet, dom'le, răspunde conducătorul, deschizând uşa încetişor şi nedezvăluind cum stau într-adevăr lucrurile, până ce bietul om urcă scara.

Unde? întreabă insul acela tras pe sfoară, dând să sară din nou jos.

Oriunde, dom'le, reia vizitiul, smucindu-1 înăuntru şi trântind uşa. Bravo, neicuşorule.

Retragerea este cu neputinţă; noul sosit se împiedică de toate alea până ce cade eine ştie unde şi acolo rămâne.

Deoarece merg spre centru puţin înainte de ceasurile zece, vreo patru-cinei persoane sunt mereu aceiaşi pasageri nelipsiţi. Totdeauna îi luăm sus din acelaşi loc, totdeauna sunt îmbrăcaţi în acelaşi fel, vorbesc, invariabil despre acelaşi subiect – despre iuţeala din ce în ce mai mare a droştilor, şi despre nesocotirea obligaţiilor morale, oricare ar fi ele, dovedită de oamenii de la omnibuze. E un bătrânei scund, ursuz, cu păr alb, totdeauna stă cum intri în dreapta, cu mâinile încrucişate pe minerul umbrelei. Extrem de neliniştit, se aşază acolo în scopul de a fi cu ochii pe omul care conduce omnibuzul şi, în general, are cu acesta mereu aceleaşi şi aceleaşi discuţii. E foarte binevoitor în a ajuta lumea la urcat şi coborât şi totdeauna se oferă să-l lovească pe conductor uşor cu umbrela, când cineva e gata-gata să cadă. De obicei atrage atenţia doamnelor să aibă cele şase parale pregătite pentru a nu fi nevoiţi să zăbovească; şi când cineva trage în jos un geam până la care poate ajunge, numaidecât îl ridică din nou.

Acum de ce mai opreşti? întreabă bătrânelul în fiecare dimineaţă în clipa în care simte că omnibuzul dă semne „să strunească” pe la colţul străzii Regent – şi atunci se iscă între el şi conducător un dialog cam în felul următor:

Pentru ce-ai oprit?

Conducătorul fluieră şi se face că nu aude întrebarea.

— Am spus (îl loveşte) pentru ce-ai oprit?

Pentru pasageri, dom'le. La… bancă.

Ştiu că opreşti pentru pasageri, dar aici nu trebuia. De ce-ai oprit?

Păi, dom'le, e greu de zis. Cred că fiindcă am zis eă-i mai bine să opresc decât să merg mai departe.

Bagă de seamă! exclamă bătrânelul cu multă îndârjire… Las că te pun eu bine mâine. De mult te-am ameninţat c-am s-o fac, de data asta nu scapi.

Mulţumesc, 'mnpavoastră, răspunde conducătorul, duc-înd mâna la pălărie cu o expresie de recunoştinţă, în zeflemea – vă sunt foarte îndatorat, zău, dom'le.

La auzul acestor cuvinte tinerii clin omnibuz izbucnesc în hohote de râs, bătrânelul se face roşu ca focul la faţă şi parc de-a dreptul scos din răbdări.

Un domn trupeş cu o lavalieră albă, priveşte din celălalt capăt al omnibuzului cu un aer profetic, şi spune că trebuie să se facă ceva, ncântârziat, cu băieţii ăştia, alttninteri cine ştie unda se va ajunge. Un altul, numai ifose, cu o geantă verde la el, îşi exprimă încuviinţarea deplină faţă de această părere, întocmai cum a făcut, regulat, dimineaţă de dimineaţă, în ultimele şase luni.

Apare al doilea omnibuz, şi opreşte numaidecât dinapoia noastră. Alt domn bătrân ridică bastonul în aer şi cu toată forţa aleargă spre vehiculul nostru; mă uit cu mare curiozitate cum înaintează; uşa se deschide ca să intre, dar deodată se face nevăzut – a fost înşfăcat înapoi de potrivnici; la care conductorul taberei vrăjmaşe tună şi fulgeră împotriva alor noştri, că „mereu se întâmplă aşa cu babalâcul ăla” şi apoi glasul „babalâcului” se aude, protestând zadarnic că a fost reţinut în chip samavolnic. Pornim la drum, celălalt omnibuz în urma noastră, şi de câte ori ne oprim să culegem vreun pasager, opresc şi ei să-l ia; uneori se urcă la noi, alteori la ei, şi cel la care nu se urcă spune eă la ei ar fi trebuit să se suie, şi conductorii vehiculelor i'espective se fac albie de porci unul pe celălalt cu acest prilej.

De cum ajungem în apropiere de Lincoln's Inn Fields, Bedford Piow, şi alte obişnuite staţii reglementare, o sumedenie de călători din cei de la început coboară, alţii noi se urcă, întâmpinaţi numai de feţe îmbufnate. Curios fapt, lumea aflată în omnibuz îi priveşte totdeauna pe noii veniţi de parcă ar socoti că ceilalţi n-au ce căuta înăuntru. Sunt absolut încredinţat că bătrânelul socoteşte deopotrivă pătrunderea acestora drept un fel de neobrăzare sfruntată.

Vorba se curmă cu desăvârşire; toţi, care mai de care, privesc absent pe fereastra din dreptul lor, fiecare crezând că vecinul opus se zgâieşte la el. Dacă cineva coboară la Shoe Lane iar altcineva la staţia Farringdon, bătrânelul se răsteşte către acesta din urmă zicându-i că dacă se dădea jos la Shoe Lane i-ar fi scutit de zăbava unei noi opriri – la care cei tineri din nou se pun pe râs, bătrânul domn îi priveşte de sus şi nu spune nimic până ce ajunge la bancă, unde coboară cit se poate de iute, şi eu făcând la fel, cu gândul că, după plecare, las pe seama altora porţia de haz pe care a stârnit-o persoana mea.

ULTIMUL BIRJAR ŞI îNTÂIUL CONDUCTOR DE OMNIBUZ

Dintre toţi birjarii pe care am avut cândva cinstea şi norocul să-i cunosc din vedere – şi cunoştinţele mele în acest domeniu au fost cât se poate de întinse – unul mi-a făcut o impresie de neuitat, stârnind în sufletul meu un simţământ de admiraţie şi respect, care presimt că nu va mai fi provocat, din păcate, de nici o altă fiinţă umană. Era un om simplu şi simpatic la înfăţişare, avea favoriţi castanii, purta pălărie albă, umbla fără haină – nasul de obicei roşu, ochii de un albastru luminos; cizmele după modelul Wellington, cu carâmbi înalţi, care se întâlneau cu pantalonii scurţi până la genunchi, din catifea în dungi, sau măcar ajungeau atât de aproape cât le îngăduia mărimea; gâtul îi era totdeauna împodobit cu un fular galben deschis. Vara ţinea în gură o floare, iarna un pai – nimica toată, însă pentru o minte contemplativă, indicii sigure de dragoste pentru natură şi înclinaţii spre botanică.

Birja lui era admirabil vopsită în roşu aprins şi, oriunde te-ai fi dus, în centru sau în partea de apus a oraşului, la Paddington şi Holloway, nord-est, vest sau sud, dădeai de trăsura roşie hurducându-se pe lângă stâlpii de la colţurile străzilor, în sus şi-n jos, printre birje, camioane, care, furgoane, omnibuze şi strecurându-se prin cine ştie ce manevre ciudate pe acolo unde n-ar fi fost cu putinţă să se strecoare nici un alt vehicul în afară de birja roşie. Simpatia mea pentru trăsura lui roşie era neţărmuită. Ce n-aş fi dat să o pot vedea în convoiul celor de la teatrul Astlcy! Pe viaţa mea, ar efectua asemenea performanţe îneât ar face întreaga trupă de ruşine: pe căpeteniile indiene, pe cavaleri, pe ţăranii elveţieni, pe toţi.

Unii oameni se plâng de cazna la urcare în cabriolete, alţii se plâng de truda de la coborâre; eu cred că şi o obiecţiune şi cealaltă pornesc dintr-o rea credinţă, din îndărătnicie. Urcarea în cabrioletă e o foarte plăcută şi nostimă treabă, care dacă o faci cum se cuvine ajunge de-a dreptul melodramatică. Mai întâi, pantomima expresivă a celor optsprezece birjari din staţie, în clipa în care înalţi ochii din pământ! Apoi propria ta pantomimă ca răspuns – pur şi simplu un mic balet. Patru trăsuri părăsesc numaidecât staţia de birje, anume de hatârul dumitale; performanţele animalelor care le trag sunt o minunăţie, când râcâie roţile vehiculului de pietrele din marginea trotuarului, când ţopăie jucăuş în rigolă… îţi alegi o birjă anume şi te repezi spre ea. Un salt şi eşti pe prima treaptă, îţi răsuceşti uşurel trupul către dreapta şi te şi afli pe a doua; te apleci graţios pe sub hăţuri, cu o sforţare totodată la stânga şi iată-te în trăsură. Nu-i greu să găseşti un loc: numai ce-1 vezi pe vizitiu că-ţi face delicat un vânt într-acolo şi tule-o.

Coborârea dintr-o birjă este, poate, ceva mai complicată teoretic, şi întrucâtva mai anevoie, practic. Am studiat îndelung acest subiect, şi, cea mai bună cale, socotesc, e să te arunci în afară, având încredere că o să ai norocul să aterizezi în picioare. Dacă-1 laşi pe vizitiu să coboare întâi şi pe urmă te arunci şi tu asupra lui. bagi de seamă că te împiedici de ceva la cădere. Dacă ai de gând să-i oferi opt pence, nu care cumva să-i dai sau să-i arăţi banii până ce nu ajungi teafăr pe caldarâm. Foarte rău dacă încerci să economiseşti patru pence. Te afli în bună parte la cheremul vizitiului şi dacă nu te vatămă intenţionat într-un fel sau altul, consideră că-ţi face o lavoare. Orice instrucţiune, totuşi, despre chipul cum să cobori dintr-o birjă de piaţă este absolut de prisos când ai pornit la un drum mai lung, deoarece este probabil că vei fi proiectat afară binişor până să fi străbătut în întregime cea de-a treia milă.

Nu mi-a ajuns la urechi vreun caz în care un ca! de birjă să fi parcurs trei mile în şir fără să se prăbuşească măcar o dată. Ei şi? Ce emoţie! în zilele astea de dezechilibru al sistemului nervos şi de lehamite generală oamenii plătesc bucuroşi pentru asemenea emoţii… la drept vorbind, unde s-ar putea procura la un preţ mai scăzut?

Dar să ne întoarcem la birja roşie – era omniprezentă. Numai s-o fi luat în jos spre Holborn, pe strada Fleet sau pe oricare arteră principală cu trafic mare şi să judeci singur. De cum dai colţul îţi şi apare dinaintea ochilor un cufăr ori două răsturnate pe jos; un par smuls din ţtţâni, o cutie de pălării, un geamantan, un sac de călătorie aruncate foarte pitoresc peste tot; un cal dc birjă oprit locului privind în jur cu multă nepăsare şi o gloată de oameni zbierând şi ţipând nestânjeniţi, răcorindu-şi feţele îmbujorate pe geamul unei spiţerii.

Ce se-ntâmplă aici, n-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?

Păi, ce să fie, dom'le, o birjă.

— E cineva rănit, nu ştii?

Doar pasagerii, dom'le. Tocmai îl priveam pe birjar cum dă colţu', şi îi spuneam 'mnealui, că-i un căluţ pe cinste, vine destul de bine, nu? Chiar aşa, zice celălalt domn când bum! se ciocneşte de un stâlp, şi pasagerii zboară afară ca nişte cărămizi!

Mai este nevoie să adăugăm că se referea la birja roşie, ori că domnul cu paiul în gură care ieşise atât de nepăsător din spiţerie şi se urcase cu morgă filosofică pe capră pornind în plin galop era chiar vizitiul birjei roşii?

Omniprezenţa acestei biiie roşii şi înrâurirea exercitată asupra muşchilor care provoacă râsul, până şi ai celor din justiţie, era de-a dreptul uimitoare. Dacă te făceai în sala de judecată din Primărie ai fi văzut că toată curtea se prăpădeşte de râs. Primarul răsturnat în jilţ se afla într-o stare de veselie frenetică pricinuită chiar de gluma lui; domnul Hobler râdea cu gura până la urechi, parte de giumbuşlucurile primarului dar mai mult de ale vizitiului. Gardienii şi ofiţerii de poliţie erau (aşa cerea datoria) în extaz în faţa domnului Hobler şi a primarului laolaltă. Cei săraci lipiţi pământului, aruncând ocheade pline de respect către paracliser, dădeau să zâmbească, în clipa când acestuia i se mai descreţea fruntea. Un bărbat înalt cu o faţă ascuţită, puţin bilbâit, încercase, pare-se, să pună pe rol un caz de abatere amendabil împotriva vizitiului cu birja roşie, drept care vizitiul în chestiune, primarul şi domnul Hobler ar fi făcut pu^in haz, spre desfătarea tuturor, afară de a celui cu plângerea. Până la urmă, curtea într-atât s-a amuzat de umorul înnăscut al vizitiului îneât a fost iertat de orice speze iar el a pornit în plin galop cu trăsura roşie, ca să „impună”, fără zăbavă, pe altcineva.

Vizitiul birjei roşii bizuindu-se pe străşnicia principiilor lui morale, ca şi mulţi alţi filosofi, obişnuia să cam ia simţămintele şi părerile societăţii rău de tot în zeflemea. In general vorbind, posibilităţile de a duce un pasager teafăr la destinaţie erau la fel de mari ca şi cele de a-1 răsturna – poate mai degrabă prefera acest din urmă caz, pentru că, în afară că primea bani, mai făcea şi haz pe deasupra de necazul vreunui potrivnic. Lumea însă i-a declarat război prin tot felul de amenzi, iar la rândul său avea el ac de cojocul lumii. Astfel chibzuia vizitiul birjei roşii. De aceea iscodea din priviri călătorul când acesta punea mâna în buzunarul vestei, cam după vreo jumătate milă de drum, spre a pregăti banii, şi când scotea numai opt pence, jos cu el!

Era o seară umedă când mi-am întâlnit prietenul ultima oară, pe Calea Tottenham Court, angajat într-o gâlceavă foarte aprigă şi oarecum personală cu un domn scund, vorbăreţ, într-o redingotă verde. Bietul om! avea scuze berechet: nu căpătase peste optsprezece pence de la clientul său şi prin urmare era pradă unei indignări foarte fireşti. Cearta se înteţise destul când, în sfârşit, domnul acela scund şi vorbăreţ, făcând un calcul mintal asupra distanţei şi socotind că plătise dinainte mai mult decât se cuvenea, îşi mărturisi hotărârea nestrămutată de a-1 „înhăţa” pe vizitiu a doua zi dimineaţă.

Ascultă, bagă bine de seamă, tinere, vorbi demnul cel scund, mâine dimineaţă te-nhaţ.

Zăău, nu mai spune! exclamă prietenul nostru zeflemitor.

Îţi spun eu! reluă domnul cel scund. Bagă bine de seamă… atât! Dacă trăiesc până mâine dimineaţă, ai să-ţi muşti degetele.

Domnul cel scund avea intenţii ferme şi ton mânios în vorbă; luă supărat o priză de tabac, după ultima declaraţie care făcuse o impresie vizibilă în mintea vizitiului de la birja roşie. Parcă şovăi o clipă. Dar numai o clipă – şi hotărârea fu numaidecât luată.

Şi zici că vrei să mă bagi la răcoare, nu-i aşa? rosti prietenul nostru.

Întocmai! întări omuleţul, cu şi mai multă vehemenţă ca înainte.

Foarte bine, glăsui prietenul nostru, sumetecându-şi, foarte liniştit, mânecile de la cămaşă. Pentru, asta capăt trei săptămâni… Buun, adică o să ţină până la mijlocul lunii care vine… dacă se mai adaugă alte trei ajung până la ziua mea de naştere… apoi mă văd cu zece. lire la ieşire. O să capăt masă, casă, spălat tot timpu', la ţară, în loc să plătesc singur; deci asta-i!

Astfel, fără multă vorbă, vizitiul l-a aruncat cât colo pe domnul cel scund, apoi a chemat poliţia să-l ridicc, cu cea mai perfectă cuviinţă din lume.

Dar o povestire nu prea face parale dacă nu are şi o urmare, de aceea aş vrea să declar că, după cum ştiu cu certitudine, casa, masa şi spălatul i-au fost asigurate, în regulă. Întâmplător, cunosc faptul pentru că iată cum s-a petrecut: mă duceam, curând după aceea, la Casa de corecţie din districtul Middlesex spre a fi martor la procedeul „greva tăcerii”. M-am uitat, grozav do neliniştit, prin toate celulele în căutarea prietenului meu de atâta vreme pierdut. Nicăieri n-am dat totuşi de el şi începeam să cred că omuleţul în redingotă verde o fi renunţat să-i mai facă rău, când, străbătând grădina de legume, aflată într-un loc împrejmuit cu stricteţe, am tresărit auzind un glas care parcă venea din zid, punând tot sufletul într-un. cântec de jale„. Cânta, Toate-s pe capul meu”, ce pe atunci tocmai începuse să fie recunoscut ca făcând parte din muzica noastră naţională.

Eram uluit.

— A cui e vocea asta? am întrebat.

Guvernatorul închisorii scutură din cap.

Un nenorocit, răspunse, sărmanul de el. A refuzat să muncească, aşa că după multe încercări neizbutite de a-1 convinge, am fost silit să dau ordin să-l pună singur într-o celulă. Spune că-i place foarte mult să stea astfel, şi cred, pentru că şade tot timpul pe duşumea şi cântă melodii hazlii, cit e ziulica de mare!

Mai e nevoie să adaug că intuiţia nu m-a înşelat şi că cel care cânta melodii comice nu era altul decât vizitiul de la birja roşie, omul căutat cu atâta râvnă?

De atunci nu l-am mai văzut niciodată, am însă motive temeinice să cred că nobilul personaj era o rudă îndepărtată a unui apar, cunoştinţă de-a mea, care, odată, când am trecut printr-o staţie de poştalion unde trona el, şi după ce s-a uitat tăcut la un ins înalt, care se căznea să se suie într-o birjă, s-a repezit la el, când totul s-a terminat (cum fac toţi confraţii lui) şi, ducând mâna la pălărie, ceru, aşa, ca într-o doară:

Un ban pentru apar.

Pasagerul acela era fără îndoială un om strâns la mână şi, pălind de rnânie la auzul cererii, răspunse:

Bani? Pentru ce? Că a venit şi s-a uitat la mine, presupun!

Păi, dom'le, interveni aparul, zâmbind cu o satisfacţie nezdruncinată, pentru asta se cuvin două pence.

Acelaşi apar a ajuns mai târziu să ocupe o poziţie foarte importantă în societate; dar deoarece cunosc cite ceva din viaţa lui şi cum adesea m-am gândit să spun ceea ce ştiu, nu voi avea poate un prilej mai bun decât acum.

Aşadar, domnul Wiliiam Barker, pentru că acesta era numele, domnul Wiliiam Barker se născuse… dar ce rost are să vorbesc despre unde s-a născut domnul Barker şi când? De ce să mai cercetez catastifele înscrierilor în parohie, sau să răscolesc tainele matrimoniale? Domnul William Barker s-a născut, altfel n-ar fi existat. De vreme ce c'xistă un fiu – există un tată. Efectul trebuie să aibă o cauză. Fireşte, aceasta este o informaţie suficientă pentru orice curiozitate, ca în cazul Fatimei islamice; iar clacă nu, regret neputinţa mea de a aduce dovezi suplimentare în această chestiune. Ar putea să fie o cale mai satisfăcătoare, mai strict parlamentară? Imposibil.

De la început aş vrea să recunosc deopotrivă neputinţa în a preciza epoca, sau prin ce proces ciudat numele ele Wiliiam Barker al acestui domn s-a schimbat în „Bill Boorker”. Domnul Barker a avut o înaltă şi nu mai puţin răspândită faimă, în rândul membrilor acelei profesiuni căreia, în mod straniu, şi-a închinat strădaniile. Pentru ei era îndeobşte cunoscut ca, Bill Boorker„, iar familiar, măgulitor „Bill Scandalagiu'„, cea de-a doua denumire, fiind o poreclă plină de haz şi expresivă, dând în vileag marele talent al domnului Barker „de-a face scandal”, de a-i înfuria pe unii supuşi ai maiestăţii sale, vehiculaţi de coloeolo cu ajutorul omnibuzelor. Viaţa timpurie a domnului Barker c puţin cunoscută, dar chiar şi acest puţin se află învăluit în multă îndoială şi obscuritate. Lipsa de îndemânare, neastâmpărul, predilecţia pentru berea Porter, înclinaţia faţă de tot ce-i nestatornic în natură şi pentru expediente, deopotrivă cu multe alte valoroase aptitudini par să fi fost trăsăturile sale caracteristice. Zarva unei şcoli parohiale cu cursuri gratuite, liniştea sumbră a închisorii din district, nu puteau produce nici cea mai mică modificare în atitudinea domnului Barker. Dragostea sa pentru varietate, schimbare, nimic n-ar fi putut s-o înăbuşe; nici o pedeapsă din lume n-ar fi putut să-i subjuge firea-i cutezătoare.

Dacă ar fi să vorbim deschis despre vreo meteahnă din tinereţele domnului Barker, atunci aceasta nu-i decât una plăcută… iubirea, iubirea în forma ei cea mai de înţeles iubirea pentru femei, lichide şi batiste. Nu era un simţământ egoist – nu se mărginea doar la posesiunea pentru sine, exclusivă, aşa cum atâţia bărbaţi se complac să o privească. Nu – era o iubire mai nobilă – un principiu general. Se extindea cu egală putere către proprietatea altor oameni.

Există aici ceva foarte înduioşător, şi cu atât mai înduioşător cu cât asemenea altruism este încă imperfect răsplătit. închisorile Bow, Newgate şi Millbank sunt o săracă răsplată a bunăvoinţei, care se traduce printr-o iubire năvalnică faţă de orice obiect existent. Aşa simţea domnul Barker. După o întrevedere mai îndelungată cu cele mai înalte autorităţi legale, şi-a părăsit patria nerecunoscătoare, cu consimţământid şi pe cheltuiala statului. Ajuns pc un ţărm departe, s-a îndeletnicit acolo ca un Cincinnat', cu desţelenirea şi cultivarea pământului – ocupaţie paşnică în care o perioadă de şapte ani s-a scurs aproape pe nesimţite.

N-avea de unde şti dacă la capătul acestui răstimp de care tocmai am pomenit, statul britanic i-ar fi reclamat domnului Barker prezenţa aici, sau dacă nu i-ar fi reclamat cumva şederea în străinătate. Aş fi înclinat, totuşi, să susţin cea de-a doua alternativă, deoarece nu prea cred să fi fost promovat, la întoarcere, în vreun alt post public decât cel din colţul de la Haymarket, unde funcţiona ca ajutor de apar la staţia de trăsuri de piaţă. Aşezat – în exerciţiul funcţiunii – pe două găleţi, lângă rigolă, cu o placă de alamă şi număr prinse de un lanţ masiv pe după gât, înfăşurat la glezne, curios, cu şomoioage de paie, s-ar părea că atunci formulase acele observaţii asupra firii omeneşti care au exercitat o înrâurire puternică asupra tot ce-a întreprins mai târziu în viaţă.

Domnul Barker îşi îndeplinea abia de câteva luni meseria, când apariţia primului omnibuz determină opinia publică să-şi îndrepte atenţia spre o nouă direcţie, oprind o sumedenie de trăsuri de piaţă să mai plece în vreo direcţie oarecare. Domnul Barker, cu geniul său, mirosi numaidecât ce mare neajuns avea să însemne pentru staţiile de birje şi poştalion, prin urmare şi pentru apari, propăşirea sistemului din care făcea parte primul omnibuz. A înţeles de asemenea şi necesitatea să se apuce de o meserie mai rodnică; cu mintea lui sprintenă, a desluşit numaidecât ce mult s-ar putea face din a-i atrage pe tineri şi pe cei distraţi şi a-i îmbrânci pe bătrâni şi bicisnici într-un omnibuz greşit şi a-i duce aşa până ce, ajunşi la desperare, ei să se răscumpere plătind şase pence de cap de om, sau, pentru a folosi expresia lui plastică în toată frumuseţea ei iniţială „pin'ce le-o ieşi păru' prin căciulă şi s-o scotoci prin buzunare după parale”.


Yüklə 1,21 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin