Chemarea la slujire

si

de viata. A fost pentru mine o experienta cutremuratoare, sa vad o fiinta umana in spasmele mortii, langa mine. Cei din familia lui or fi asteptat cu nerabdare ca intr-o buna zi sa-1 vada acasa in mijlocul lor, sa le poata povesti prin ce suferinte a trecut, dar toate sperantele lor aveau sa se naruie, dragul lor nu s-a mai intors, si-a sfarsit drumul vietii la Grind, un lagar al suferintelor fara nume si al mortii.Al doilea eveniment care a zguduit detinutii de la Grind, tot in zi de duminica, a fost acela al unei sinucideri. Un preot ortodox a pierdut orice credinta cu privire la sine, ca va mai ajunge ziva eliberarii. Rabdarea lui a ajuns la o limita de jos, peste care nu a mai putut sa treaca. Cate sperante s-au naruit in anii care au trecut si acum nu i-a mai ramas nici una!... A profitat de faptul ca era singur in baraca lui in aceea zi si, cu un cearceaf de pat facut sul, s-a spanzurat de doua paturi de metal suprapuse... Disperarea i-a cuprins pe multi, care au ajuns la limita puterilor de supravietuire si nu au mai putut face un pas mai departe. Sigur ca in asemenea situatii Diavolul are un arsena] vast de ganduri negre cu care sa atace biata faptura umana. Nu te-ai astepta sa ajunga la un asa deznodamant un "slujitor al altarului" dintr-o biserica ortodoxa.

in aceste conditii, pe la sfarsitul lunii aprilie, ori sa fi fost chiar inceputul lunii mai, mi-am adus aminte si eu de cei dragi ai mei. A spune ca nu as fi dorit sa ajung si cu in mijlocul familiei cat mai curand ar fi un neadevar. Intr-o noapte, am avut un vis care m-a cutremurat. Cararea vietii mele, care serpuia prin niste locuri foarte periculoase, se facea tot mai anevoioasa, tot mai grea. Pe stanga si pe dreapta cararuii erau postati niste piloni masivi de metal,

din care ieseau niste brate metalice ca niste cangi fioroase, gata in orice moment sa ma inhate, sa ma prinda in ghearele lor. Era extrem de periculos sa ma pot strecura printre ele: cand ma feream cu grija de unul, surprinzator aparea un altul de cealalta parte amenintator, iar pilonii pareau fiinte vii.

In anii care au urmat celui de-al II-lea razboi mondial, am vizionat filmul american cu titlul "Sergentul York". Nu am fost amator de filme, dar in imprejurarile anilor cand m-am intors la Dumnezeu, acest film m-a impresionat prin doua elemente, care au concurat impreuna la convertirea sergentului York. Acesta trecea prin niste mari framantari sufletesti, cand a fost surprins de o furtuna napraznica in mijlocul unei paduri pe unde trebuia sa treaca drumul lui. Vantul puternic dezlantuit facea un pericol din fiecare copac, cu crengile ca niste brate uriase, care cautau sa-1 inhate. Se vedea totala lui neputinta in fata puterilor naturii, cat si incercarea lui disperata de a ajunge la un liman de lumina si siguranta.

Al doilea element, prin contrast, a fost acela cand, in sfarsit, a ajuns in localitatea lui natala, scapat din hatisurile fara sfarsit ale padurii si din furtuna prin care a trecut, si a ajuns langa o biserica cu geamurile luminate. O melodie suava venita ca dintr-o alta lume 1-a pironit pe loc. Ce sa faca? Sa-si vada de drum sau sa intre? Zdrentuit, cu hainele ude, a decis totusi sa intre. Era impins de o forta launtrica irezistibila. Inlauntru era o liniste deplina, cand Cuvantul lui Dumnezeu a cazut ca plumbul in sufletul lui. De tanar refuzase sa mearga cu familia lui la adunare. Acum era insa copt, pentru o schimbare de drum. A iesit in fata, s-a prabusit in genunehi si cu pocainta adanca s-a predat Domnului. A ajuns la limanul mult dorit al sufletului sau, dupa atata zbucium si peregrinare fara Dumnezeu in lumea aceasta.

Asa a fost si in visul meu: dupa pericole multe la fiecare pas, am ajuns si eu la liman de izbavire. Cred ca a fost un nou mesaj profetic pentru mine din partea Domnului, ca mai aveam inca de suferit, dar si fagaduinta ca totul se va sffirsi cu bine. Laudat sa fie Numele cel Mare si Sfant al Domnului Isus Hristos, Mantuitorul meu!

Intr-o zi, pe cand ma rugam Domnului, am zis: "Doamne, daca in planul Tau ai randuit o zi si pentru mine sa ajung acasa intre

ai mei, inainte de aceasta, fa-mi harul sa ajung si in inchisoarea din Jilava!" Auzisem de la alti detinuti anumite lucruri despre aceasta inchisoare infricosatoare, care era construita din beton, sub nivelul pamantului. Nu cunosc istoricul construirii ei, dar la gandul ca si pe la Jilava au fost atatia care au suferit si au murit, printre care si frati de-ai nostri de credinta, am simtit nevoia ca la trairile mele sa fie adaugata si aceasta faimoasa inchisoare. Poate parea o nebunie din partea mea o asemenea rugaciune, dar era in planul lui Dumnezeu si Duhul Srant m-a invatat atunci sa ma rog asa. Planul lui Dumnezeu este de asa natura incat capteaza la gandirea si vointa lui Dumnezeu vointa noastra, care se supune de buna voic planului Sau. Mi-aduc aminte de Domnul Isus, cum S-a rugat in Ghetsimani, cand a incheiat asa: "Tata,

totusi faca-se nu voia Mea, ci a Ta!"

Supunerea Dom-

nului Isus a fost totala si de buna voie. Nici cea mai slaba urma de .

regret nu se poate observa in inima Domnului Isus. Inpnvinta aceasta

se cuvine sa amintim ce serie apostolul Pavel in Romani 8:26:

"Si tot astfel Si Duhul ne ajuta in slabiciunea noastra : caci nu stim cum trebuie sa ne rugam. Dar Insusi Duhul mijloceste pentru noi cu suspine negraite."

si in versetul 27 continua: "Si

Cel ce cerceteaza inimile stie care este nazuinta Duhului; pentru ca El mijloceste pentru sfinti dupa voia lui Dumnezeu."

Cu cateva zile mai tarziu, la inceputul lunii mai, au fost strigate tabele cu nume de detinuti, in total in jur de 220. Asta insemna cam un sfert din efectivul intreg al lagarului. Parca toti gandeau si ziceau ca mergem acasa. si mai era si un alt indiciu, ca nu se mai punea un accent prea mare pe munca. Ceva plutea in aer, dar nimeni nu putea spune cu siguranta ce. Printre cei strigati cu numele am fost si eu. Parca simteam ca se apropie implinirea dorintei mele, pentru care m-am rugat!

Spre deosebire de anul 1961, c4nd am fost reintors din Balta Brailei la Gherla, prin orasul unde am fost imbarcati intr-un vagon duba, acum am fost dusi la Tulcea si transportati cu trenul pana intr-o statie din apropierea Bucurestiului. De acolo, cu camioane acoperite cu prelata, dupa o calatoric infernala pe drumuri mizerabile, am ajuns la destinatie. Si asta nu era alta decat inchisoarea Jilava, pentru care m-am rugat! Am ajuns asadar la destinatia

dorita, in drumul spre tinta finala, care fara indoiala a fost stabilita de Dumnezeu.

Intr-adevar, inchisoarea era sub nivelul pamantului, asa ca am coborat pe un drum pietruit pana la poarta de intrare. Acolo am fost dezbracati din nou de hainele civile si ni s-a dat frecaruia cunoscuta uniforma dungata de robi. Asa am fost introdusi in fortul propriu-zis. In ce ma priveste, am fost repartizat in celula "00". Am aflat de la altii care stiau acest lucru, ca era renumita celula in care au fost tinuti inaltii demnitari ai Romaniei din timpul celui de-al II-lea razboi mondial, cum au fost: maresalul Ion Antonescu, primul ministru Mihai Antonescu si seful armatei, generalul Pantazi. Am trait clipe deosebite de emotii la rememorarea istorici dramatice prin care a trecut si iubita noastra tara, pentru care au murit atatia eroi in trecut, printre care rudenii de ale mele, cunoscuti, si printre ci si frati deosebiti de eredinta. Acum am ajuns si cu sa traiesc momente istorice trecand prin aceasta celula de triste amintiri. De aici au fost scosi pe rand cei trei demnitari amintiti, spre a fi executati prin impuscare in cunoscuta "Vale a Piersicilor". Probabil i s-o fi pus numele asa pentru ca acolo o fi fost candva o livada cu piersici

si roditori, dar a fost transformata mai tarziu "Vale a Mortii".
De fapt, a fost candva folosita si ca poligon de tragere la tinta.

Spuneam ca nu stiu care au fost motivele construirii Dar acum mi-a revenit in memorie faptul ca asemenea forturi au fost in total sase, construite in jurul Bucurestiului, ca forturi de aparare a capitalei Romaniei. Unul dintre ele a fost transformat in inchisoare, cel care era in apropierea satului Jilava. Am trecut de mai multe ori prin aceasta Vale a Mortii, cand am lucrat la defrisarea paduricii din jurul inchisorii.

Nu am fost lasat multa vreme la a gandi la istoria tarii, ca dupa cateva zile a venit un gardian, ered ca de la grefa, si ne-a selectionat pentru munca, pe baza voluntara, zicea el, dar pe mine m-a ochit si m-a pus pe lista, fara sa ma intrebe daca vreau. inca nu aveam nici o cunostinta printre detinuti si nadajduiam ca scos la munca voi avea bucuria si placerea de a mai intalni frati de eredinta. In dupa-amiaza acelei zile am si fost scos in curte, pentru a ni se arata locul de munca si ce avem de facut. Pe cine am intalnit in

mijlocul curtii, tinand de capastru un cal? Pe fratele Ban Traian, de care ma despartisem in 1959, pe cand eram in Balta Brailei, la Stoienesti. Auzisem atunci ca a fost bolnav, ba ehiar contractase febra tifoida. Ingrijorarea mea atunci a fost ca nu o sa-1 mai vad pe pamant, si iata-1 chiar aievea in fata mea! Marit sa fie Domnul!

Am fost repartizat cu munca la fabrica de ladite pentru marmelada. Munca noastra era ca din cele sase piese din lemn de brad, patru laterale si in plus fundul si capacul, cu cuite si ceva tabla indoita la colturi, sa le asamblam. Lucram afara in curte la niste mese lungi, unul langa altul. Seara, in celulele comune rezervate celor de la munci,l-am intalnit si pe preaiubitul frate Vasilica Moisescu, de care ma despartisem la Timisoara, pe 11 iunic 1959, cand am fost pus in lanturi si dus la Gherla. Bucuria a fost mare, cand ne-am putut impartasi cate ceva din experientele prin care am trecut si de a ne fortifica in credinta care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna. Tot atunci mi-a fost prezentat de catre ei un barbat mic de statura si mai slabut, fratele Caraman, unul dintre fratii penticostali din Bucuresti. Mi-a facut o buna impresie in pozitia lui sanatoasa, comunicativa cu noi, fara iz de sectarism religios. Ne-am bucurat si ne-am rugat impreuna, I-am dat slava lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa supravietuim, pe fiecare in felul lui.

La locul de munca, in timp ce lucram la asamblat ladite, fredonam incet o cantare a fratelui Moisescu, cantarea

"Poet si poema":

Mi-e gata inima sa-Ti cante Tie, al lumilor Poet slavit;

Poema Ta este-a lor armonie Si-n slava lor esti oglindit!

Un detinut care lucra laga mine, un barbat voinic, inalt, a recunoscut melodia si m-a intrebat:

Sunteti eredincios?

Da, sunt!

Era fratele Vasile Vieru, de la Saligny, Dobrogea, un frate de la baptisti. Si fiindca am dorit sa-i cunosc si familia, dupa eliberarea

din inchisoare i-am facut o vizita la Saligny. In America, dupa zeci de ani, am avut placerea cu cativa ani in urma, in Portland-Oregon, sa ne intalnim si sa ne bucuram mult de pozitia comuna pe care am marturisit-o in Hristos-Domnul. Acum era si cuscrul iubitului nostru frate, Aurel Popescu. Este cazul poate sa anticipez aici ca cei ce au suferit in Romania cu adevarat pentru cauza Evangheliei Domnului Isus Hristos formeaza o familie aparte si cei care s-au atins de ei, au prigonit si au batjocorit pe unul singur dintre ci, se fac vinovati de un grav pacat facut impotriva tuturor. Proorocul Zaharia scrie:

"...caci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui" (2:8b). (Israelul era lumina ochilor lui Dumnezeu atunci, si Israelul spiritual de acum este la fel.) Imparatul David, omul dupa inima lui Dumnezeu, se roaga: "Pazeste-ma ca lumina ochiului, ocroteste-ma, la umbra aripilor Tale, de cei care ma prigonesc, de vrajmasii mei de moarte, care ma impresoara"(Psalmul 17:8-9). Iar apostolul Pavel le serie Tesalonicenilor:

"Fiindca Dumnezeu gaseste ca este drept sa dea intristare celor ce va intristeaza, sa va dea odihna atat voua, care sunteti intristati, cat noua, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu ingerii

De la ladite am ajuns sa lucrez la culesul de ciuperci, in catacombele din beton. (O parte a inchisorii a fost transformata in ciupercarie.) Acolo mi-am inchipuit ca asa or fi fost catacombele din Roma, unde au fost inchisi ori se adunau in secret primii erestini, cum ne dezvaluic istoria. Pe ciupercile crescute in catacombele intunecoase din Jilava, stapanirea facea bani fiumosi, pe mtmca neplatita a detinutilor. in catacombele din Roma, lacrimile sfintilor au fost stranse si pretuite in vecii vecilor, la un pret ce nu poate fi evaluat de noi. Ce minunat se exprima David prin Duhul, in Psalmul inspirat: "Tu

numeri pasii vietii mele de pribeag,- pune-mi lacrimile in burduful Tau: nu sunt ele scrise ifi cartea Ta?" (56:8).

Cu cativa ani in urma am vorbit in adunare din Psalmul 56, dupa care am primit si versurile unei cantari, pe care le redau mai jos:

Eu ma voi lauda cu Domnul si Cuvantul Lui cel Sfant; E1 e Cel Atotputernic, sus in cer si pe pamant. El m-a izbavit din moarte si piciorul mi-a ferit De cadere si pierzare, sufletul mi-a mantuit.

Eu ma voi lauda cu Domnul, cu eredinciosia Lui, Cu purtarea Sa de grija, Dumnezeul harului. Tu imi numeri pasii vietii, pasii vietii de pribeag, si-i pazesti cu-a Ta putere, in al anilor sirag.

Cei ce uneltesc intruna cauta viata sa mi-o ia;

dar zadarnic ei se lupta, cand esti Tu de partea mea. De nimic nu ma voi teme, nicicand nu voi da —napoi! Rusinati sa fie-aceia, toti cei ce imi fac razboi!

Voi umbla in curatic si in alb invesmantat,

Pan-ajunge-voi in Casa Celui Binecuvantat.

Oare ce-ar putea sa-mi faca niste oameni pacatosi? Cand cu mine-ntruna este Tatal celor eredinciosi.

Spuneam ca am lucrat vreo doua saptamani la defrisarea padurii din jurul Am avut atunci o experienta de o frumusete rara, despre care am sa vorbesc cat voi trai. In acea padure isi facusera casa, cuibusoarele lor, mai multe feluri de pasarele cantatoare. Ele cantau mereu si, pe masura ce pomii cadeau la pamant si se imputinau, cantatul lor devenea parca mai intens, mai duios, cu simtamantul ca li se ia ceva tare scump. Din cand in cand ni se dadea cate un ragaz de odihna, si atunci ma asezam pe spate si priveam la ele cum canta. Am ramas impresionat sa vad cum, in timp ce cantau, tot trupusorul lor participa in vibratii, ba chiar stateau cu ochii inchisi pe durata trilului, ca si cand ar fi vrut sa uite durerea pierderii caminului lor care le-a adapostit din generatic in generatie. O cantare de la fratii baptisti are acest erampei de text: "pierdut in Tine sa raman"... oare ce ar putea sa fie mai scump ca asta? Oare asa ar trebui sa fim si noi? Cat de mult s-au pervertit caile zise ale credintei in zilele noastre... cand toti umbla dupa foloasele lor, si nu ale lui Hristos! (Darby traduce: "Toti cauta lucrurile lor si nu lucrurile lui Hristos.")

Cu privire la cantatul pasarelelor, amintesc ce spunea cineva: "Eu cand cant, nu ma las, pana nu cant chiar, cand ma rog, nu ma las, pana nu ma rog chiar; cand fac darnicie, nu ma las pana nu fac darnicie ehiar!" Cat de dedicate sunt pasarelele slujbei ineredintate lor de Domnul, Creatorul lor si al cantecului lor unic. Oh, Doamne ai mila de noi si ne invata sa facem toate lucrurile ca pentru Tine, nu ca pentru oameni!

****

Incepand cu 17 iunie 1964, au inceput sa circule zvonuri de eliberare a detinutilor. Scepticii puneau la indoiala stirile, asa ca a fost o perioada a incertitudinii, pana cand echipa de serviciu cu curatenia in pavilionul administratiei, care era in afara incintei

sorii, ajunsi in biroul comandantului, au dat peste ziarul Scanteia din 17 iunie. in el era publicat un comunicat despre gratierea tuturor detinutilor. Au profitat de lipsa de supraveghere a gardianului si au citit intreg decretul, ba au ajuns si sa-1 memorizeze, asa ca nu mai era nici un dubiu, ca pana la data de 1 august toate inchisorile cu detinuti politici, inclusiv lagarele cu domiciliu obligatoriu urmau sa fie golite.

Decretul a fost dat la insistenta Statelor Unite ale Americii. Romanii au incercat o desprindere din orbita Moscovei si 1-au trimis in primavara anului 1964 in S.U.A. la Washington, pe ministrul de Externe, Alexandru Barladeanu, pentru a cere sprijin economic. Americanii au replicat ca sunt gata sa faca acest lucru, dar romanii trebuic sa implineasca intai o conditie, si anume aceea de a-i pune in libertate toti detinutii politici din inchisori, cat si din labarele cu domiciliu obligatoriu. Romanii au acceptat si au dat decretul de gratiere.

In decret s-a mai stipulat ca cei care nu vor fi imediat eliberati in primele serii, deoarece numarul celor vizati este foarte mare, vor primi esalonat in ordine alfabetica vorbitoare cu familia. Bucuria tuturor a fost mare. In timpul acesta eu lucram la sapaturi de canal, in lungul unui drum din incinta inchisorii. Munca era nespus de grea pentru mine, chinuitoare, din pricina unui ulcer duodenal care era

activ, fara sa am vreun tratament. Trebuia sa sparg cu tarnacopul greu intr-un sol pietros, fiecare ridicare si izbire cu tarnacopul provocandu-mi niste impunsaturi ca de cutit. Am facut rost de ceva ceai si 1-am preparat cu apa fierbinte, dar nu mi-a folosit la nimic. Cei ce lucram la canal eram la distanta unul de celalalt. zi, gardianul care ne supraveghea s-a apropiat de mine, cred ca a citit suferinta pe fata mea, si m-a intrebat:

Te doare ceva?

I-am raspuns ca am dureri foarte mari in abdomen, la fiecare folosire a tarnacopului simt impunsaturi ca de cutit. Discret, cu o voce linistita a zis:

Las-o mai incet, nu te omori. Fa cat poti. In curand toti veti pleca acasa!

Desi stiam bine ce spunea decretul de gratiere, mi-a prins bine atitudinea lui intelegatoare. Asa ca la salba de stiri bune, am putut s-o adaug si pe aceasta. Marit sa fie Domnul!

Ordinea alfabetica a plecarilor nu m-a avantajat, asa ca am primit vorbitor cu familia pe data de 21 iunie, zi in care Traian Ban a fost pus in libertate. Am asteptat cu nerabdare ziva, ceasul, clipa cand aveam sa-i vad pe careva dintre cei dragi ai mei. Ma asteptam sa vina sotia cu fetita noastra Casiana, pe care aveam s-o vad pentru prima data. Vorbitoarele au fost tinute intr-o baraca din afara inchisorii, mai la distanta de poarta de intrare. Dupa ce am asteptat destul de mult, timp in care i-a introdus pe altii, gardianul a venit sa-mi spuna:

Nu te-am introdus la randul tau, deoarece am primit ordin de la comandantul politic sa nu te iau la vorbitor pana nu soseste si dumnealui, intrucat vrea neaparat sa asiste personal la acest vorbitor.

Asa a si fost. Intre mine si familie era un culoar pe mijloc, in care de obicei statea gardianul de serviciu cu vorbitoarele. In cazul nostru, am avut onoarea sa fim asistati chiar de comandantul politic al Ce cinste ni s-a dat!...

Le-am vazut fetele luminoase prin cele doua plase de sarma, care asigurau culoarul de la mijloc al supraveghetorului. Intalnirea nu s-a desfasurat cu emotii puternice, deosebite, cu atat mai putin cu lacrimi. Totul a decurs in liniste si a fost ca o sarbatoare unica in

viata noastra de familie. Scurte informatii, intrebari, stiam ca ne vom revedea in curand.

Am intrebat-o pe Casiana:

Spune-mi si mie, tu cu cine te joci acasa?

Mi-a raspuns frumos, dar ca unui necunoscut:

Cu Grati!

Atat sotia cat si cu 1-am observat cu scurte priviri pe comandant, ca era cu totul captivat de vorbitorul nostru, incat fata lui a ajuns sa exprime, cu o mimica inconstienta, participarea lui la dialog. Cand a constatat ca a fost vazut de noi, a cautat imediat sa se redreseze. Ne-am explicat, ca el citise dosarul nostru la arhiva de la grefa, si si-a dat seama ca este un caz deosebit si a vrut sa participe la intalnirea noastra. Poate a primit o recomandare de la Securitatea din Arad, sa vada cum ne-am comportat, sa stie cum sa ma primeasca. Multumim Domnului pentru minunile Lui, care i-a tinut pe ai mei acasa, ca si pe mine in pelerinajul meu lung si greu, dar in viata. Slavit in veci sa-I fie Numele! Pachetul primit avea sa faca o buna slujba pentru cele 40 de zile pana aveam sa ajung si cu acasa, la data de 31 iulic 1964, ultima zi cand decretul trebuia dus la indeplinire.

In iulie am fost chemat la o ancheta, in care mi s-au pus mai multe intrebari cu privire la ce intentionez sa fac in cazul ca voi fi pus in libertate, daca vreau sa ma intore la aceeasi intreprindere "Tricoul Rosu", unde am lucrat inainte de arestarea mea. Raspunsul meu a fost simplu:

Sunt gata pentru orice alternativa, nu ma impiedica nimic sa ma intore la aceeasi intreprindere.

Am sustinut acelasi lucru ca si alta data:

Nu am cu nimeni nimic de impartit. Nu am ganduri revansarde fata de nimeni. Voi trai aceeasi viata pe care am trait-o si inainte de a fi arestat.

 

LIBER!!

 

Am ajuns prin indurarea lui Dumnezeu in ziva de 30 iulie, care a Inceput pentru mine ca o zi obisnuita. Lucram portiunea de canal atribuita mie, cu aceleasi dureri de abdomen la fiecare ridicare a tarnacopului. 0 bucurie deosebita mi-a umplut inima in dimineata aceea, cand de la distanta am zarit intr-un grup de cativa detinuti, scosi din celule pentni eliberare cu bagajul in mana, pe fratele Vasilica Moisescu. Am dat slava lui Dumnezeu si pentru cateva minute am uitat de durerile de stomac. Ele aveau sa se intoarca din nou, de indata ce a trebuit sa manuiesc tamacopul, care acum mi se parea mai greu ca oricand. La amiaza am intrerupt lucrul si am fost dusi intr-o sala de mese, pentm mancarea de pranz. •

Spre deosebire de alte zile, nu am mai fost scosi la lucru in dupa amiaza aceea. Am asteptat vreo ora, cand a venit un ofiter cu un tabel si mi-am auzit strigat si numele meu, in sfarsit... Ce simtaminte, cum nu mai avusesem in ultimii sase ani, ori de cate ori mi-am auzit numele strigat. De data aceasta purtau o semnificatie noua, spre libertate, de intoarcere in sanul familiei si a societatii. Psalmul 126, o cantare a treptelor, a ajuns sa fie o realitate si pentru mine. Daca la Timisoara, in celula mare 1-am cantat cu fratii in versificarea fficuta de fratele Vasilica M., acum insa avea semnificatia deplina a implinirii lui si in viata mea. Iata cuvintele asa cum apar in cantarea nr. 107 din cartea pe note: "Cantarile

Betanier.

Un vis sau aevea e ce vedem?

Domnul a-ntors pe-ai Sai robi iar in Sion.

Nu-i vis, ci aievea e ce vedem!

Domnul a-ntors pe-ai Sai robi iar in Sion.

Radem si plangem, de veseli ce suntem: /:Liberati acum din Babilon:/