Chiar pe drumul spre pieire

the BlLL BOARD

Marţi, 17 martie 1977

AM PRIMIT LA REDACŢIE

De la R.J. Culpepper, clasa a zecea real

Stimate domn,

Vă scriu ca răspuns la articolul lui S. Richards, pe care l-aţi publicat în ultimul număr, intitulat - cu o ului­toare originalitate - „Sfîrşitul unei ere". De multă vreme nu v-aţi mai răsfăţat cititorii cu un asemenea şuvoi de tîmpenii sentimentale.

Domnul Richards se erijează în purtător de cuvînt pentru tot ceea ce consideră dînsul decent şi onorabil în viaţa sportivă din Anglia, deplîngînd faptul că, în acest an, cursa de canotaj dintre echipajele universităţilor Oxford şi Cambridge este finanţată, pentru prima dată în istorie, de un sponsor comercial, respectiv de casa de pariuri Ladbrokes. Domnia sa subliniază că s-a mers pînă la schimbarea numelui trofeului, care se cheamă acum - oroarea ororilor! - „Cupa Ladbrokes".

Dacă domnul Richards ar putea să-şi scoată doar cîteva secunde capul din adîncul nisipurilor unde şi l-a ascuns, ar putea reflecta pe marginea avantajelor unei asemenea decizii.

în calendarul competiţiilor sportive, puţine sînt eveni­mentele mai atrăgătoare decît cursa de canotaj Oxford-Cambridge. O dată văzut, spectacolul celor două octete

293străbâtînd în viteză Tamisa nu mai poate fi uitat. (Scriu din punctul de vedere al cuiva care a asistat nemijlocit la cursă, ceea ce, din cîte ştiu, nu se poate spune şi despre domnul Richards.) Mai mult, de acest eveniment au parte în fiecare an mii de londonezi şi milioane de telespectatori, dintre care nimeni, fie-mi permis să adaug, nu plăteşte un penny pentru acest privilegiu.

Crede domnul Richards că echipajele pot efectua luni întregi de antrenamente intense fără nici un fel de cheltuieli, sau că ambarcaţiunile de concurs cresc în copaci ? Poate că l-ar interesa să afle că, dimpotrivă, costul uneia dintre ele este de 3 000 de lire sterline, o sumă disponibilă acum printr-o sponsorizare privată, astfel încît supravieţuirea acestei măreţe instituţii brita­nice să fie garantată pentru viitorul previzibil.

Cei şaisprezece membri ai Cercului închis, un grup de studiu compus din cele mai agere minţi de la King William's (în care, după cîte ştiu, domnul Richards nu a fost ales să facă parte), au organizat săptâmîna tre­cută o discuţie fascinantă, cu titlul „Continuitate şi schim­bare". Cu această ocazie, un punct de vedere foarte sugestiv a fost cel rostit de P. D. Trotter, cel mai nou membru al grupului, ales recent la frageda vîrstă de treisprezece ani (caz fără precedent). Trotter a făcut observaţia că doar oamenii cu o profundă iubire şi cunoaştere a tradiţiei o înţeleg suficient de bine pentru a-şi da seama că uneori păstrarea ei implică măsuri radi­cale. Modernizează -, modernizează sau mori, aceasta a fost deviza lui, una asupra căreia ar trebui să mediteze adînc domnul Richards şi toţi cei asemenea lui - inclu­siv unii membri ai guvernului actual, a căror atitudine complezentă şi nostalgică a dus ţara în starea actuală de inerţie socială şi economică.

în concluzie, i-aş sugera domnului Richards că e bine să lase salvgardarea tradiţiilor britanice în seama celor a căror familiarizare cu ele acoperă o distanţă mai mare de o generaţie. Al dumneavoastră, R.J. Culpepper

294

14

Existau multe teorii diferite cu privire la ura lui Culpepper faţă de Richards. Unii puneau totul pe seama rasismului; alţii observau, pe bună dreptate, că Richards devenise cel mai bun spor­tiv al liceului, iar rivalul lui era ros de invidie. Doug avea o altă explicaţie.

— Cred că-i din cauză că n-a reuşit să i-o pună lui Cicely, pe cînd Richards a făcut-o.

Benjamin, care tot nu suporta să se gîndească la cele întîmplate la petrecerea actorilor, tăcu dintr-o dată. Dar Claire se arătă nedumerită. Nu auzise întreaga poveste a relaţiei eşuate dintre Cicely şi Culpepper.

— Totul a fost din cauza lui Sean, normal, începu Doug, şi preţ de o clipă Benjamin se abătu de la subiect si se gîndi cît de ciudat i se părea, chiar şi acum, să audă prenumele lui Harding.

Era unul dintre momentele-cheie de la King William's, o traversare a Rubiconului care însemna trecerea de la numele de familie la prenume, iar în cazul lui Harding acest lucru se întîmplase mai tîrziu decît la toţi ceilalţi, fără îndoială din cauza precauţiei sau chiar a fricii cu care era privit de unii colegi. Benjamin însuşi continua să-i spună „Harding" de nouă ori din zece. Deşi nu-şi mai vorbeau foarte des.

— Lui Culpepper îi plăcea de Cicely, explică Doug. Era obsedat de ea.

295s— Sigur că era, interveni Claire. Ca voi toţi. Se uită la Benjamin, care nu zise nimic.

— Iar astă-vară a crezut c-a dat lovitura. Juca tenis într-o bună zi, nu după mult timp a apărut şi ea cu o prietenă pe terenul de alături şi ime­diat după aceea s-au mutat pe acelaşi teren şi-au început să joace dublu mixt. Partea nasoală e că ea era bîtă la tenis, dar el nu i-a spus nimic. A convins-o că nu i se potrivea racheta. Şi i-a zis: data viitoare poţi să joci cu racheta mea, dacă vrei. Bineînţeles că avea racheta cea mai scumpă din lume, una din alea cu care jucau Bjorn Borg şi Ilie Năstase. Aşa că ea i-a zis mersi frumos, eşti eroul meu şi tot tacîmul, după care a fluturat din gene, mă rog, doar ştiţi cum face Cicely. Buuun. Săptămîna care vine, e gata să-i împru­mute racheta. E la el în dulap, iar dulapul lui Culpepper are un lacăt cu cifru. Ca să arate cît e de generos faţă de ea, îi spune combinaţia. Du-te şi ia racheta cînd vrei, adaugă el. Necazul e că ştie şi Harding combinaţia. Nu mă-ntrebaţi de unde. Ştie şi basta. Aşa că ajunge acolo cu jumătate de oră înaintea lui Cicely şi se pune pe treabă.

— Ce-a făcut ? întrebă Claire.

— Ei bine, dacă există un lucru pentru care Culpepper e celebru, în afară de faptul că e un dobitoc de zile mari, lucrul ăsta e colecţia de reviste porcoase. Nu poate trăi fără ele si nu se satură. Asta nu înseamnă că le ţine-n dulap. Ar fi prea de tot. Dar cred că de-aici i-a venit ideea lui Harding. Fiindcă Cicely ajunge în faţa dulapului, deschide uşa şi are parte de-un spectacol cla-sa-ntîi. Pentru că fiecare centimetru pătrat din dulap e acoperit, literalmente acoperit, cu poze din revistele pentru lăbari. Şi nu doar chestii por­nografice obişnuite, ci nişte figuri dintre cele mai scîrboase. Femei care si-o pun cu cîinii, bărbaţi 296

care-şi înfig unul altuia în cur ţevi de aspirator şi alte drăcovenii incredibile. Iar în mijlocul des-frîului tronează noua si frumoasa rachetă de tenis a lui Culpepper, la care totuşi cred că Cicely nici nu s-a mai uitat.

Claire rîse încîntată, şi chiar şi Benjamin simţi nevoia să i se alăture, deşi auzise povestea de mai multe ori. Fusese unul dintre momentele cele mai bune ale lui Harding, trebuia s-o recunoască.

— Ce i-a spus Cicely? vru să ştie Claire.

— Nu cred c-a mai zis ceva.

Doug se ridică în picioare şi strînse paharele goale.

— Oricum, uite-o că vine. Poţi s-o întrebi direct. Se duse la bar pentru încă un rînd de băuturi

tocmai cînd Cicely intra în local şi se îndrepta spre masa lor. Prevestind moda hainelor inspirate din Annie Hali¹, purta un sacou bărbătesc de tweed, pantaloni largi de catifea verde, o cămaşă fără guler şi o pălărie cu borul lat. Lui Benjamin i se păru că arăta extraordinar de elegant şi că era nespus de frumoasă. Claire îşi zise că arăta ridicol.

— Bună, Ciss, spuse ea, ridicîndu-se în pi­cioare. Nemaipomenite haine.

Supărarea creată de interviul lui Claire tre­cuse cu cîtva timp în urmă, sau cel puţin aşa se părea. Totuşi, exista ceva rezervat şi prudent în felul cum se sărutară acum pe obraz. Pe Benjamin nu-l sărută, adresîndu-i-se direct: „Ne aşezăm doar noi doi la o masă?"

— Crezi c-am fost foarte mojică? îl întrebă ea ceva mai tîrziu, după ce găsiră nişte locuri lîngă fereastră.

1. Film regizat de Woody Allen în 1977, încununat cu patru premii Oscar.

297sPartea frumoasă la The Grapevine era că avea nişte ferestre foarte mari. Partea mai puţin fru­moasă era că toate dădeau spre un pasaj subteran aglomerat, cunoscut sub numele foarte nepotri­vit de Paradise Circus.

— Nu cred, răspunse Benjamin, căruia nu-i păsa deloc.

Ar fi renunţat la orice spoială de bună creş­tere de dragul acestei intimităţi emoţionante.

— Oricum, între ăştia doi am impresia că se leagă ceva în seara asta.

— Pur şi simplu îmi vine greu să vorbesc cu Claire după ce-a scris despre mine. Simt că m-a trădat. Tu îţi dai seama ce-i în capul ei?

Benjamin ridică din umeri. Ca de obicei, în prezenţa lui Cicely se temea să nu pară dezlînat şi, tot ca de obicei, această frică îl făcea să ame­ţească.

— Oamenii sînt atît de... opaci, atît de enig­matici, medita ea. Şi totuşi, e fascinant, nu? Probabil că pe tine, ca scriitor, te fascinează.

— Da, aşa e, zise Benjamin.

Făcuse imprudenţa să-i spună lui Cicely că lucra la un roman, iar fata îl ştampilase drept un observator atent al firii omeneşti. Era un lucru neadevărat, dar pe care băiatul se simţi obligat să-l simuleze de dragul ei.

— Complexităţile comportamentului social, acele... nuanţe subtile ale caracterului sînt toate... (despre ce mama dracului vorbea?)... mă rog, mă interesează toate astea.

— Mi se pare înspăimîntător, spuse Cicely cu un zîmbet, cînd mă gîndesc cît de atent eşti faţă de tot ce spun şi fac. îţi notezi totul imediat după acea?

— N-am nevoie, răspunse Benjamin solemn şi, de data asta, sincer. Ţin minte întotdeauna. 298

— Sper că n-o să mă transformi în personaj de carte. Sînt sigură că mi-ai face un portret nemăgulitor. Aş fi o egocentrică ridicolă, pe care o obsedează propria persoană şi n-o interesează deloc ce se întîmplă în jur.

Pe Benjamin îl durea că, ori de cîte ori se vedeau (iar asta era a patra lor întîlnire la The Grapevine), fata începea să vorbească aşa, autocri-ticîndu-se la nesfîrşit, parcă pentru a se pedepsi.

— Chiar aşa te percepi? întrebă el.

— Aşa m-ai făcut să mă percep, răspunse Cicely, cu o voce şi nişte ochi plini de recunoş­tinţă în clipa cînd scoase aceste cuvinte.

— îţi aduc ceva de băut, mormăi Benjamin şi, în timp ce aştepta la bar, îşi muşcă buzele şi îşi zise, pentru a suta oară, că era momentul să-i mărturisească adevărul: să-i spună lui Cicely că rolul de cel mai sever critic al ei, în care ea însăşi îl distribuise, era absurd şi că în realitate o adora necondiţionat, cu o fervoare fără margini.

Un singur lucru îl oprea - bănuiala îngrozi­toare că, o dată aflate sentimentele lui adevă­rate, Cicely avea să-şi piardă interesul pentru el şi totodată cheful de a-l vedea. Cu alte cuvinte, se afla într-o situaţie grotescă, permiţîndu-i-se să petreacă tot timpul din lume în compania persoanei pe care o adora mai mult decît pe oricine, însă aoar cu condiţia să nu-i spună nimic afectuos, să nu-i facă nici un compliment, să nu menţioneze că o iubea, că o preţuia şi nici măcar că era atras de ea. Preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a o vedea pe Cicely era viaţa trăită într-o permanentă minciună.

în orice caz, la scurt timp după ce se întoarse la masa lor cu o halbă mare de Guinness şi un Bloody Mary, Benjamin află că acest calvar mai avea puţin şi se încheia.

299s— Să ştii că însemni foarte mult pentru mine, zise Cicely.

Un muc i se ivea din nara stîngă, iar el privi fermecat cum şi-l scoate absentă, cu o mişcare delicată a degetului, ştergîndu-se apoi cu batista. Dumnezeule, adora pînă şi felul cum se scobea în nas. în clipa aceea, dacă ar fi avut de ales între a se uita la Cicely cum îşi vîră degetul în nas şi a i se face o felaţie lentă, de către Brigitte Bardot şi Julie Christie pe rînd, ştia foarte bine ce ar fi preferat.

— O să rămînem prieteni pentru totdeauna, continuă ea. Şi nu doar prieteni obişnuiţi. Prie­tenia noastră are ceva aparte. E un lucru foarte... preţios. Şi cînd te gîndeşti cum a început! Doamne!

îşi dădu capul pe spate şi rîse, dar, dintr-un motiv sau altul, Benjamin nu reuşi să-i împărtă­şească buna dispoziţie. Avea presentimentul ne­plăcut că urma să se întîmple ceva groaznic. Zîmbi pierdut.

— Să ştii c-o să fiu întotdeauna recunoscă­toare pentru tot ce-ai făcut pentru mine. Pentru felul în care m-ai făcut să văd cum sînt de fapt. Nimeni n-ar putea cere mai mult. Şi mi-au plă­cut tare mult întîlnirile astea. Faptul că am stat aici, în local, şi am vorbit atît de sincer, cu atîta onestitate.

— Ţi-au... plăcut întîlnirile astea? întrebă Benjamin.

Fata îl privi întrebător, aşa că îi explică:

— Ai spus „plăcut". Ai vorbit la trecut.

— Ştiu.

Cicely îşi plecă ochii în pahar, incapabilă să se uite la el.

— Nu pot să mai vin aici şi să te văd, Ben. îmi pare rău.

300

Un fitil explodă deodată undeva, într-o galaxie îndepărtată, iar universul dispăru în beznă.

— De ce? se auzi Benjamin întrebînd, de la ani-lumină depărtare.

— Prietenul meu spune că nu-i place.

— Priete...

— Am început să ies cu Julian. Julian Stubbs. Acum aproape că începuse să plîngă în pahar.

— O să fie un dezastru, ştiu. Ah, sînt o per­soană îngrozitoare, îngrozitoare.

Seara se dovedi ceva mai reuşită pentru Claire. Drept răsplată pentru că fusese atît de prietenoasă cît timp stătuseră în local, Doug o invită să bea o cafea la el acasă. Amîndoi erau uşor ameţiţi de băutură, iar pe bancheta din spate a autobuzu­lui 62, care se hurduca din toate încheieturile spre Lickey Road, trecînd la un moment dat şi prin dreptul porţilor fabricii de la Longbridge, fata îl lăsă să-i pună un braţ pe după umeri. Se împotrivi abia cînd Doug schiţă cîteva încercări ezitante, dar inconfundabile de a-i atinge sînul stîng. însă în general era plăcut să te relaxezi în seara călduţă de primăvară, să nu vorbeşti mult şi să nu încerci să faci conversaţie, ci doar să te uiţi la jocul luminilor gălbui ale felinarelor asupra locurilor din faţă, în timp ce autobuzul se îndrepta încet spre capăt, ducînd-o pe Claire din ce în ce mai aproape de următoarea etapă a căutărilor ei, dacă nu cumva chiar de sfîrşitul acestora.

Cînd ajunseră acasă la Doug, mama lui se uita la televizor, iar tatăl lui încă lucra, cu teancurile de documente aranjate grijuliu pe masa din sufra­gerie şi cu ţigara arzînd aproape neatinsă în

301scrumieră. Amîndoi se ridicară în picioare cînd văzură că fiul lor nu era singur. Pentru o clipă, Claire trăi cu groaza că Doug avea s-o prezinte cu numele întreg, astfel încît Bill să-şi dea seama că era sora mai mică a lui Miriam şi să devină ostil, bănuitor şi deloc dornic să stea de vorbă cu ea. Dar el nu spuse decît „Mami, taţi, ea e Claire", după care Bill se întoarse la lucru, ea stătu de vorbă o jumătate de oră în bucătărie cu Doug şi Irene, iar înainte de a pleca se întoarse în sufra­gerie şi-l întrebă pe Bill dacă putea să-i ia un interviu pentru revista liceului, o idee pe care acesta o primi surprins, dar vizibil încîntat, spre deosebire de Doug, la fel de surprins, însă nu foarte bucuros, numai că în clipa aceea, înainte de a-i spune noapte bună în pragul uşii, Claire îl sărută pe gură, iar totul arătă dintr-o dată mult mai bine.

302