Căile teologiei ruse

VI
Francmasoneria rusă
Francmasoneria s-a dovedit a fi un eveniment major în istoria societăţii ruse – acea societate născută şi elaborată pe măreţia epocii petrine. Francmasonii au fost oameni care şi-au pierdut calea „orientală” şi care au devenit pierduţi în cele occidentale. Destul de natural, ei au descoperit această nouă cale a francmasoneriei începând de la graniţele vestice.

Prima generaţie ridicată de reformele lui Petru şi-a primit educaţia bazată pe principiile serviciului de stat utilitarian. Noua clasă educată s-a creat din „convertiţi” adică dintre cei care nu au acceptat Reforma. În acelaşi timp o astfel de acceptare sau înştiinţare a definit participarea în noua „clasă.” Noii oameni au devenit obişnuiţi şi educaţi să interpreteze existenţa lor numai în termenii utilităţii de stat şi a bunăstării generale. „Tabla Rânduielilor” a înlocuit crezul [Simvol very] şi tot ceea ce era implicat de el.⁴⁹⁸ Conştiinţa acestor noi oameni a devenit extravertită până în punctul rupturii. Sufletul a devenit pierdut, lipsit de legătură şi dizolvat în asfaltul fervent al impresiilor şi experienţelor străine. În învolburarea construcţiei din timpul domniei lui Petru nu a existat vreme pentru recuperări şi gânduri secundare. În acest timp atmosfera a devenit mai liberă, iar sufletul a devenit epuizat şi violat. Receptivitatea morală a devenit smintită; nevoile religioase au devenit sufocate şi tăiate. Noua generaţie a început să vorbească cu alarmare Despre stricarea moravurilor în Rusia.⁴⁹⁹ Subiectul a fost cu greu epuizat. A fost o epocă a unor aventuri absorbante şi a gratificărilor. Istoria duhului rusesc nu a fost încă scrisă pentru secolul al optâstrezecelea. Sunt cunoscute numai episoade fragmentare. O îngrijorare generală, boala şi neliniştea fac un ecou clar şi reverberează în astfel de episoade. Cei mai buni reprezentativi ai epocii Caterinei mărturisesc la căutarea ispitirii care i-a obligat să se aşeze în căutarea de înţeles şi adevăr în epoca libertinajului şi a grosolăniei. Ei nu au fost mulţumiţi de trecerea prin cea mai rece indiferenţă şi cea mai depresivă disperare. Pentru mulţi, voltarianismul a devenit o boală genuină moral şi duhovniceşte.

O deşteptare religioasă – o renaştere din leşinul religios – a avut loc în a doua jumătate a secolului al optâstrezecelea. Fără să fie nimic surprinzător, o astfel de deşteptare s-a axat de mai multe ori spre isterie. „Un paroxism al gândirii conştiente,” după cum îl descrie Kliuchevschi în deşteptarea lui francmasonică. Francmasoneria a fost mai mult decât un simplu paroxism. Întreaga semnificaţie istorică a Rusiei stă în faptul că a fost un efort ascetic şi o încercare de concentrare duhovnicească. Sufletul rusesc şi-a revenit prin francmasonerie, prin obiceiurile străine şi prin disipaţiile din Sank Petersburg.

Francmasoneria nu a însemnat un episod trecător, ci un stadiu de dezvoltare în istoria societăţii ruseşti moderne. Pe la finele anilor 1770 francmasoneria a erupt mai prin toată clasa educată. În orice caz, sistemul lojelor masonice, cu toate branşele lui, s-a extins prin toată clasa.

Francmasoneria rusă a avut o istorie bogată în dispute, diviziuni şi fluctuaţii. Primele loje au fost cercuri de deişti care profesau o moralitate raţională şi o religie naturală, în timp ce căutau să dobândească o cunoştinţă de sine morală.⁵⁰⁰ Între „francmasoni” şi „voltarieni” nu au existat diviziuni. Curentul mistic din francmasonerie a apărut cumva mai târziu.⁵⁰¹ Cercul rozcrucienilor ruşi a devenit cea mai importantă şi mai influentă între francmasonii acelor vremuri.

Francmasoneria este un ordin secular secret cu o disciplină externă simplă. Tocmai această disciplină lăuntrică sau ascetism (nu numai o igienă duhovnicească sănătoasă) este cea care s-a dovedit a fi cea mai importantă pentru economia generală a muncilor masonice în pătrarul „pietrii dure” al inimii umane, după cum circulă expresia. S-a creat un nou fel de om în acest ascetism; un nou timp care se întâlneşte în epoca subsecventă între „romantici.” „Sursele oculte” ale romantismului sunt inconstestabile.

Societatea rusă a primit o educaţie sentimentală:; o deşteptare a inimii. Viitorul inteligent al Rusiei a detectat în mişcarea masonică fragilitatea şi dualitatea existenţei. A devenit torturat de o sete pentru întregire şi a început să o caute. Generaţia de apoi din anii 1830 şi 1840 a repetat o astfel de căutare, o astfel de Sturm und Drang. Acest lucru este adevărat despre slavofili. Psihologic, slavofilismul este un răsad din francmasoneria domniei Caterinei (fiindcă nu a derivat din obiceiurile unei ţări rustice).

Ascetismul masonic a îmbrăcat diferite motive, inclusiv o indiferenţă raţionalistă a varietăţii stoice şi o nepăsare faţă de vanităţile vieţii, pretenţii dochetice şi uneori o „iubire faţă de moarte” („bucuria mormântului”) şi o inimă temperată genuin. Francmasoneria a elaborat o metodă complexă a scrutinităţii de sine şi a reţinerii. „A murii pe crucea abnegaţiei de sine şi a pierii în focul curăţirii,” după cum definea ţelul „adevăratului mason.” Trebuie să ne luptăm cu sine cu disipaţie; să ne concentrăm sentimentele şi gândirea; oprirea dorinţelor pasionale; „instruirea inimii” şi „plinirea voinţei.” Rădăcina şi scaunul răului se găseşte în sine şi nu în voinţă. „Nu vă puneţi decât numai în slujba duhului, a sufletului şi a trupului, omiţându-l pe „eu.” În lupta cu sine, trebuie eliminat egoismul şi voinţa de sine. Nu căuta şi nu alege o cruce pentru tine, ci poartă una atunci când îşi este dată. Nu încerca să aranjezi pentru mântuirea ta nădejdea pentru ea, umilindu-te cu bucurie în faţa voinţei lui Dumnezeu.

Francmasoneria a predicat o viaţă morală strictă şi responsabilă; direcţia morală de sine; nobilitatea morală; reţinere; disipaţie; cunoaştere de sine şi posesie de sine; „filantropie” şi o viaţă liniştită „în mijlocul acestei lumi fără să permită inimii cuiva să se atingă de vanităţile ei.” Francmasoneria nu a cerut numai desăvârşire de sine ci şi o iubire activă – „expresia primară,” temelia şi scopul împărăţiei lui Iisus în suflet. Lucrările filantropice ale francmasonilor ruşi sunt binecunoscute.

Francmasoneria mistică a constituit o reacţie lăuntrică faţă de duhul Iluminismului. Tot patosul Nivelului teoretic⁵⁰² al francmasoneriei era direcţionat împotriva „invenţiilor raţiunii oarbe” şi a „sofisticaţiilor gangului voltarian.” Accentul s-a mutat pe intuiţie, contrapunctul raţionalismului secolului al optâsprezecelea.

Epoca scepticismului a fost epoca pietismului. Fenelon⁵⁰³ nu era cu nimic mai popular decât Voltaire. „Filosofia credinţei şi a sentimentului” este mai puţin caracteristică epocii – epoca sentimentalismului – decât cea a Encycolopediei.

Sentimentalismul se leagă organic de francmasonerie şi nu numai fiind desemnat ca o tendinţă literară sau mişcare, ci a semnificat iniţial o tendinţă mistică: o investigaţie religioso-filosofică. Sursele sentimentalismului pot fi găsite în scrierile misticilor danezi, spanioli şi francezi ai secolelor al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea. Sentimentalismul educa sufletul în reverie şi sentiment, într-o anumită pasivitate consonanţă şi într-o „melancolie sfântă” (cf. căii duhovniceşti a tânărului Karamzin⁵⁰⁴ ca şi dezvoltările ulterioare ale lui Zukovschi).⁵⁰⁵ Aceasta nu a fost însoţită întotdeauna de o concentrare a sufletului. Obiceiul de a examina excesiv şi neîncetat sinele a rezultat de mai multe ori în liniştirea voinţei. Oamenii din acea perioadă s-au simţit bolnavi din cauza reflecţiei şi această „educaţie sentimentală” a influenţat cu putere formarea unui „om superfluu.” „Sfânta melancolie” conţine invariabil un gust al scepticismului.

În acele zile oamenii erau obişnuiţi să trăiască într-un element imaginar, într-o lume a imaginilor şi reflecţiilor. Ei ar fi putut penetra tainele sau ar fi putut visa urât. Nu este accidental că această epocă a mărturisit din toate părţile o deşteptare a unei fantezii creative – o mare şi puternică modelaţie poetică. „Frumosul suflet” [Prekrasnaia duşa] a devenit paradoxal plin de impresionism, începând cu violenţă şi tremurând la cel mai mic zgomot al vieţii. Presentimentele apocaliptice au câştigat tărie încă de la finele secolului al optâstprezecelea. Aşa numita „deşteptare” [erwechunk] a reprezentat epoca, în special în masele largi de oameni. Apelul teoretic la inimă oferă o mărturie adiţională despre această deşteptare. „Deşteptarea harului” [durchburg der Gnade], după cum s-au exprimat pietiştii, a însemnat mai mult decât orice o ispită personală: un dar al experienţei.

„Disiparea” este compatibilă în întregime cu viziunea. Misticismul contemporan a posedat o reţinere a voinţei, dar nu o inimă temperată sau imaginaţie. O nouă generaţie s-a dezvoltat în acest unghi. Nu este întâmplător că rozcrucianul A. M: Kutuzov⁵⁰⁶ a tradus Plângerile sau gândurile de noapte.⁵⁰⁷ „Am citit de două ori Nopţile lui Young ca şi pe vestea cea bună, nu ca pe un poem,” îşi aminteşte vechea generaţie. Calificarea ar trebui făcută că un astfel de melancolic „în filosofia privirilor şi a lacrimilor” a însemnat numai un umanism transfigurat. „Fi un om şi vei fi un dumnezeu...” Omul a fost chemat să muncească, nu în lume ci în sine, „în vise serafice.” „Umanitatea nu a fost creată pentru nişte cunoştinţe largi sau pentru o înţelegere profundă, ci pentru uimire şi emoţii reverente.” Chemarea nu a fost o concentrare lăuntrică. „Faptele noastre lumeşti nu au fost curbate – nu trebuie să cucerim lucruri ci gânduri – păziţi-vă gândurile cât puteţi de bine, căci raiul se îngrijeşte de ele.” O astfel de atitudine a slujit ca şi o barieră în calea liberei gândiri. I. G. Schawrtz⁵⁰⁸ şi-a devotat o porţiune largă conferinţelor şi criticării „liberei cugetări şi a cărţilor lipsite de evlavie,” a unor astfel de scriitori ca Helvetius, Spinoza şi Rousseau⁵⁰⁹ şi învingerea „acelor obscurantişti care s-au ridicat.” După cum îşi aminteşte A. F. Labzin, „un singur cuvânt din Schwartz a lovit cărţile corupte şi lipsite de Dumnezeu din multe şi a pus Sfânta Biblie în locul lor.”

Întoarcerea la misticism a produs o literatură abundentă (tipărită şi în manuscris), cel mai mult tradusă, după cum se poate vedea din activităţile Companiei Publiciste, deschise în Moscova în 1784, la fel ca şi în producţiile din tipografiile secrete. Misticii vestici au fost cel mai bine reprezentaţi, ca Iacob Boehme,⁵¹⁰ Claude de Saint Martin⁵¹¹ şi John Mason⁵¹² şi cel care a fost cel mai mult citit a fost S. I. Gamaeila.⁵¹³ Valentin Wiegel, Johann Gitchel şi John Pordage au apărut şi ei în traducere. Mulţi scriitori „ermetici” au fost traduşi, inclusiv Welling, Kirchberger, Viridarium Chymicum, Psaltirea chimică de Penn, Chrizomander şi Robert Fludd.⁵¹⁴ A existat un asortament larg de scriitori antici şi moderni cum ar fi Macarie al Egiptului, lucrările selectate ale lui Augustin, Areopagitica şi chiar Grigorie Palama, Imitaţia lui Hristos, Despre adevăratul creştinism al lui Johann Arndt, L. Scupoli, Angelus Sielsius, Bunyan, Molinos, Poiert, Guyon şi Taina crucii a lui Duzetanov.⁵¹⁵ Multă citire s-a făcut în loje după un ordin strict prescris şi sub supravegherea şi conducerea stăpânilor. Cei care erau afară din lojă au citit cu o aviditate mărită. Publicaţiile francmasonilor moscoviţi s-au vândut bine. Astfel nou născuta inteligenţă rusă a dobândit un sistem complet de entuziasme mistice şi a îmbrăţişat tradiţia mistică utopică şi ritmul misticismului post-reformaţional. Inteligenţii au studiat şi au devenit obişnuiţi cu mistici quietişti, pietişti şi (într-o oare care măsură) cu Părinţii Bisericii. (Mai târziu în viaţă Elagin⁵¹⁶ a dezvoltat un sistem complet de lecturi patristce, aparent ca o contrabalanţă faţă de Schwartz).

Francamasoneria nu s-a limitat la cultura inimii. Francmasoneria şi-a avut propria metafizică şi dogmatică. Metafizica sa a făcut francmasoneria o anticipare şi o premoniţie a romantismului şi a filosofiei naturale romantice. Experienţa rozcrucienilor moscoviţi (şi mai târziu a francmasonilor din timpul domniei lui Alexnadru I) a pregătit calea pentru dezvoltarea schellingiansimului rus (în special prinţul V. F. Oboevschi)⁵¹⁷ care a germinat din aceleaşi rădăcini magice. În acest misticism magic sunt importante două motive, această „alchimie magică.” Primul este sentimentul vital pentru armonia lumii sau unitate universală, înţelepciunea lumii şi aprehensiunea mistică a naturii. „Întotdeauna aveam deschisă în faţa ochilor cartea naturii. Înţelepciunea lui Dumnezeu străluceşte cu cuvinte focoase. Al doilea motiv este o conştiinţă de sine vividă: omul ca şi extrasul tuturor fiinţelor.”