Căile teologiei ruse

IV
Reforma şcolilor ecclesiale
Reforma şcolilor ecclesiale a început în timpul primilor ani ai domniei lui Alexandru. Această reformă a format o parte din reconstrucţia generală a întregului sistem educaţional şi crearea în 1802 a unui nou departament sau slujire a „iluminării publice.” În 5 noiembrie 1804 un nou statut pentru universităţi şi alte şcoli publice a fost publicat şi implementat. În 1805 Evghenie Bolkhoviţnov (1767-1837), pe atunci vicarul la Staraia Russa, a format prima „schiţă” pentru un nou statut pentru şcolile ecclesiastice. Raporturi alese despre îmbunătăţirile dorite i-au fost trimise şi el şi-a bazat propunerile pe ele. Numai mitropolitul Platon al Moscovei⁶⁰³ s-a opus ideii Reformei. Nici unul din episcopii consultanţi nu a propus nimic mai mult decât o corecţie specifică sau schimbări în schema ordinii existente. Augustin Vinogradschi, episcop de Dmitrov şi vicar al mitropolitului de Moscova, oferă singura excepţie. El s-a opus ca educaţia să fie împărţită în nişte nivele distincte şi ca academia să fie organizată ca şi o şcoală exclusiv pentru „ştiinţele de sus” şi nu numai teologie. El a recomandat ca Academia din Moscova să fie transferată la Mănăstirea Sfânta Treime.

Chiar şi Evghenie Bolkhovitinov a făcut numai nişte sugestii moderate, propunând să cureţe curicumul şi să reducă girul latin din instrucţie rezervând-o exclusiv teologiei şi filosofiei. „Aceste subiecte trebuiau învăţate din traduceri după cum s-a făcut întotdeauna.” Administraţia Academiei Alexander Nevschi a oferit aceiaşi explicaţie. Schiţa lui Evghenie a întrupat numai un singur detaliu interesant, deşi unul demodat. El a propus un departament special (sau mai curat, şcolaro-administrativ) al unei „societăţi educate” care să fie formată în fiecare district al academiei. Aceste societăţi au avut responsabilităţi diverse şi domenii de competenţă cum ar fi „încurajarea erudiţiei teologice,” publicarea şi cenzura cărţilor, supravegherea şcolilor ecclesiale şi responsabilitatea statutului subsecvent.⁶⁰⁴

Evghenie a fost şi a rămas un om al secolului al optâsprezecelea. Gusturile lui personale i-au oferit o aiură seculară şi el nu a ascuns faptul că a primit voturile monahale cu scopul de a avansa în carieră, pe care a descris-o (în corespondenţă cu un prieten, ca să fim siguri) tunsura sa dimpreună cu o levitaţie profană: „asemenea păianjenilor, monahii au creat un obicei negru, o mantie şi o haină în jurul meu.” Evghenie a studiat o vreme în Moscova, unde a avut ceva legături cu Societatea Prietenească a Educaţiei. În orice caz, el a preferat conferinţele lui Şaden în locul lecţiilor la academie. Teologia nu l-a interesat prea mult; principalul său subiect a fost istoria, deşi el nu a devenit nimic mai mult decât un compilator. După Inochentie Borisov⁶⁰⁵ el a avut „mintea unui cronicar.” Pogodin l-a numit „un statistician al istoriei.”⁶⁰⁶ „Amploarea erudiţiei lui Evghenie este uimitoare ca şi o capacitate de a stupefia puterea de gândire,” i-a spus Filaret despre Chernigov.⁶⁰⁷ Lui Evghenie i-au lipsit nişte abilităţi analitice puternice; mintea lui era ceva mai mult decât curioasă. Ca şi un antiquarian şi ca bibliograf, el a îndeplinit multe servicii incontestabile, dar nu în istoria teologiei. Nu este surprinzător că mai târziu Evghenie s-a întors în rândurile celor care au favorizat „reîntoarcerea la scolasticism.” Lui nu i-a plăcut teologia ca şi mitropolit de Kiev, el nu a încurajat astfel de interese între studenţii academiei din Kiev. El a considerat-o mai mult valoroasă pentru a diversifica cele mai bune talente într-o muncă de arhivă şi arbitralitate. La un anumit moment a devenit atras de literatura modernă şi a început să citească Şaftersbury, Diderot, D’Alanbert şi Rousseau.⁶⁰⁸ El a iubit pe Racine şi tragediile lui Voltaire şi s-a bucurat de poveşti şi nuvele sentimentale. L-a tradus pe Pope.⁶⁰⁹ Totuşi Evghenie a menţinut o ostilitate grijulie faţă de filosofie. Pentru acest motiv, „schiţele” lui puteau fi inventive şi suficent de flexibile. Evghenie a luat parte la reforma şcolii.

Pe data de 29 noiembrie 1907, o directivă imperială a creat un Comitet pentru Îmbunătăţirea Şcolilor Ecclesiale. Mitropolitul Ambrozie Podobedov, Teofilact Rusonov (pe atunci episcop de Kaluga), prinţul A. N. Goliţân, Speranschi şi alţi doi protopopi, duhovnicul ţarului şi capelanul militar principal, s-au alăturat comitetului. Speranschi a jucat un rol decisiv şi dominant şi în şase luni comitetul şi-a terminat munca şi a primit o confirmaţie imperială a planului său intitulată O schiţă pentru regularea creării şcolilor ecclesiale.⁶¹⁰ Pe data de 26 iunie 1808, comitetul s-a dizolvat şi o Comisie Specială pentru Şcolile Ecclesiale a fost stabilită având aceiaşi membrii şi ca şi organul suprem (aproape autonom) pentru administraţia şoliilor ecclesiale. Persistenţa lui Speranschi poate fi simţită în pacea forţată a comitetului, în timp ce influenţa lui se simte în simetria şi geometria precisă a unui plan larg pentru toată facerea şcolii.

Un sistem de nivele a fost introdus şi acele nivele au fost folosite ca diviziuni în educaţia individuală a instituţiilor, un contrast complet cu cele mai vechi. Au existat patru astfel de nivele începând cu josul şcolilor de parohie, urmate de şcolile de district, seminariile diocezane şi apoi academiile. Consideraţiile teritoriale au constituit una dintre bazele pentru aceste diviziuni. Sistemul de nivele consecutive a format o unitate bazată pe relaţii de subordonare. Toată reţeaua şcolară a fost împărţită în districte, cu o academie la centrul şi la capul fiecăreia, eliberând instituţia educaţională de autoritatea episcopului local. Noul plan a aproximat cu apropiere sistemul general al „iluminării publice” evidenţiat în statutul din 1803-1804. Mai sigur este faptul că planul a fost modelat după reorganizarea lui Napoleon a Universităţii franceze, care s-a potrivit mult cu gustul lui Speranschi.⁶¹¹

Intenţia a fost, mai presus de orice, de a stabilii un sistem de şcoli secundar şi paralel. Principalul argument a fost de a crea din scopul specific de şcoli ecclesiale, de „dragul iluminării” care trebuia să corespundă cu ţelul particular al şcolii. Şcolile Bisericii pregătesc slujitori ai Bisericii, nu slujitori de stat. În practică, faptul acestei şcoli bisericeşti existente de mult şi mult dezvoltată nu a fost cu nimic mai prejos decât aceste consideraţii, din moment ce sistemul public al şcolilor încă mai avea nevoie de o reinstituţie. O calificarea neaşteptată a fost făcută în Schiţa originală: seminariile trebuiau să pregătească studenţi nu numai pentru preoţie, ci dacă era posibil şi pentru academiile medicalo-chirurgice.

Scopul educaţiei clericilor este fără îndoială un studiu sănătos şi fundamental al Religiei. O înţelegere a Religiei care îşi bazează dogma pe Sfintele Scripturi şi pe tradiţiile antice cere o cunoaştere a aceloraşi surse antice la fel ca şi discipline legate direct de ele. Astfel de discipline includ studiul limbilor clasice, în special greacă şi latină; nişte cunoştinţe primare ale slavonei Bisericii şi a slavono-rusei; o înţelegere a istoriei antice, în special cea a Bibliei şi a Bisericii şi în cele din urmă studiul teologiei cu toate branşele ei. De aici, este cât se poate de aparent că adevărata „erudiţie” este principalul scop al acestei educaţii religioase. Aceasta este temelia primară pe care trebuie construite şcolile bisericeşti.

Nivelele mai superioare ale vechilor şcoli au fost transformate într-o şcoală medie separată cu numele de seminar. Curicumul seminarului a fost compus din cursuri de doi ani sau „diviziuni”: o diviziune mai de jos pentru literatură, una intermediară pentru filosofie şi una superioară pentru teologie. Istoria şi matematica suplimentau curicumul. O academie complet nouă a fost adăugată întregului sistem mai vechi. Sub noul plan academia a devenit o instituţie completă care contrasta mai întâi o şcoală mai înaltă de educaţie; în al doilea rând, o corporaţie şcolară sau colegium cu datoria de a organiza o „conferinţă” specială cu participarea admiratorilor şi patronilor de educaţie din afara academiei şi în al treilea rând, un centru administrativ pentru tot districtul şcolii.⁶¹² Educaţia şcolară de mai sus a devenit pentru prima dată o unitate educaţională autonomă.

Odată cu această diviziune, academiile teologice, nu au mai conţinut în dezvoltarea lor datorită obligaţiilor originale de a oferii o instrucţie elementară în gramatică şi istorie, care ne vor angaja în cel mai larg studiu al filosofiei şi al teologiei după cum se potriveşte şi se vor dedica unei educaţii teologice potrivite.

O creştere a numărului învăţătorilor a acompaniat pregătirea unui nou statut: şase profesori şi doisprezece învăţători sau bacalaureaţi pentru academie.

Comitetul a pregătit un plan pentru a reforma şi a stabilii principalale datorii şi principii. Nou formata comisie a realizat un statut. Participarea actuală a lui Speranschi la munca comisiei nu a durat prea mult şi în acel timp el a reuşit să formuleze numai o porţiune a statutului care guverna academiile, adică administraţia lor şi organizarea instrucţiei. În curând el s-a retras din comisie şi datoria de a completa şi elabora un statut al academiei a căzut pe un om inteligent şi influent, Teofilact Rusanov⁶¹³ „care nu era destul de dedicat misiunii [de episcop],” după cum l-a descris Platon. Teofilact a adus în comisie propria lui experienţă personală la fel ca şi un duh lax şi chiar secular. El îi urma cumva lui Evghenie, cu excepţia faptului că retorica şi estetica îl atrăgea mai mult decât istoria.

Statutul academiei a fost acceptat provizional şi în 1809 a fost introdus experimental la Academia din Sank Petersburg. În acea vreme a fost deschisă numai o academie. Speranschi a remarcat că „indiferent de cât cu grijă erau aspectele acestei probleme asamblate şi considerate, numai experienţa îi putea conferii pecetea certitudinii.” Pe baza experienţei derivată din prima clasă care a absolvit Academia din Sank Petersburg (1809-1814) şi din cauza observaţilor rectorului său, Filaret,⁶¹⁴ statutul provizional a primit mai mult decât o revizuire. Confirmat şi publicat în 1814, a fost introdus într-o adoua academie, Academia din Moscova, care s-a deschis în acelaşi an.⁶¹⁵ Academia din Kiev s-a deschis numai în 1819, în timp ce deschiderea Academiei din Kazan a fost amânată până în 1842. Suplimentarea scurtă de învăţători şi profesori oferă principalul motiv pentru această creaţie graduală de centre academice. Predicţiile lui Platon că ele nu vor avea loc au fost adevărate. Mai rău a putut fi pentru cei care predau în şcolile pre-reformate ca să fie folosiţi în noile academii, căci ei trebuiau să înveţe ceea ce ei nu au studiat niciodată şi nişte învăţători potriviţi trebuiau găşiţi în Kiev şi Karan.

În ciuda defectelor şi a lipsurilor, noul statut al academiei a constituit un succes neîndoielnic. Tot sistemul a fost construit acum pe o temelie educaţională genuină, arătând prin urmare ideologia secolului al optâsprezecelea a serviciului statului. Educaţia nu mai ţintea să comunice o anumită informaţie sau cunoştinţe studenţilor decât numai memorizarea şi asimilarea.

O bună metodă de predare constă în revelarea studenţilor a capacităţilor lor individuale şi a capacităţilor lor intelectuale. Prin urmare, explicaţii extinse în care profesorii se străduiesc pentru a arăta educaţia lor mai mult decât a deştepta iniţiativa celor din audienţă contrazicând această metodă bună. Similar, dictarea lecţiilor în timpul orelor de clasă le contrazice. Prin urmare, noul statut a pus un accent special pe compoziţie şi pe exerciţiile scrise de sutdenţi la toate nivelele educaţiei. Mai mult, o sursă largă de dincolo de texte a fost încurajată. În lipsa cărţilor şi a textelor, acest postulat a trebuit să fie abadonat, un fapt care arată la cea mai gregară lipsă în noul statut: arhitecţii au eşuat să observe mijloacele disponibile pentru realizarea idealurilor lor.

Foarte important a fost că dominarea latinei a fost condamnată în principiu. „Deşi introducerea latinei în şcoli în anumite aspecte s-a dovedit a fi de mare folos, folosinţa ei exclusivă a fost motivul pentru care studiul rusei şi a limbii greceşti, atât de necesară pentru Biserică, a dispărut încetul cu încetul.” Totuşi, latina a rămas limba de predare şi numai câţiva au îndrăznit să înveţe rusa. Ei au făcut aşa mult mai târziu. Greaca a continuat să fie un subiect între altele. „Manualele” prin necesitate au rămas în folosinţă multă vreme şi nu toate textele nou compilate au reprezentat o îmbunătăţire. Între timp, noul statut a cerut fără ezitare ca învăţătorii şi textele „să fie în pas cu ultimele descoperiri şi împliniri în toate domeniile de predare.”

Alte dificultăţi au compus aceste probleme. După deschiderea noului statut, Academia din Sank Petrsburg, în primii ei patru ani (1809-1814), a oferit o mărturie vie despre programul abstract plănuit pentru reformatori. „Numai mila specială a Providenţei a făcut capabilă ca prima clasă a academiei să îşi îndeplinească munca cu succes.” Filaret a remarcat acest lucru mai târziu. El a fost rector din 1812. El a avut în minte mai întâi afacerea Fessler. Fessler (1756-1839) a predat multă vreme la academie pentru a stabilii contacte şi a produce o impresie, fiindcă el a fost un orator capabil şi inspirat, care a vorbit „cu o limbă de foc şi cu inspiraţie captivantă” şi fiindcă el şi-a introdus studenţii în tainele filosofiei germane contemporane şi a predicat „acea binecuvântată străvedere a acelui adevăr câştigat prin ochiul lăuntric al minţii.” În memoriile lui de mai apoi, Fessler îl enumeră pe G.P: Pavschi⁶¹⁶ (prin studiul lui de ebraică) şi Irodion Vetrinschi⁶¹⁷ între cercul de studenţi de la Academie. „Fessler i-a captivat pe studenţi cu educaţia lui,” îşi aminteşte Filaret, „ dar trebuie mărturisit un act al Providenţei că din cauza unor anumite dispute şi complicaţii el a fost în curând eliberat din academie, căci după cum au arătat restul investigaţiilor, el era un om cu nişte viziuni periculoase.”

Curentele mistice sau epidemiile nu s-au dovedit cu nimic mai periculoase. O captivitate latină putea fi înlocuită chiar de una engleză sau germană şi acum vraja filosofiei şi pietismul german a început să ameninţe scolasticismul. La un anumit moment şi pentru mai multă vreme, educaţia germană şi-a aruncat umbra asupra teologiei ruse, în detrimentul altor discipline. Totuşi, reforma şcolilor ecclesiale în aceşti ani turbulenţi a produs o vitalitate şi o teologie genuină. A început o tulburare creativă şi o deşteptare. Bolile au fost cele ale creşterii şi ale vieţii, nu a morţii şi a degenerării, deşi boala era reală şi de cel mai important fel. Totuşi, pasul, calea îngustă a teologiei ortodoxe putea fi discernută gradual în mijlocul unor entuziasme mistice extreme şi filosofice pe de o parte precum şi fricile şi suspiciunile restului. Acei ani au fost martorii unor dispute, lovituri şi lupte – o luptă pentru teologie – împotriva celor care nu le-a plăcut şi au urât-o, împotriva celor care nu au crezut în gândire şi creativitate. Dezbateri cu privire la Biblia rusă oferă un act de deschidere în această luptă dramatică.