Ciubotelele ogarului

Un copil s-a asezat pe scaunul lui

Mos Craciun
Povestea aceasta a avut loc într-o seară de Crăciun, într-un orăşel cocoţat pe un deal, înconjurat de păduri. Aveau un obicei vechi, copiii petreceau această seară într-un conac aflat la mai mulţi kilometri în afara oraşului, în pădure, unde erau aduşi de părinţii lor şi lăsaţi singuri să îl aştepte pe Moş Crăciun, sub supravegherea unui om de-al casei.

Primul copil sosit a fost o fetiţă căruia i se spunea Bucle-în-Vârtej, deoarece nu putea să stea locului nici două secunde. Ea aprinse împreună cu omul candelele şi lumânările, şi puse un disc cu muzică veselă la un patefon (cu baterii). Începu să ţopăie împreună cu omul, apoi luă mătura de nuiele, de măturat zăpada şi se aşeză la intrare dansând cu mătura (cu nuielele în sus) pentru a-i pe supraveghea pe copii să-şi cureţe ghetele de zăpadă de ştergătorul de fier.

Acum, oaspeţii cei mici sosiseră aproape toţi iar Bucle-în-Vârtej intrase în casă şi ţopăia de la un copil la altul, învăluindu-i cu o obrăznicie a ei, fascinantă şi molipsitoare. „Vi-ne Mo-şul!” cânta o fetiţă iar Bucle-în-Vârtej cântă sărind ca o minge: „Vine moşul cu nasul roşu!”. Imediat câţiva băieţei o imitară.

Deodată o fetiţă strigă: Vine! şi toţi se repeziră la ferestre iar Bucle în Vârtej ieşi la post cu mătura. Venea o sanie cu o lumină galbenă, trasă de un şir lung de reni. Copiii dădură buzna afară în întâmpinarea Moşului şi strigară:

-Bine ai venit, Moş Crăciun! Iar Moş Crăciun le spuse dându-se jos din sanie:

-Bine v-am găsit, dragii Moşului!

Copiii începură să numere renii.

-Uraaa! Moş Crăciun a venit cu douăzeci şi şase de reni! strigă o fetiţă iar omul îşi spuse uimit: Ce recuzită! Oare cine să fi aranjat asta? Poate noul primar...

Ura! Ce de reni! strigă un băieţel şi se cocoţă în spinarea unui ren. Nu e voie! strigă un altul şi-l trase jos dar Moş Crăciun zise deshămând renii.

-He he, de ce să nu fie voie? Urcaţi dragii moşului! Şi îi ajută să se urce pe spinările renilor iar renii porniră cu copiii şi până să intre în casă făcură nişte ocoluri largi prin pădure.

În acest timp Bucle-în-Vârtej rămăsese în capul scărilor, rezemată în măturoi şi uluită. Iar când renii cu copii în spate începură să urce scările, îi mătură de zăpadă pe copite şi ghete, apoi îl privi pe moş şi pe om care veneau cărând de sac. Moş Crăciun se opri şi spuse:

-Poţi să intri şi tu, draga moşului, să ştii că mă şterg pe picioare!

-Ştii, unii oameni mai uită! rosti ea.

-Unii oameni da, dar Moş Crăciun nu, îmi dai puţin mătura? Bucle-în-Vârtej îi întinse mătura, Moş Crăciun o luă şi mătură scările de zăpadă, în timp ce omul se agita: Lasă, Moş Crăciun, nu se poate... Iar fetiţa bătea din palme şi striga:

-Iată un Moş Crăciun care mătură! Şi care a venit cu reni! E ceva nou!

- Ha ha! Şi pentru mine e ceva nou o fetiţă care mă aşteaptă gătită cu rochie de catifea şi cu un măturoi...

De după uşă se iţeau mai multe capete de copii şi reni, iar la ferestre, pe deasupra candelelor luceau o mulţime de ochi curioşi. Moş Crăciun lăsă mătura apoi se şterse pe ştergătorul de fier. Copiii se aşezară pe scaunele lor iar renii se aşezară între copii. Moş Crăciun intră cu omul şi cu sacul. Avea o pelerină roşie, lungă până în pământ şi cizme tot roşii, cu pinteni cu steluţe care scăpărau. Se duse la foc şi-şi frecă puţin mâinile.

- Oh, ce cale lungă! Apoi se duse să se aşeze într-un jeţ mare, care se afla chiar în mijloc, între jeţurile mai mici ale copiilor şi care din spate părea a fi gol, când, în jeţ era... cine credeţi, păi Bucle-în-Vârtej care de obicei se aşeza pe scaunul Moşului pentru a-l pune în încurcătură, fie întrebându-l unde-i sunt renii, dacă nu i s-au pierdut cumva prin pădure şi n-ar avea nevoie de o mână de ajutor să-i strângă, fie dacă nu ar vrea o căciuliţă pentru nas că i-ar face una cadou, şi altele asemenea... Observase că moşii aveau nasurile cam roşii când veneau la ei.

Acum, Bucle-în-Vârtej stătea faţă în faţă cu Moşul acesta, îl privea iar trupul ei mic se strângea şi parcă se făcea şi mai mic, mâinile i se încleştaseră în rochie iar ochii i se măreau într-o mirare mare, până şi buclele i se răsuceau tot mai mult. Fetiţa simţi că ceva, un mecanism dinăuntrul ei, la fel ca la păpuşi, era înţepenit sau stricat dar nu voi să se dea bătută.

-Ia te uită, spuse Moşul, şi vocea lui suna în toată casa şi parcă venea şi de afară, din pădure. Văd că Moş Crăciun a sosit deja, oare eu ce mai caut aici?

Copiii izbucniră în râs, apoi făcură linişte, curioşi să audă cum se va descurca de data asta Bucle-în-Vârtej. Fetiţa îşi dădu seama şi făcu pe grozava:

-Ei, Moş Crăciun, m-am gândit să-ţi ţin locul până vii!

-Ahaa, ia te uită iarăşi paznicul cu măturoi...spune-mi te rog cum te cheamă întâi... să ştiu şi eu cu cine am onoarea... cine îmi ţine locul...

-Valentina!

- Bucle-în-Vârtej! strigară copiii, Bucle-în-Vârtej!...

-Aha, Valentina Bucle-în-Vârtej... dar dacă te-ai gândit să-mi ţii locul, nu le-ai împărţit deja daruri copiilor?

-Nuu, nu am avut de unde să le dau daruri...

-Cum aşa, păi Moş Crăciun fără daruri... s-a mai pomenit?

- Nuuuu! au răspuns copiii.

-Auzi? Auzi ce zic ei?

Valentina se gândi să spună ce daruri ar fi putut să le dea copiilor dar simţi acel resort blocat înăuntrul ei ca pe o durere... izbucni aproape plângând:

-Moş Crăciun, Moş Crăciun, îţi spun ceva dar să nu te superi!...

-Nu mă supăr, oftă Moş Crăciun, mie să ştii că poţi să-mi mărturiseşti orice!

-Eu în fiecare an mă aşez pe scaunul lui Moş Crăciun, ca să-l iau puţin peste picior, copiii nu ştiu că el nu-i adevărat dar eu ştiu, aşa îmi place mie să mă distrez în seara asta...

-Ahaa! Înţeleg! Tu spui că totul e o prefăcătorie!

-Da!

-Adică tu nu crezi că există Moş Crăciun!

-Nu!

-Voi copii, credeţi?

-Daaa... Nuuuu... Daaaa!

-Cine crede să ridice mâna!

Ridicară mâinile aproape toţi copiii.

-Buuun, şi cine nu crede?

Doi băieţei mai mărişori, foarte siguri pe ei se ridicară în picioare:

-Noi!

-Aha, zise Moş Crăciun. Ce credeţi voi?

-Credem că eşti un actor, spuse unul din ei.

-Da, adăugă şi celălalt, şi eu susţin asta: eşti un actor!

-De data asta au trimis un actor foarte bun... şopti Bucle-în-Vârtej, ştii... îmi pare rău că spun asta şi-i dezamăgesc pe copiii mai mici care nu trebuie să afle, trebuie să rămână cu visul lor...

-Aha, mă bucur că te gândeşti şi la asta, draga moşului, ia să vedem noi... ce-i adevărat aici şi ce nu... Dar de reni ce zici? Oare şi renii mei or fi tot actori?

-Sunt foarte frumoşi, şi aşa de mulţi... aşa de mulţi reni nu am văzut niciodată! Dar de unde...?

Copiii mângâiau renii.

-Auzi, de unde... Ce, nu ştiţi unde trăiesc renii? se miră Moş Crăciun.

-Ba da, ştim! spuseră copiii. La Polul Nord!

-Da, spuse Bucle-în-Vârtej, neînduplecată, eşti un actor foarte bun iar renii o achiziţie nouă a grădinii zoologice!

-Bine, fie şi aşa, admise Moş Crăciun. Uite, mă gândeam că dacă tot te-ai aşezat pe scaunul meu, şi ai vrut să-mi ţii locul până vin, nu ai vrea să fii Moş Crăciun şi acum?

-Eu... să fiu Moş Crăciun?

-Vreiiii? înălţă Moşul pe „i” ca şi cum ar fi tras-o de bucle în sus.

-Da, spuse Bucle-în-Vârtej iar Moş Crăciun îşi scoase pelerina cea mare, roşie, şi căciula şi o îmbrăcă. Bucle-în-Vârtej fugi repede la oglindă şi văzu că hainele îi stăteau bine dar nu-şi dădu seama că se făcuseră pe măsura ei.

Apoi Moş Crăciun şi fetiţa în roşu scoaseră darurile şi le împărţiră copiilor. Şi ce daruri erau în sacul Moşului!: patine, şiraguri de biscuiţi coloraţi şi de zahăr candel, păpuşi mari cât fetiţele, mingi, căluţi, cărţi cu poze colorate, creioane, maşini şi roboţi! Fiecare copil venea, spunea o poezie, apoi copilul îl îmbrăţişa pe Moş Crăciun şi rămânea la el în braţe. Bineînţeles că şi omul primi un dar. În curând, Moş Crăciun se încărcă de copii pe umeri, în braţe, în cele două buzunare, în cizme, trei copii îi stăteau atârnaţi unul de altul în spinare şi un şir stăteau prinşi sub cingătoare şi aşa încărcat îi luă de mâini pe Bucle-în-Vârtej şi pe om şi începură să joace în jurul bradului.

Omul era uimit, cum Moş Crăciun se făcuse aşa de mare, sau cum copiii se făcuseră aşa de mici, toate lucrurile din jur erau altfel, mai mari sau mai mici decât le vedea el sau decât i se păruseră lui.

Apoi Moş Crăciun i-a pus jos pe copii şi au jucat ţinându-se de mâini (muzica se revărsa din toată casa) iar păpuşile, urşii de pluş şi alte dihănii cu blăni de catifea au intrat şi ele în horă cu copiii.

Copiii erau atât de fericiţi încât din ei ţâşneau raze mari, argintii, care treceau prin ferestre ajungând până departe în pădure. Văzută de afară, casa era învăluită în jocuri de raze jucăuşe dar cei dinăuntru nu-şi dădeau seama, copiii credeau că lumina venea de la brad, de la foc şi de la mulţimea candelelor şi lumânărilor aprinse. Iar cei câţiva trecători prin împrejurimi şi-au spus: ia te uită ce iluminaţie la conacul cel vechi, ce efecte!...

Animalele din pădure s-au trezit şi atrase de lumină au venit la ferestre, să vadă ce se întâmpla acolo? Iepuri, veveriţe, bursuci, vulpi, ba şi un urs. Copiii s-au speriat când au văzut ursul la geam dar Moş Crăciun le-a zis:

-Ia veniţi şi voi înăuntru!

Omul le-a deschis uşa şi animalele au intrat şi s-au prins şi ele în horă cu copiii, cu moş Crăciun, cu omul şi cu jucăriile, în jurul bradului. Copiii făceau nişte salturi mari, mari şi rămâneau câte puţin în aer, cu braţele desfăcute sau cu rochiile învolburate, faţă în faţă cu câte o veveriţă sau un bursuc, apoi cădeau încet jos, lucru care le făcea foarte mare plăcere. Ursul sărea şi până să ajungă jos făcea o tumbă...

Vulpile îşi ţineau coada pe un braţ iar la braţul celălalt era un băieţel sau o fetiţă... Moş Crăciun şi Bucle-în-Vârtej au scos din sac daruri şi pentru ele... Animalele au ieşit săltând cu darurile către vizuinile lor. O dată cu animalele s-au strecurat afară şi renii... Copiii dansau mai departe, uşori... dacă ridicau braţele atingeau policandrul cel mare cu lumânări iar fetiţele atingeau tavanul cu vârfurile codiţelor. Nu se ştie cât au dansat astfel (în timp ce muzica se revărsa tot mai repede), când deodată un copil a constatat că Moş Crăciun nu mai era printre ei... L-au căutat, au ieşit afară... nici sania cu reni nu mai era... În agitaţia căutării lui Moş Crăciun, doar Bucle-în-Vârtej stătea nemişcată la geam... Ea fusese singura care văzuse, hm! sania ducându-se aşa de iute că parcă nici nu atingea zăpada, în urma şirului de reni... Lacrimi mari curgeau pe faţa fetiţei...

Copiii se strânseră în jurul ei.

-Numai tu eşti de vină că a plecat Moş Crăciun!

-Da, din cauza ta a plecat!

-Eu, eu nu am vrut să-l fac să plece, am vrut doar să ştiu cum e în locul lui!

-Da, i-ai spus că e un actor, că nu există şi câte altele...

-Da şi l-ai pus să măture zăpada!

-Numai o obraznică ca tine putea s-o facă!

-Şi el s-a simţit jignit, s-a simţit tratat fără respect, şi a plecat!

-Eu nu cred, Moş Crăciun e prea bun să se supere pe noi...

-Ar fi bine să te dezbraci de hainele lui!

Bucle-în-Vârtej se dezbrăcă, ruşinată, de hainele lui Moş Crăciun şi le aşeză pe un scaun. Atunci un băieţel se duse şi se uită de aproape la hainele Moşului, apoi nu mai rezistă şi le trase pe el. Se duse la oglinda cea mare din mijlocul sălii şi începu să strige privindu-se:

- Sunt Moş Crăciun, sunt Moş Crăciun!

- Şi eu vreau să fiu Moş Crăciun! strigă un alt băieţel, dă-mi-le şi mie!

Dar băieţelul îmbrăcat astfel nu a vrut să se dezbrace defel şi a fugit iar celălalt băiat a fugit după el, l-a tras de hăinuţe şi a început cearta. Omul a venit repede şi a încercat să-i împace în timp ce ceilalţi copii ţipau că şi ei vor să fie Moş Crăciun, să facă bine să se dezbrace şi să se îmbrace pe rând cu hainele moşului dar deodată copiii se opriră uitându-se unii la alţii. Toţi erau îmbrăcaţi în hainele lui Moş Crăciun! Împreună cu omul! S-au dus toţi în grup şi s-au privit în oglindă. Iar Bucle-în-Vârtej abia putu să vorbească:

-Toţi suntem Moş Crăciun!

-Şi acum ce facem?

-Păi ce-a făcut şi Moş Crăciun!

-Dar noi am primit daruri, cui să-i dăm daruri?

-Am o idee, spuse un copil. Am putea să schimbăm darurile între noi!

-Ura! Ura! Aşa să facem!

Copiii au schimbat darurile între ei, şi s-au jucat o vreme fiecare cu jucăriile celorlalţi.

-Ştiţi ce? zise Bucle-în-Vârtej, eu zic că ar trebui să mergem să căutăm alţi copii care nu au primit daruri şi să le ducem din darurile noastre... cu siguranţă sunt copii care în seara asta nu au primit daruri...

-Da, zise un băieţel, mâine vom merge şi vom căuta în jurul nostru copii care nu au primit daruri.

-Dar crezi că sunt copii care nu au primit daruri?

-Nu ştiu, vom afla... dar eu cred că sunt... mereu sunt...

Într-adevăr, copiii aşa au făcut. A doua zi au mers prin casele din vecinătate, unde se aflau copii şi au întrebat lăsând fiecare câte un dar din darurile primite, alţii au lăsat mai multe iar Bucle-în-Vârtej le-a lăsat pe toate... Mare a fost surpriza lor când s-au întors acasă şi au văzut că în locul lor erau alte daruri.

Iar pe Bucle-în-Vârtej, în faţa casei ei, o aştepta omul, cu ramuri mari de corcoduş roşu, înflorite, în care fetiţa recunoscu mătura de nuiele. Văzând-o înflorită, omul se gândise să i-o aducă, şi acum i-o dete fetiţei neştiind ce să spună, era un om tăcut de felul lui şi mai ciudat. Plecă iar fetiţa fugi după el şi îl strânse în braţe.

Mare fusese mirarea părinţilor când s-au întors seara târziu să-i ducă acasă pe copii şi au auzit ce povesteau copiii... Dar cel mai mult s-a mirat chiar primarul care îl pusese pe un om de-al său să fie Moş Crăciun şi aflase că acesta se oprise în cârciuma de la marginea orăşelului să se încălzească puţin înainte de drum şi adormise sub masă. Oare cine să fi fost de şi-a jucat atât de bine rolul?... După ce a trecut Crăciunul, omul a strâns podoabele din brad şi a tras vasul în care stătea pomul, să-l scoată afară dar n-a putut... bradul prinsese rădăcini, care trecuseră prin podea, şi se înfipseseră în pământul de sub casă... sau aşa părea... pădurarul i-a spus că asta se mai întâmplă uneori, brazii mai prind rădăcini... Dar omul privea bradul şi se întreba oare cine a fost?

Apoi bradul a mai crescut o vreme, până în tavan, şi a rămas aşa, verde...şi la fel şi ramurile de corcoduş roşu din casa fetiţei.

Indiferent cine fusese, copiii nu au uitat niciodată seara aceea şi au înţeles un lucru: că Moş Crăciun există, există cu adevărat... în ei! Şi toată viaţa lor, în ziua de Crăciun, fiecare din ei a fost Moş Crăciun!


Poveste de craciun
Primii fulgi de zăpadă nu începuseră încă să cadă, şi Pufuleţ rămăsese singur pe străzile oraşului... Pufuleţ, aşa îi spusese mama sa, datorită blănii sale pufoase. Mama sa murise, călcată de o maşină, iar Pufuleţ trebuise să îşi ia în piept viaţa sa de căţel.

Nu mai mâncase nimic de vreo două zile iar frigul îl făcea să tremure fără oprire. De abia mai putea sta pe lăbuţele sale de căţeluş orfan. Se plimba şi privea oarecum speriat la miile de luminiţe ce umpluseră oraşul: brazi împodobiţi cu tot felul de beculeţe, care mai de care mai colorate, vitrine pline de sclipici, cutii împachetate în staniol cu fundă roşie. Era un spectacol pe care el nu îl trăise până acum. Îşi aminti de cele spuse de mama sa în urmă cu ceva vreme, despre un moş bătrân care vine în fiecare an şi le aduce copiilor cadouri. Dar amărăciunea îl năpădi când se gândi că el era doar un căţeluş orfan, iar căţeluşilor... moşul nu le aduce niciodată nimic. Era Ajunul Crăciunului iar oamenii se grăbeau către case să îl aştepte pe moş. Şi cum mergea Pufuleţ aşa, abătut şi flămând, ajunse într-o zonă mai întunecoasă, în spatele unor blocuri gri, reci şi întunecate. Mare îi fu spaima când dădu bot în bot cu un motan mare, negru şi fioros. Pufuleţ se sperie şi primul gând fu să fugă. Dar slăbit şi îngheţat de frig cum era, nu mai putea să se mişte.

„Ce faci, căţeluşule?” îl întrebă motanul cel negru. „Nu te speria. Eu sunt Negrilă, cel mai negru dintre motanii cartierului. Ce vânt te aduce pe aici?”

Pufuleţ îşi trase sufletul şi cu jumătate de lătrat spuse:

„M-am pierdut... Sunt Pufuleţ şi am rămas orfan. Nu mai am unde să mă duc...”

Văzându-l atât de speriat şi de slăbit, lui Negrilă i se făcu milă de bietul Pufuleţ şi îi spuse cu un mieunat prelung:

„Te văd slăbit şi flămând... Vino cu mine să te încălzeşti şi să mănânci ceva!”

Căpătând încredere, Pufuleţ îl urmă încet pe Negrilă, care îl duse printr-o gaură la un beci de bloc. Ţevile calde scoteau aburi iar Pufuleţ începu să se încălzească. Negrilă plecă pe gaura beciului iar Pufuleţ rămase singur. După câteva minute, Negrilă se întoarse cu o pungă de oase de la containerul cartierului.

„Uite, mănâncă! Trebuie să-ţi revii... Ne aşteaptă o iarnă lungă şi grea...” spuse Negrilă.

Pufuleţ se apucă să mănânce din oasele aduse iar primul gând care îi veni în minte fu acela că, în sfârşit, nu mai era singur.

După ce Pufuleţ termină de mâncat, Negrilă îi spuse:

„Vino, am o surpriză pentru tine!”

Când ieşiră amândoi din beci, Pufuleţ avu o surpriză: din cer cădeau nişte pete albe şi pufoase ca blana lui. Petele ajungeau pe asfalt şi se adunau în straturi.

„Este prima ta ninsoare...” îi spuse Negrilă lui Pufuleţ. Acesta era foarte impresionat de fulgii care nu se mai opreau şi cădeau tot mai mulţi spre pământ. Au rămas în ninsoare câteva minute bune când deodată, de după centrala termică a cartierului, o lumină puternică începu să îi năpădească. O sanie roşie şi mare, cu cinci perechi de reni venea spre ei iar în sania plină de cadouri, stătea un moş mare şi gras, cu pletele albe şi barba lungă. Pufuleţ încremeni iar instinctul său de căţeluş îl făcu să latre către sanie. Abia atunci Moşul îl zări şi, oprind renii, se dădu jos din sanie la Pufuleţ şi noul său prieten, Negrilă. Pufuleţ era atât de speriat, încât Negrilă îi şopti la ureche:

„Nu te speria! E Moş Crăciun! Vine în fiecare an cu daruri pentru micuţi...”

Văzându-l speriat, Moşul îl luă în braţe pe Pufuleţ şi îl mângâie cu dragoste:

„Cum te cheamă, căţeluşule?”

Cu jumătate de lătrat, Pufuleţ răspunse:

„Pufuleţ... Sunt orfan iar singurul meu prieten este Negrilă...”

Moşul, gândindu-se o clipă, îl luă pe Negrilă de o parte şi îi şopti la ureche ceva. După care Negrilă veni la Pufuleţ şi îi spuse:

„Pufuleţ, Moşul are de dus cadouri la doi frăţiori care i-au trimis o scrisoare în care îi cer unul un căţel, iar celălalt o pisică. Moşul s-a gândit la noi. Să fim noi cadourile lui pentru acei copilaşi...”

Pufuleţ dădu afirmativ din cap şi împreună cu Negrilă, urcară în sania Moşului.

Şi uite aşa, povestea tristă a lui Pufuleţ a devenit un basm fericit. Cei doi copilaşi au avut o mare bucurie când, dimineaţa, i-au găsit pe Negrilă şi Pufuleţ lângă cizmuliţele lor. Astăzi, Pufuleţ are o cuşcă a lui, pe care îi scrie numele. Iar Negrilă îi mai face câte o vizită. Mai ales când Pufuleţ primeşte oase pe care le împart frăţeşte.

Şi se mai gândeşte Pufuleţ la mama sa, aflată acum în ceruri... Şi la Moş Crăciun ce va veni anul viitor... O dată cu primii fulgi de zăpadă...

Cine este omul de zapada?
Azi a căzut o ninsoare proaspătă şi bogată, de februarie. Am ieşit în curte cu tata, să facem un om de zăpadă: am adunat zăpadă multă, am bătucit-o bine cu mâinile cu mănuşi şi am rostogolit doi bulgări mari, apoi i-am ridicat unul peste altul. Deasupra lor am aşezat un bulgăre mai mic, capul, în care am scormonit cu degetele nişte plete cârlionţate. Tata i-a sculptat umeri şi braţe, i-a modelat chipul şi un clop ascuţit peste plete. Eu i-am fixat ochii de cărbune, nasul de morcov, pentru că stă în frig, iar hainele de pe el le-am încheiat tot cu cărbuni rotunzi. Apoi tata a adus o mătură de nuiele să i-o pună în braţe, aşa cum au toţi oamenii de zăpadă, dar mie îmi plăcea foarte mult să mătur, aşa că am strigat:

-Dă-mi mie mătura! Eu sunt Omul de Zăpadă!

Tata a ripostat:

-Oi fi având tu nas roşu, dar... eu sunt Omul de Zăpadă!

Bunicul, care curăţase trotuarul din faţa casei şi trecea chiar atunci prin curte, a intervenit:

-Uite, eu am plete albe şi haina plină de chiciură. Aşa că eu sunt Omul de Zăpadă!

povestea Cine este omul de zăpadă?
Am rămas tăcuţi, privind la bunicul... la Omul de Zăpadă... când deodată am auzit-o pe mama strigând:

- Ba eu sunt Omul de Zăpadă! Întârziase, ca să se îmbrace mai călduros, şi într-adevăr ea semăna cel mai mult cu Omul de Zăpadă, pentru că burta ei, în care ştiam că stătea fratele meu, arăta ca un bulgăre mare.

Omul de Zăpadă s-a înroşit de mânie:

-Gata cu cearta că m-aţi asurzit! Eu sunt Omul de Zăpadă şi nimeni altul!

Tata a ridicat braţele către noi într-un gest prin care arăta că se dă bătut şi i-a predat mătura iar noi am intrat în casă şi ne-am aşezat să mâncăm. Deodată, auzim strigăte din grădină.

Ne uităm pe fereastră şi îl vedem pe Omul de Zăpadă clătinându-se şi ţopăind puţin.

-Ce are? a întrebat mama, uimită.

-Mă duc să văd, a zis tata.

A ieşit, apoi s-a întors scuturându-se de zăpadă:

-Îl împung colţii zambilelor şi îl gâdilă... la tălpi. Trebuie să mergem să-l mutăm pe verandă.

Am ieşit toţi, l-am luat pe sus binişor şi l-am dus chiar la intrare, sub becul portocaliu iar când l-am pus jos i s-au lăsat umerii şi s-a aplecat puţin în afară.

-Hm, trebuie să-l îndreptăm, a zis mama, dar Omul de Zăpadă a protestat:

-Lăsaţi-mă aşa, că văd mai bine cine trece pe stradă!

Peste noapte a nins din nou. Tata şi bunicul s-au trezit în zori ca să dea zăpada dar au văzut cu uimire că treaba era deja făcută. Omul de Zăpadă mătura de zor rostogolindu-se de colo colo pe bulgărele de la bază.

-Vezi! a zis tata, uite că poate să meargă şi ne-a făcut să-l cărăm până pe verandă!

-Da, trebuia să se răsfeţe puţin! a zâmbit bunicul.

Vecinul din dreapta şi vecinul din stânga s-au mirat şi ei privind peste gard:

-Dar vrednic om de zăpadă aveţi! Nu-l trimiteţi şi la noi să cureţe trotuarul?

-Nu pot, a zis tata, dacă ar curăţa toată strada ar lipsi prea mult, iar băieţelul meu nu se desparte de el. Totuşi l-a trimis la o casă unde stăteau doi bătrâni.

Până a venit primăvara, Omul de Zăpadă a curăţat curtea şi trotuarul din faţa casei şi de câte ori mătura din mătură se rupea o nuia iar Omul de Zăpadă se topea puţin, iar când ultima nuia s-a desprins, Omul de Zăpadă s-a topit de tot. Nu am apucat să-i simţim lipsa, că a şi venit pe lume fratele meu, rotund şi alb, îmbrăcat în hăinuţe albe. Şi oricâte jucării i se aduc nu îl distrează nimic mai mult decât becul portocaliu de la intrare şi mătura din nuiele.

Cea mai adevarata minciuna

Era odată o vrăjitoare. Ea era cea mai rea vrăjitoare bună şi trăia în cea mai mare căsuţă, din cea mai bătrână pădure tânără. Era o casă nici albă, nici galbenă, nici violetă, nici neagră. Era, de fapt, cea mai albă casă neagră şi cea mai roşie casă roz. Într-o zi, care era cea mai însorită zi ploioasă, au trecut pe-acolo doi băieţi. Unul avea cei mai albaştri ochi verzi. Şi cel mai blond păr castaniu. Iar celălalt era cel mai curajos băiat fricos.
Vrăjitoarea era acasă, iar băieţii au văzut-o ascunzându-se după perdea, la fereastră.

- Hei, doamnă vrăjitoare, dă-ne puţină apă...

- Ne e tare sete, fiindcă am ajuns aici mergând pe cea mai întortocheată cărare dreaptă.

- Beţi şi singuri! Ce - izvorul e acolo, sub nasul vostru...

Şi au băut. Dar pentru că izvorul era cel mai rece izvor cald, care trecea pe sub casa celei mai bune vrăjitoare rele, le-au crescut urechi de măgar. Erau cele mai scurte urechi lungi din câte s-au văzut, dar tot urechi de măgar erau.

La început, când s-au văzut procopsiţi cu urechile alea, cei doi băieţi au râs. Pe urmă au plâns. Pe urmă s-au gândit ce să facă.