Ciubotelele ogarului

Furnica si lacrima din cer
A fost odată ca niciodată o furnicuţă. De fapt era un furnicuţ, fiindcă era băieţel. Îl chema Nini şi era tare neastîmpărat. Dar era şi foarte isteţ şi îi plăcea să scotocească peste tot: intra în cele mai mici cotloane şi descoperea toate locurile unde putea găsi de mîncare. Fiindcă furnicile, se ştie, sînt nişte fiinţe foarte puternice, cît sînt ele de mici şi de fragile. Tot despre furnici se mai ştie că au familii foarte mari, cu mii de membri şi că sînt foarte harnice şi ordonate. Toate aceste calităţi le avea şi Nini, furnicuţa noastră, doar că, în plus, el mai era şi foarte curios.

Într-o zi, Nini a nimerit într-o mirişte deasă, după ce grîul strîns în stoguri a fost dus în hambar. Dar mai erau destul boabe pentru o furnică, aşa că prietenul nostru s-a înfruptat în voie pînă spre seară, cînd i s-a făcut sete. Numai că soarele verii uscase pămîntul atît de mult, încît nici un strop de apă nu se mai găsea prin preajmă. S-a învîrtit el ce s-a învîrtit, dar tot n-a găsit nimic de băut în jur.

- Am să mor de sete...! Da, precis am să mor în deşertul ăsta...ajutor...! ajutoooor!

Dar cine să-i sară în ajutor bietului furnicuţ? Îşi pierduse orice speranţă cînd, de deasupra, din cer, a căzut o picătură de apă. Una singură.

Nini: Plouă! Mmm, ce bună e apa de ploaie...cam sărată...cam amară...dar...dar...asta nu e apă de ploaie!

Nici nu era. Era o lacrimă din ochiul unui om - şi avea toată magia şi toată puterea suferinţei. Ei – o să ziceţi, ce mare scofală? Ce contează asta? Păi contează, fiindcă Nini a băut odată cu lacrima şi vraja care se naşte din durere, aşa că furnicuţul a descoperit deodată că înţelege şi vorbeşte perfect limba oamenilor. Înţelegea ce spuneau secerătorii, că vara va fi lungă şi secetoasă, asculta şoaptele de dragoste a doi tineri care stăteau într-o căpiţă la marginea satului, ba chiar a dansat puţin pe cîntecelul unui băiat care se întorcea cu vacile de la păscut.

Dar încetul cu încetul s-a făcut noapte şi muşuroiul lui Nini s-a închis.

- Nu-i nimic! am să dorm afară – e vară, e cald...dar...ce se-aude...plînge cineva? Ei, cine plînge acolo? hei! unde eşti?

- Aici...aici...sub pămînt...aici...

- Unde...? Ah...aici...aici erai...sub pămînt..în vizuina asta uriaşă...ooooo! dar e chiar mare casa ta! Şi ce de bogăţii! Grămezi de grîu, de orz, de secară...! Uau! N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea...! Sînt ale tale toate astea? Şi de ce eşti aşa de tristă? O fetiţă aşa de frumoasă şi aşa de supărată! Se poate una ca asta?

- Nu e casa mea! Aici locuieşte căpcăunul Aldebaran. Acum e plecat la maică-sa, dar cînd se-ntoarce o să mă mănînce dacă nu aleg grîul de secară şi de ovăz pînă la ivirea zorilor!

- Bine dar asta o să-ţi ia şase luni! Şi tu eşti doar o fetiţă! Imposibil!

- Da...de-aceea plîng...nu mă poţi elibera? Nu poţi deschide poarta asta grea?

Deşi era puternică, Nini nu putea deschide poarta cea grea de stejar a vizuinii. Dar putea să se strecoare pe dedesubt. Ceea ce a şi făcut, dînd fuga la muşuroiul unde dormea familia lui cea mare. Sub razele reci ale lunii, cele trei milioane de furnici care erau fraţii şi surorile, verii, mătuşile, unchii şi bunicii, mătuşile şi verişoarele lui Nini sforăiau de zor.

- Deschideţi! Deschideţi repede!

- Ce...ce vrei? Nini, tu eşti...? ce zbieri aşa? Hai intră şi bagă-te-n pat, că scoli tot muşuroiul.

- Repede! Scularea! Toată lumea! Tu-tu-tu-tu! (Cîntă din trîmbiţă) Repede!

Aşa a sculat Nini tot muşuroiul, i-a încolonat pe toţi şi i-a pus să mărşăluiască spre vizuina căpcăunului. Au intrat pe sub poartă în linişte şi au început să separe grîul de ovăz şi de secară. Dar e drept că aveau un stil foarte original. Pe măsură ce le separau, treceau fiecare bob pe sub poartă. Încetul cu încetul, unul cîte unul, pînă cînd din grămezile uriaşe de boabe preţioase, n-a mai rămas nimic. Toată tevatura asta n-a durat nici pe departe aşa mult pe cît v-aţi putea imagina, atîta doar că în zori, nu mai era nici urmă de cereale în vizuina uriaşului.

Cînd căpcăunul a ajuns acasă, rupt de foame şi convins că o va mînca pe fetiţă, a deschis uşa cu putere şi, ce să vezi? n-a mai găsit nimic din ce lăsase acasă. De uimire şi de ciudă inima lui cea neagră a pleznit pe loc şi el s-a prăbuşit mort în pragul uşii. Dar fetiţa a sărit peste căpcăunul mort şi a fugit afară, în soarele care se ridica vesel pe cer. Nu mai plîngea, rîdea în hohote de fericire! Numai Nini, din prag, gîndea cu voce tare, exact ca un bătrîn sfătos şi înţelept:
Nini: Ce ciudat! Uite cum o lacrimă, o simplă lacrimă, poate salva viaţa unui om!
Povestea anotimpului uitat

A fost odată ca niciodată, a fost odată dragi copii, într-o vreme îndepărtată, cînd pămîntul era plin de animale care nu se mîncau între ele, de oameni care nu se duşmăneau...a fost odată... un împărat. El stăpînea tot pămîntul şi era bun şi blînd, darnic şi înţelegător. Pe atunci, în timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, în care le întîlneai pe toate patru, după cum îţi era dorinţa. Şi nu numai pe cele patru pe care le cunoaştem acum, ci şi multe altele, azi necunoscute nouă, nici măcar din auzite. Aceste multe stări ale vremii erau toate copiii împăratului, care se numea...Împăratul Timp.

Trăiau în bună înţelegere, fără supărare sau ceartă, fiecare cu domeniul lui. Soarele strălucea neobosit, răspîndind peste întreaga natură o lumină călduţă, care îi făcea pe toţi să fie mereu bine dispuşi. Găseai alături, fără să ţi se pară nimic neobişnuit în asta, copaci în floare şi cîmpii acoperite de zăpadă, ploi torenţiale, livezi coapte şi furtuni de praf.

Într-o după-masă, Împăratul, care dormea – vedeţi bine că era un împărat cuminte, care dormea în fiecare după-masă, ştiind că trebuie să crească mare – deci, într-o după-masă Împăratul avu un vis ciudat.

Se făcea că cerul veşnic luminat al împărăţiei sale s-a întunecat brusc. Era o noapte neagră, nici măcar vreun licurici nu se zărea prin întunecimea grea ca de smoală. Nu se mai vedea nimic în jur, dar în aer se simţea frigul pătrunzător, din ce în ce mai pătrunzător. Plantele şi animalele au început atunci să îngheţe, încetul cu încetul. Speriat, Împăratul Timp şi-a chemat copiii în ajutor. Primii au venit băieţii cei mari care, cu răsuflarea lor proaspătă, au dezgheţat pămîntul. Iar Soarele s-a iţit printre nori şi lumina a început să pătrundă printre crengile copacilor. Pe urmă au venit fetele cele frumoase ale Împăratului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer şi au încălzit lumea. Apoi au venit din nou băieţii – mai mici – care au făcut pămîntul să rodească. La sfîrşit, cu mare greu, au apărut fetele leneşe şi adormite, care au cufundat împărăţia într-un somn binefăcător şi au acoperit-o cu o haină albă de zăpadă.

Trezit din somn, Împăratul îşi privi împărăţia şi căzu pe gînduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieşeau din minte. Se uită cu atenţie la copaci şi animale şi observă că erau cu toţii foarte obosiţi. Că păreau foarte plictisiţi. Trăiau de prea multă vreme în acelaşi anotimp. Leii năpîrliseră şi nu mai aveau colţi, fiindcă de multă vreme nu mai aveau ce sfîşia. Peştii stăteau pe fundul apelor şi nu se mai distrau deloc străbătînd mările şi oceanele, vînturile de la miazăzi şi miazănoapte dormeau şi doar sforăitul lor mai stîrnea uneori nisipul deşertului. Pînă şi albastrul cerului părea lipsit de sens, decolorat şi palid.

Şi atunci, Împăratul luă o hotărîre: avea să facă aşa după cum visase.

Chemîndu-şi copiii, îi împărţi în patru grupuri.

- Voi, le spuse el celor mai mari, veţi fi Primăvara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Înmugurirea, tu – Ploaia Caldă. Voi – Vara. Tu vei fi Arşiţa, tu- Furtuna, iar tu – Mirosul Adormitor al Nopţilor de Vară.

Şi tot aşa, îşi numi copiii pe rînd: Rodnicia, Îmbelşugarea, Crivăţul, Zăpada. La sfîrşit, luîndu-şi rămas bun de la ei, după ce îi învesti pe fiecare cu cîte o haină aleasă, Împăratul Timp se cufundă în vis.

Mai doarme încă şi azi, iar copiii lui au luat în stăpînire lumea. Ei sînt Cele Patru Anotimpuri.

De atunci Primăvara ne întîmpină cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alungă zăpezile, Înmugurirea trezeşte pomii, iar Ploaia Caldă dezgheaţă apele şi cheamă animalele afară, în lumină şi căldură.

Apoi vine Vara: Arşiţa fuge despletită pe cîmpii şi zoreşte plantele să crească, le mîngîie tulpinile verzi şi le cîntă despre sosirea fratelui ei, Rodnicia. Furtuna face oamenii să rîdă şi să plîngă, iar Cerul Înstelat alungă norii în nopţile senine şi aduce cu el mirosul proaspăt al florilor. Roua măruntă cuprinde Pămîntul şi împrospătează răsuflarea celor arşi de sete.

Toamna e adusă de Prinţesa Îmbelşugare şi Prinţul Rodnicie, iar sora lor mai bătrînă, Burniţa, îi ajunge din urmă. Febrili, toţi se pregătesc să primească alaiul sfîrşitului de An.

În sfîrşit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte ţări şi le aduc în săniile lor grele pe fetele adormite ale Împăratului Timp, care îngheaţă aerul cu privirea lor rece de pe altă lume. Plutesc deasupra oraşelor, munţilor şi cîmpiilor şi dezleagă băierile Cerului cu braţele lor albe, scuturîndu-şi pletele de fulgii uşori de nea.

Dar stăpînul şi tatăl lor a rămas şi astăzi tot Împăratul Timp.

Omul cel rau
Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci cînd mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul ăla rău rîdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrîn şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urîtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urîto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil perfect. N-avea nici un defect, nimic de care să poţi rîde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de rîs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul ăla la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere cînd se uita la oamenii ăia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărît să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrîn pe cît crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.

Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci cînd mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul ăla rău rîdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrîn şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urîtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urîto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil perfect. N-avea nici un defect, nimic de care să poţi rîde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de rîs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul ăla la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere cînd se uita la oamenii ăia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărît să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrîn pe cît crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.

Povestea omului lenes care avea

un arici trist
A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată şi veselă, un om neînchipuit de leneş care avea un arici trist. De fapt, animalul ţepos nimerise în casa lui din greşeală, într-o noapte când s-a speriat de fulger şi s-a ascuns sub prima plapumă ieşită în cale. Ei bine, aşa cum aţi ghicit, sub acea plapumă se afla chiar omul nostru, care, leneş fiind, nici nu s-a sinchisit de ţepii animalului dârdâind de frică. Ariciul a crezut că în sfârşit întâlnise o fiinţă care îl iubeşte şi hotărî să-şi petreacă restul zilelor acolo, alături de acea creatură minunată, pe care o căuta de o mie de ani.

Din câte se vorbeşte, omul nostru se numea Mandache. Însă numele lui nu contează, îi puteai spune oricum – Pintilie, Ionuţ sau Robert -, căci era atât de leneş încât nu răspundea niciodată când îl strigai. Dacă stăm şi ne gândim bine, era unul din acei oameni căruia numele nu-i folosea la nimic. În dimineaţa de după noaptea furtunii, ariciul şi-a cerut sute de scuze, pentru fiecare ţep câte una, însă omul nostru a rămas mut ca o balenă de pluş. Bietul animăluţ nu s-a dat bătut, ci şi-a cerut iertare în fiecare dimineaţă, timp de câteva luni. Neprimind nici un răspuns, s-a întristat atât de tare, încât au început să-i cad[ ţepii, unul câte unul. În timp, s-a adunat o grămadă frumuşică de ţepi, chiar în mijlocul casei.

În cei şapte ani cât a stat ariciul în casa sa, Mandache – sau Pintilie, Ionuţ, ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – nu a vorbit decât o singură dată.

S-a ridicat în fund şi a spus:

- Vaca dă lapte, găinile fac ouă, pisica prinde şoareci, dar tu ariciule la ce eşti bun în casa omului?

Ariciul a căzut de pe pervazul ferestrei de uimire. De obicei lui Mandache îi era atât de lene, încât nu închidea pleoapele când dormea şi nu ridica mâna să alunge muştele care i se aşezau pe nas, iar acum, deodată, vorbise.

Însă dându-şi seama ce spusese omul pe care îl slujea de aproape şapte ani, s-a întristat la maxim şi i-au căzut şi ultimii ţepi.

Aşa ariciul nostru a rămas chel şi îi era o ruşine cumplită să iasă din casă.

Când într-o zi s-a aventurat până la fântână, era cât pe ce să-l vâneze un motănoi, crezându-l şoarece.

Dar nu a durat mult şi o femeie veselă, care le-a călcat din întâmplare pragul, cumpără toţi ţepii pentru a face perii de păr şi piepteni, pe care să le vândă la piaţă. Au împărţit banii pe din două, iar ariciul şi-a luat partea şi a pornit, ferindu-se mereu pe sub brusturi, spre Paris, să-şi cumpere o perucă.

La vreo lună după plecarea micului animal, lui Mandache – sau Pintilie, Ionuţ, ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – îi păru foarte rău pentru vorbele sale nesăbuite, iar cam la două luni ieşi în curte să strige după arici. Numai că, încercând să meargă pentru prima dată după ani buni, omul nostru a căzut într-o fântână. Dar asta e deja alta poveste.
O poveste cu tata, mama, Mircea si

ursul polar
-Mamă, e timpul să-mi spui o poveste!

-Hm, da, aşa e! Cu ce să fie povestea?

-Cu tata, mama, Mircea, cu ursul polar şi cu tata care merge la ursul polar şi vine la Mircea...

-Ohh!

A fost odată ca niciodată, a fost... tata care s-a dus la Polul Nord să facă fotografii pentru că îi trebuiau pentru munca lui. Tata a mers cu autobuzul, cu trenul, cu avionul supersonic şi în cele din urmă cu o sanie trasă de douăzeci de câini Husky. A ajuns la Polul Nord şi s-a apucat de fotografiat iar în acest timp un urs polar îi tot dădea târcoale. Aşa de mult s-a împrietenit ursul cu tata, încât atunci când tata a terminat de fotografiat banchizele, gheţarii, focile, pinguinii, aurorele boreale şi eschimoşii şi s-a urcat în sanie să plece, ursul s-a cocoţat repede la spatele saniei şi s-a tot dus împreună cu tata până la cel mai apropiat aeroport.

Drumul înapoi cu ursul polar a fost mai greu, ursul polar a trebuit ascuns bine, că nu era lăsat să urce în avion.

Tata l-a înghesuit într-un sac mare de călătorie fiind astfel cel mai uriaş sac care a trecut vreodată pe banda de bagaje a unui aeroport dar a scăpat necontrolat.

Tata se uita cum sosea bagajul şi se gândea cum îl va ridica dar acesta a făcut un salt jos, apoi tata şi bagajul lui săltăreţ au ieşit din aeroport şi...

-Un taxi, vă rog, la aeroport... pentru gară. Dar când a venit taxiul şi a văzut ce era de cărat, a întors fără să mai stea de vorbă. În cele din urmă o căruţă cu cai a oprit şi l-a luat pe tata şi pe ursul polar şi i-a dus cu chiu cu vai până acasă.

Odată ajunşi acasă... au intrat în casă. Vecinii se uitau prin gard şi se întrebau oare ce a adus vecinul din străinătate, uite ce bagaj mare... de abia aşteptau să fie poftiţi să vadă, mai ales că tata era foarte prietenos şi casa le era deschisă tot timpul.

Dar de data asta nimic, tata zâmbea enigmatic, mama era foarte ocupată iar băieţelul scotea chiote şi de multe ori se auzea o gălăgie de nedescris, se zgâlţâiau uşile şi ferestrele, parcă toată casa sălta, nici nu mai era aşa de dreaptă. Vecinii au bătut în uşă să întrebe de sănătate dar mama le-a dus cafelele în grădină, pe măsuţa acoperită cu zăpadă. Din casă, nici o mişcare, linişte şi tăcere.

Ursul polar - s-a plimbat adulmecând prin casă, apoi s-a oprit lângă frigider – îi era oarecum cunoscut - l-a deschis, a scos din el frişca şi laptele şi le-a băut, mai bine zis turnat pe gât şi a continuat să adulmece cutia rece care piuia pentru că-i creştea temperatura.

A găsit compartimentul de dedesubt, un sertar plin cu peşti congelaţi. A scos sertarul, s-a aşezat cu el într-un colţ şi a început să lingă, să sugă şi să clefăie peştele, apoi a lins bine şi sertarul şi l-a aruncat cât colo.

-Alo, l-a sunat mama pe tata, să faci bine să mergi să cumperi peşte, frişcă şi lapte din cel mai gras.

-Cât?

-Păi peşte cam o sută de kile şi frişcă şi lapte cât de mult şi un congelator mare în care să încapă.

-Pentru uuurs?

-Întocmai, ce crezi că o să mănânce amicul tău de la Polul Nord? Sau vrei să ne mănânce pe noi?

Tata nu se pierdea niciodată cu firea:

-Cel mai bine ar fi să plouă cu peşte, vreun vârtej care trece prin baltă

şi-i toarnă la noi în curte...

Şi nici mama nu se pierdea aşa de uşor:

-Da, ar fi cea mai bună soluţie dar acum bălţile sunt îngheţate...

Tata a sosit cu o ladă frigorifică uriaşă, plină cu peşti şi câţiva litri de frişcă şi... cioc! cioc! în dreapta:

- Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru’, ţi-l cumpăr eu!

-Douăzeci de litri pe zi, vecine.

-Douăzeci, sper s-ajungă.

Cioc! Cioc! în stânga:

-Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru că ţi-l cumpăr eu!

-Păi, zece litri, vecine!

-S-a făcut!

Apoi cei doi vecini îşi uneau căciulile pe la porţi.

-Ce afaceri face vecinul cu laptele nostru? De când a fost la Polul Nord sunt cu toţii aşa de ciudaţi!

Iar ursul stătea cu sertarul cu peşti în braţe şi lingea, sugea şi clefăia de zor, având înşirate în faţă vreo cinci sticle cu lapte amestecat cu frişcă: doi peşti, o jumătate de sticlă, doi peşti, o sticlă, şi puţin mai încolo, la masă, tata cu mama şi cu Mircea mâncau pâine cu sare şi cu roşii.

Noaptea ieşeau să plimbe ursul, uşurel, să nu se încălzească, pentru că urşii polari au un strat gros de grăsime sub blană şi se încălzesc mult dacă aleargă, iar câinele trebuia să-l păzească.

Apoi mâncarea s-a terminat. Ursul stătea şi lingea frigiderul gol şi se uita cu jale la tata când intra în casă. Mircea trecea când la vecina din dreapta, când la cea din stânga şi adulmeca oalele de pe plită. Ele îl pofteau la masă şi se mirau cât era de flămând iar mama avea o siluetă de invidiat. Se vede ca merge zilnic la sală, vorbeau prietenele ei.

Într-o zi, tata a privit congelatorul cel uriaş - gol şi i-a zis ursului polar:

-Hai băiatule, înapoi! Ursul, ce să facă, iarna era pe sfârşite şi primăvara avea să fie greu de îndurat.

Tata şi amicul lui cel alb s-au pregătit de călătorie dar de data asta au mers cu ajutorul unei asociaţii pentru ocrotirea animalelor care le-a trimis un camion. Tata l-a însoţit ca să se asigure că ajunge cu bine şi l-a lăsat aolo unde l-a întâlnit, adică la Polul Nord, pe o banchiză, prilej cu care a făcut alte fotografii. Ursul a sărit în ocean, a înhăţat un peşte şi l-a înfulecat, apoi i-a adus unul şi tatei. Tata i-a mulţumit, l-a pus în traistă şi i-a zis:

-Am să-l mănânc acasă, cu Mircea şi cu mama!

Şi aşa a şi făcut.
Dragostea Papadinei

A fost odată ca niciodată o prinţesă care se numea Păpădina. Păpădinei îi plăcea foarte mult să se joace cu păpuşile. Numai că nu doar îi plăcea să se joace cu păpuşile, dragostea ei pentru păpuşi mergea până acolo încât îşi dorea să fie şi ea păpuşă! Avea o mulţime de păpuşi, dintre care multe erau făcute chiar de ea şi îşi petrecea vremea modelând figurine de lut sau de ceară, punându-le cosiţe, pieptănându-le şi croindu-le rochii şi jachete. Iar când obosea, se aşeza pe divanul ei, între păpuşi, şi stătea ceasuri întregi nemişcată, astfel încât dacă cineva intra atunci în odaia ei, nu-şi dădea seama că acolo se afla şi o fată în carne şi oase... Ei, şi tot jucându-se cu păpuşile, Păpădina ajunse fată de măritat. Şi nu apucă bine tatăl ei, împăratul, să dea sfoară în ţară că vrea să-şi mărite fata, că şi începură să pice peţitorii.

Când un prinţ o vedea înaintând în rochia ei din dantele, cu umeri goi, cu faţa ca de ceară şi părul pieptănat într-o mulţime de cozi până în pământ, aproape argintii de blonde ce erau, holba ochii iar gura începea să i se sprijine de urechi. Dar când Păpădina cădea pe un scaun ţeapănă, ţinându-şi braţele cu palmele în sus, privind pe lângă el şi surâzând enigmatic, fără vreo legătură cu ce se discuta, prinţul îşi aducea aminte de nişte treburi grabnice şi-şi scurta vizita, spre disperarea împăratului.

Într-o zi, la o serbare, Păpădina stătea într-un cerc de oaspeţi, şi mai însufleţită ca de obicei, rostea o mulţime de vorbe de duh, la care împăratul dădea mulţumit din cap, când se ridică brusc, se duse la masă şi scoase de pe o tipsie, dintr-o grămadă de fructe, un bostan mic, auriu care îi atrăsese atenţia. Ieşi cu bostanul în mână fără să scoată un cuvânt, doar fructele rostogolindu-se în urma ei, în tăcerea îngheţată care se lăsase. Merse în odaia ei pipăind îngândurată bostanul şi se apucă să facă o păpuşă pornind de la acel bostan care îi era capul, şi întregind-o cu ceară de acelaşi auriu palid. Când fu gata era un prinţişor tare nostim şi care arăta ca viu numai că nu se putea mişca. Îi dete numele Aurin şi îl aşeză între celelalte păpuşi. Era cea mai izbutită păpuşă pe care o făcuseră vreodată mâinile ei atât de iscusite.

Păpădina îl privi cu atenţie şi simţi dragostea pentru prinţul din ceară ieşindu-i prin vârfurile degetelor ei vrăjite ca nişte lujeri lungi de bostan, încolăcindu-se pe baldachin, pe mobile şi pe balustrade, pe stâlpi şi pe turnuri, astfel că a doua zi întregul castel era plin de lujeri şi flori de bostan. Împăratul şi dregătorii se mirară cum de crescuseră aşa de iute şi se gândiră să-i dea jos dar văzând că florile luminau noaptea ca nişte lămpi şi decorau frumos castelul, înveselindu-l, îi lăsară în pace.

Păpădina cosea până târziu în patul ei plin cu păpuşi cu Aurin lângă ea. Iar când veneau peţitorii ieşea la dânşii cu Aurin în braţe, şi vorbea cu ei – sau mai bine zis tăcea cu ei – admirându-şi păpuşa.

-Păpădina e îndrăgostită de o păpuşă! spuneau unii.

-Păpădina, deşi e fată de măritat încă se joacă cu păpuşile, spuneau alţii.

În castel începură a se întâmpla lucruri ciudate. Într-o dimineaţă, împăratul şi mai mulţi curteni se treziră că purtau pe cap bostani în loc de turbane iar în altă zi, când o ceată de prinţi urcară scările încărcaţi cu daruri pentru Păpădina, o mulţime de bostani se rostogoliră spre ei dându-i de-a berbeleacul până afară din castel.

Noaptea, castelul era bântuit de umbre lungi cu capete rotunde care se iţeau prin locurile mai întunecate, iar dimineaţa câte un dregător se trezea şi se întreba de ce îşi simte gâtul aşa de ţeapăn şi îşi dădea seama că dormise cu capul pe un bostan în loc de pernă... Împăratul îşi iubea foarte mult fiica, şi neştiind ce să facă să o vadă fericită, merse la o vrăjitoare vestită şi o rugă să-l transforme pe Aurin într-un prinţ în carne şi oase pentru ca Păpădina să se poată mărita cu el.

Când auzi una ca asta, vrăjitoarea cea vestită, uscată şi răsucită, sări cât colo şi ţipă:

-Iaaaaah! O păpuşă, zici? Hi! hi! Vrei să-ţi măriţi fata cu o păpuşă? Hi! hi! Aşa am să fac! Vrăjitoarea puse ceaunul pe pirostrii, îl umplu cu apă, apoi ieşi şi culese în toiul nopţii o mulţime de buruieni şi aduse zece pisici negre pe care le aşeză în cerc în jurul ei, să miorlăie câtă vreme îşi va face vrăjile.

Le puse pe pisici să privească toate o dată la lemne iar focul se aprinse de la ochii lor. Dar în curând un şoarece trecu pe acolo adulmecând fiertura din ceaun şi o pisică sau două se luară după el. Prinţesa se transformă într-o păpuşă care stătea faţă în faţă cu Aurin ţinându-se de mâini.

Împăratul merse iar la vrăjitoarea cea vestită. Ea prinse de data aceasta douăzeci de dulăi negri şi răi şi îi puse în cerc. Totul merse cum trebuia dar pe la mijloc nu se ştie cum şi de unde, un iepure trecu prin preajmă şi un dulău fugi după dânsul. Cele două păpuşi prinseră o viaţă a lor, noaptea ele se mişcau şi vorbeau.

Vrăjitoarea îi promise împăratului că va face vrăji până când prinţesa Păpădina va reveni la vechea ei înfăţişare şi împăratul se linişti întrucâtva. El o pofti pe vrăjitoare chiar în castel pentru a-şi face treaba în siguranţă. De data aceasta ea strânse în jurul ceaunului treizeci de vrăjitoare înfiorătoare, care mai de care mai uscată şi mai încârligată şi totul merse bine dar spre sfârşit un bostan se desprinse de sus de pe un vrej şi căzu în ceaun împroşcându-le cu fiertură clocotită. Cele treizeci de vrăjitoare înfiorătoare, uscate şi încârligate căzură pe spate şi se transformară în păpuşi împreună cu împăratul şi toată curtea.

Iar Păpădina şi dragostea ei, Aurin au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi – deşi nu ştiu dacă ar fi potrivit să zic aşa, pentru că păpuşile nu îmbătrânesc - în odaia lor cu păpuşi, din castelul cu păpuşi care a rămas acolo, la locul lui şi în care nu a mai intrat nimeni, niciodată, deoarece localnicii se temeau să nu se lipească vreo vrajă de ei şi să împărtăşească aceeaşi soartă...