Clasificare
Yüklə 115,2 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Bovine Forma furioasa
- Ovine si caprine Forma furioasa
- Porcine Forma furioasa
- Un singur rezultat negativ nu garanteaza ca organismul nu este infectat.
- Vaccinurile cu virus modificat
- Acţiuni de supraveghere sanitară veterinară a rabiei
- Acţiuni de supraveghere sanitara veterinară a bolilor transmisibile de la animale la om (zoonoze)
|
R A B I A 
R A B I A (Turbarea)
Turbarea este o boală infecţioasă de etiologie virală, întâlnită la toate speciile de animale homeoterme , transmisibilă la om, caracterizată prin evoluţie acută cu manifestări nervoase exprimate prin hiperexcitabilitate şi agresivitate urmate de paralizii şi moarte. Rabia este o maladie identificată din Antichitate. Cuvântul grecesc "lyssa" utilizat pentru desemnarea rabiei înseamnă: nebunie. Cuvântul rabie vine din latinescul "rabiere" : a fi violent, care derivă din sanscrita veche "rabhas" a fi violent.
Turbarea a fost cunoscuta din cele mai vechi timpuri , existenta si formele ei clinice fiind semnalate si descrise in documente vechi care s’au transmis pan ala noi . o descriere ampla a bolii dateaza din primul secol al erei noastre , si este facuta de celsus. El prezinta nu numai semnele bolii , dar si unele indicatii privind profilaxia (arderea regiunii muscate de un animal turbat , cu fierul rosu , de exemplu , sau chiar amputarea regiunii respective , cand este posibil – mana , picior ). Transmisibilitatea , prin muscatura , este admisa , la fel , de mult timp , insa faptul nu este demonstart experimental decat la inceputul secolului al XIX-lea , cand intai Zinke (1804) si apoi Magendie (1821) si Hertwig (1829) reusesc sa transmita , cu regularitate , turbarea prin saliva animalelor bolnave. In 1881 , Pasteur si Roux au stabilit au stabilit ca agentul turbarii se gaseste in sistemul nervos central la animalele bolnave si moarte de turbare si ca , prin inocularea creierului sau maduvei spinarii , boala se reproduce totdeauna la animalele de laborator. Agentul patogen nu s-a putut vedea la microscop si nici nu s-a putut cultiva pe medii sintetice si de aceea , Pasteur , l-a denumit ”virusul rabic” (de la cuvantul latin virus-otrava). Ulterior , in perioada 1881-1884 , Pasteur a elaborat prima metoda stiintifica de imunizare antirabica , folosind o tulpina de virus rabic (de vaca) a carei patogenitate a fost modificata prin inoculari subdurale la iepuri. Dupa aproximativ 60 de pasaje , a constatat ca aceasta tulpina a devenit apatogena pentru caine , pe cale subcutanata , dar si-a pastrat proprietatile imunizante , iar pe cale intracerebrala , provoaca constant turbarea paralitica , dupa o incubatie de 7 zile. Aceasta varianta de virus rabic obtinuta in laborator a fost denumita de Pasteur “virus fix ” , pentru al deosebi de virusul nativ , care circula in natura , denumit “virus rabic de strada” . pentru imunizarea antirabica , Pasteur a folosit maduva spinarii de la iepuri inoculati subdural cu virus fix care se usuca (la 22o C , la intuneric , in prezenta hidratului de potasiu) , timp de 1-15 zile. Tratamentul antirabic a fost aplicat pentru prima data de Pasteur , in 1883 , la caini si in 1885 la om. In scurt timp , metoda pasteuriana s-a extins in toata lumea. Primul institut antirabic este infiintat la Odesa , de Gamaleia (1886) , iar al doilea , la Bucuresti , de Babes (1888). In 1889 , Babes si Lepp au aratat ca in sangele animalelor imunizate contra turbarii apar anticorpi specifici , care neutralizeaza virusul rabic , fix , si de strada “in vitro” , fiind primii care au folosit serul antirabic in tratamentul oamenilor muscati. Roux si Nocard (1890) , au stabilit ca saliva animalelor infectate cu virus rabic de strada devine virulenta cu 3-8 zile inaintea aparitiei primelor simptome de turbare. In 1892 , Babes a descris modificarile histopatologice in sistemul nervos central si a semnalat prezenta unor incluzii oxifile in citoplasma celulelor nervoase , fara sa arate insa importanta lor pentru diagnosticul turbarii. In 1903 , Negri demonstreaza specificitatea incluziilor descrise de Babes , care au fost denumite “corpusculii lui Negri”. In 1950 , la Congresul International de Microbiologie din Praga , aceasa denumire s-a rectificat , si astazi incluziile poarta denumirea de “corpusculii Babes-Negri “. Descoperiri importante s-au facut si in domeniul etiologiei , patogeniei si epizootologiei turbarii. S-a reusit cultivarea virusului rabic in culturi de tesuturi , in oua embrionate , in tumori maligne “in vivo” si “in vitro” , constatandu-se ca virusul formeaza incluzii oxifile nu numai in celulele nervoase , dar si in celulele epiteliale din cornee , virusul rabic nefiind strict neurotrop. S-a stabilit , de asemenea , ca in organismul infectat virusul se propaga centripet si centrifug nu numai pe traiectul nervilor, dar si pe cale sanguina si limfatica ; virusul nu este stabil ci se poate modifica relativ usor sub influenta conditiilor de mediu , observandu-se ca in diferite zone se intalnesc tulpini de virus deosebite ca virulenta si patogenitate.
Turbarea este produsa de un virus cu proprietati neurotrope , denumit de Pasteur „virus rabic de srada” , incadrat in familia Rhabdoviridae , genul Lyssavirus. Virusul are dimensiuni de 60-180 nm , contine ARN si este sensibil la eter si cloroform. La virusul rabic s-au descris antigene solubile , puse in evidenta in lichidul de cultura al celulelor infectate si antigene legate de particula virala. Antigenele virale se prezinta sub doua antigene majore : antigene de suprafata reprezentate de proteinele de invelis , ce induc anticorpi neutralizanti , protectori si hemaglutinoinhibanti si antigene neproteice reprezentate de nucleocapsida , care induc anticorpi fixatori de complement , precipitanti pentru imunofluorescenta. Analizele efectuate cu ajutorul monoclonali au pus in evidenta deosebiri antigenice intre tulpinile de virus rabic salbatic izolate din diferite zone ale globului. Existenta acestor diferente pune problema alegerii tulpinii de virus pentru prepararea vaccinului antirabic folosit intr-o anumita zona geografica. Unele diferente antigenice au fost semnalate si intre tulpinile de virus rabic folosite la prepararea vaccinurilor. In genul Lyssavirus se dsting 4 serotipuri , diferentiate prin texte de protectie incrucisata : asa-numitul virus adevarat al turbarii (serotipul 1) , virusul Lagos al liliecilor (serotipul 2) , rabdovirusul Mokola (serotipul 3) si rabdovirusul Duvenhage (serotipul 4). Virusurile liliacului European (EBL) , subdivizat in doua biotipuri (EBL-1 si EBL-2) sunt de asemenea membri ai genului Lyssavirus dar nu au fost inca incadrati in serotipuri. Virusurile incadrate in serotipurile 2,3,4 si EBL sunt cunoscute ca virusuri asemanatoare virusului rabiei.
s
Cu cateva exceptii , rabia este intalnita peste tot in lume . Tarile care au fost ferrite de virusul rabic sunt : Anglia , Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Japonia, Australia , Singapore, Indonezia. Otara este considerata libera din punct de vedere al rabie , daca nu sau inregistrat cazuri de rabie, atat la oameni , cat si la animale , in ultimii doi ani. In unele cazuri , multe tari practica vaccinarea contra turbare si la animalele salbatice , dar virusul este prezent datorita tarilor vecine.
Raspandirea rabiei in Europa – 2006 Rabia la animale
In fiecare an, numarul deceselor provocate de turbare este de ordinul a 40.000 pe tot globul. Asia este continentul cu cel mai mare numar de cazuri de turbare la oameni cu peste 95% din cazuri si aproximativ 35.000 de decese anual. In 1983, raportul OMS arata ca turbarea este responsabila pentru 50.000 de decese in tari unde boala este endemica, in mod special in Asia si subcontinentul indian. Cu toate ca afecteaza toate varstele, rabia se intalneste mai des la copiii sub 15 ani. Toate mamiferele se pot infecta cu virusul rabic si pot prezenta semne clinice. Un rezervor important al virusului il reprezinta membrii ai speciilor : Canidae – caini , sacali , coioti , lupi , vulpi , Mustelaidae – sconcsi , jderi, nevastuici , Veverridae – manguste , Procyonidae – ratoni si ordinul Chiroptera – lilieci . un rezervor important de gazde , in diferite regiuni ale lumii il reprezinta : lilieci insectivori , sconcsi , ratoni si vulpile in America ; vulpile in Europa continentala , Canada si Groenlanda ; cainii in Africa , Asia, Centrul si Sudul Americii ; sacalii in Asia si Africa ; lilieci in America de Sud ; lupii in asia si europa de Est ; ratoni in rusia si tarile vecine.
Evoluţia obişnuită este cea sporadică, dar poate lua uneori şi caracter endemic în zonele cu potenţial rabigen ridicat
Virusul este , de obicei , prezent in sangele , nervii si saliva animalelor infectate. Infectia are loc , de obicei , dar nu neaparat ,prin muscatura. De cele mai multe ori animalul infestat este deosebit de agresiv , poate ataca fara a fi provocat si expun astfel un comportament atipic.Infecţia este posibilă şi prin contactul cu mucoasele (conjunctivală, pituitară) sau piele cu leziuni recente.Transmiterea poate avea loc , de asemenea , si prin aerosoli , acolo unde virusul se gaseste in cantitati foarte mari , cum ar fi pesterile unde traiesc lilieci. Calea digestivă este posibilă, vulpea fiind una din speciile care se infectează cel mai uşor pe această cale. Calea transplacentară a fost citată de literatura de specialitate ca posibilă la câini, bovine şi sconcşi Sângele, carnea,laptele, urina, fecalele sunt aproape lipsite de virulenţă. Transmiterea de la om la om este foarte rara , doar prin transplant sau foarte foarte rar prin muscatura sau sarut. Animalele ce prezinta forma nervoasa disemineaza boala mai rapid decat cele ce prezinta forma paralitica , iar carnivorele sunt vectori mai buni decat ierbivorele.transmiterea este produsa de 50-90% din animalele infectate. Perioada de infectare poate incepe inaintea aparitiei semnelor clinie. Pisicile devin vectori de transmitere inainte cu 1-5 zile de aparitia simptomelor , bovinele cu 1-2 zile iar liliecii cu 2 saptamani. Cainii pot transmite boala cu 1-5 zile inainte de aparitia simptomelor , dar unele teste au aratat ca virusul este prezent in saliva inainte cu 13 zile de declansarea semnelor clinice. Purtatorii asimptomaticii au fost foarte rari depistati in cadrul animalelor domestice. Au fost raportate cazuri in Etiopia si India , la un caine infectat experimental , care nu prezenta semne clinice , dar s’au gasit urme de virus in saliva si tonsile , nu si in creier sau alte organe. Dupa o infectare tipica , la om , prin muscatura , virusul , direct sau indirect trece in sistemul nervos periferic si apoi ajunge , prin intermediul nervilor , la sistemul nervos central. In timpul acestei faze , virusul nu poate fi detectat usor , iar vaccinarea poate induce imunitate celulara pentru a bloca simptomele. Odata ajuns in creier , se produce encefalita si se declanseaza semnele clinice. Poate , de asemenea , sa inflameze maduva si sa se produca mielita.
Perioada de incubatie variaza in functie de cantitate de virus transmis, tulpina din care acesta face parte , locul muscaturii (muscaturile apropiate de cap au o perioada de incubatie mai scurta) si de imunitatea gazdei. La caini si pisici , perioada de incubatie este de la 10 zile la 6 luni ‚ cele mai multe cazuri apar dupa 2 sapt , maxim 2 luni. La bovine perioada de incubatie pentru infectarea prin muscatura de lilieci infestati este de la 25 zile la mai mult de 5 saptamani.
Formele meningiene de turbare , cu evolutie supraacuta , foarte rar intalnite , pot fi confundate cu meningoencefalita din boala lui Carre.
Este defavorabil , deoarece boala se termina aproape fara exceptie , prin moartea animalelor.
Se deosebesc două forme clinice distincte: - furioasă - paralitică. Câine 
Forma furioasă Faza prodromică - adesea trece neobservată: animalul devine capricios, irascibil, mai afectuos faţă de stăpân sau din contră indiferent, trist, se retrage în locuri mai izolate, mai întunecate. Stările de abatere şi nelinişte se succed brusc fără nici un motiv, animalul se mişcă continuu, răscoleşte aşternutul, scormoneşte pământul reacţionează brusc şi exagerat la orice excitaţie (zgomot, lumină, atingere etc), în unele cazuri pare a avea halucinaţii auditive şi vizuale, atenţia nu poate fi reţinută decât pentru foarte puţin timp. Apetitul, conservat la început, diminua treptat, animalul prezintă pervertirea gustului, înghiţind obiecte necomestibile. Uneori la locul muşcăturii apare prurit ceea ce poate duce la automutilarea regiunii respective. Setea este conservată sau chiar exagerată, câinele nu prezintă hidrofobie. La masculi se poate observa exagerarea instinctului genezic. Vocea devine mai groasă, răguşită, iar lătratul scurt şi sacadat. Durata acestei faze este în medie de 1-3 zile. Faza de stare - câinele devine agresiv, la început faţă de animale, fără motiv, intră în stare de fiirie la cea mai mică excitaţie. Muşcă chiar şi obiecte dure cu o forţă mare ce poate duce la ruperea dinţilor şi chiar fractura maxilarelor. Privirea este fixă, pânditoare şi feroce. In perioada dintre două stări de agresivitate privirea este rătăcită, faciesul inexpresiv. Animalul are tendinţa de a fugi de acasă şi a parcurge distanţe mari, fără nici o ţintă (dromomanie) şi dacă întâlneşte persoane sau animale le atacă. Vocea este răguşită, iar lătratul sfârşeşte, de obicei, printr-un urlet prelung. La unele animale se constată strabism convergent sau divergent, mioză sau midriază, inegalitate pupilară, vomismente sau diaree cu sânge. Durata acestei faze este 2-6 zile. Forma paralitică - câinele nu mai poate degluti, nici mişca,devine afon, maxilarul inferior atârnă inert, din gura întredeschisă se scurge multă salivă filantă, vâscoasă, ochii devin imobili, pleoapa a 3-a proeminentă. Paralizia ia loc treptat acceselor de excitaţie, apare paraplegia, deplasarea nu mai este posibilă şi după câteva ore de agonie se produce moartea prin asfixie. Această fază durează 1-3 zile, rar 5 zile. Forma paralitică începe cu o stare de depresiune, urmată foarte repede de paralizia muşchilor faringieni şi maseteri. Deglutiţia devine imposibilă, gura este ţinută întredeschisă, din ea scurgându-se o salivă filantă, lătratul este răguşit, apoi animalul devine afon. Faciesul exprimă tristeţe, suferinţă, privirea este pierdută, absentă. Moartea survine pe fondul unei paralizii generalizate după 3-4 zile. Pisica Pisica este agresivă încă din faza prodromică, miaună neîncetat, cu o voce stridentă apoi răguşită, se repede la animale şi oameni, muşcă, zgârie. Pupilele sunt puternic dilatate, uneori inegale. In gaza de excitaţie sunt frecvente accesele convulsivante - pisicile cad jos, se rostogolesc şi pot muri subit. In faza paralitică se produce pareza şi paralizia diferitelor grupe musculare, începând cu ale laringelui şi maseterii. Durata bolii în această formă este de 3-6 zile. In forma paralitică intervine precoce paralizia maseterilor, pisica ţine gura deschisă, salivează abundent, este agresivă. Boala se termină prin moarte, în 2-4 zile, datorită paraliziei centrilor respiratori. Cabaline La cal , turbarea evolueaza cu o simptomatologie asemanatoare cu a cainelui. Simptomele apar dupa o perioada de incubatie de 1-3 luni , rareori ,mai mult. Forma furioasa – incepe prin neliniste ; calul misca mereu coada , bate si racaie cu piciorul , se culca , se scoala , se tavaleste pe jos , ridica brusc capul , se repede la alti cai , musca , loveste cu picioarele obiectele din lemn sau fier din jur , etc. Caii prezinta pervertirea gustului , dar din cauza paraliziei nu pot inghitii. Nu prezinta hidrofobie. Se observa pruritul cel mai frecvent decat la alte specii ; adeseori caii se autoimunizeaza singuri , smulgandu-si bucati mari de piele si muschi de la locul muscaturii infectate , tendinta de a fugi este foarte puternica la cal , care se smulge din lant si pleaca , alergand fara sa tina seama de obstacole , muscand si distrugand tot ce intalneste in cale. Paralizia incepe cu trenul posterior si boala se termina cu moartea in 4-6 zile de la aparitia primelor simptome. Forma paralitica - se manifesta prin depresiune si imobilitate. Animalul este linistit si , de obicei , sta sprijinit cu capul de perete sau iesle , complet imobil timp de mai multe ore. Dupa ce apar paraliziile , calul se culca si moare dupa 1-2 zile. Bovine Forma furioasa – salivatie abundenta , modificarea vocii , cascaturi frecvente , excitatie puternica si alte modificari de comportament. Dupa 1-2 zile , animalul devine agresiv , rage aproape fara intrerupere , se agita , se smulge din lant , distruge ieslea , se repede la alte animale ; daca sunt inchise in adapost , sar pe pereti si se izbesc cu capul cu atata forta , incat adeseori isi fractureaza coarnele. Taurinele turbate sunt extrem de agresive fata de caini , nu numai cand ii vad , dar si cand aud latratul de caine intra in acces de furie. Pe pasune , accesul de furie se manifesta la inceput prin neliniste puternica ; o vaca turbata se agita mereu , impunge alte animale , sare pe ele ca pentru monta , apoi se reped mugind ragusit , cu ochii injectati , scormonind pamantul cu coarnele , ataca oamenii si , mai ale , cainii. Boala se termina prin paralizie si moarte dupa 4-6 zile. Forma paralitica – incepe printr-o sensibilitate pronuntata a regiunii glosofaringiene , care se poate confunda cu o faringita de alta natura. Animalul saliveaza abundent , misca buzele aproape fara intrerupere , scoate mereu limba si incearca sa inghita ; rumegarea inceteaza si uneori apar meteorisme. Vocea devine ragusita sau stridenta , animalul rage mereu , scotand sunete neobisnuit de lungi. Apoi boala trece in faza paralitica manifestata prin pareza trenului posterior si mers vaccilant. Ulterior , animalul cade jos si , dupa o agonie de 2-3 zile , moare prin asfixie , in 3-6 zile de la aparitia primelor semne clinice. Ovine si caprine Forma furioasa – semnele prodromice sunt repede urmate de furie si agresivitate. Animalul turbat alearga tot timpul , se opreste brusc , loveste pamantul cu picioarele, scutura capul , sforaie zgomotos. Pupilele sunt puternic dilatate , ochii congestionati , strabism convergent sau divergent , uni sau bilateral. Manifesta prurit la locul muscaturii , se ling , se freaca de pereti , isi smulg lana. Nu rareori , in timpul accesului de furie se produce moartea subita , din cauza edemului pulmonar supraacut , din gura si narile animalului scurgandu-se o mare cantitate de lichid spumos sanguinolent. Evolutia dureaza de la 2 la 8 zile , fiind mai lunga la capre. Forma paralitica – midriaza-mioza , privire speriata , modificarea vocii , apar pareze si paralizii care duc la moarte in 24 de ore pana la 3 zile de la aparitia simptomelor. Porcine Forma furioasa – hiperestezie puternica ; porcul devine foarte agresiv , se agita tot timpul , tipa ascutit sau grohaie cu voce ragusita , se repede la alti porci sau la alte animale , provocand plagi grave prin smulgere de tesuturi. Scroafele isi devoreaza purceii. Boala la porc evolueaza mai repede decat la alte specii si ,dupa o faza paralitica scurta , se termin acu moarte prin asfixie in 24-48 de ore. Forma paralitica – rara la porc , se manifesta prin paralizii care duc la moarte prin asfixie in 12-24 de ore. Carnea provenita de la porcii muscati de un animal turbat si sacrificati se poate da in consum cu exceptia regiunii in care s-a produs muscatura , a capului si a coloanei vertebrale , numai daca sacrificarea s-a facut inmaxim 6 zile de la muscatura. Vulpe Modificarea radicală a comportamentului, vulpile pătrund în localităţi, în adăposturile animalelor domestice în plină zi, devin blânde, se Iasă mângâiate, prinse şi legate, şi fără să devină agresive muşcă animalele şi oamenii cu o discreţie ce face ca rănile superficiale să treacă neobservate. Animalele devin indiferente la ce se petrece în jurul lor, au privirea fixă, prezintă pică, mişcări în manej, opistotonus, rostogoliri, apoi se instalează paraliziile, mersul devine nesigur, nu se mai pot ţine pe picioare şi sfârşesc prin moarte după 3-4 zile. Pasari La pasari turbarea se intalneste foarte rar (s-a descris la gaina) si evolueaza , de regula , sub forma furioasa. In faza prodromica gaina bolnava bolnava devine foarte nelinistita si speriata , alearga mereu , din cand in cand sare brusc in aer , batand din aripi ; prezinta strabism , penele se zbarlesc , privirea devine fixa , vocea stridenta sau ragusita – haraitoare , ca de cioara. In faza de excitatie , gaina devine agresiva , ataca oameni , animale , pasarile , lovind cu ciocul , cu aripile si cu picioarele. Pasarea moare in 2-3 zile , cu pareze si paralizii progresive
Modificările macroscopice sunt ne-caracteristice, deshidratare, slăbire, blana murdară, plăgi recente cutanate, dinţi rupţi, corpuri străine în stomac, stază venoasă, sânge slab coagulat, negricios. Axul cerebrospinal este hiperemiat, edemaţiat şi cu peteşii. Histopatologic: leziune patognomonică = incluzi oxifile (corpusculii Babeş-Negri) în citoplasmă neuronilor şi în prelungirile acestora mai ales în neuronii din cornul lui Ammon, celulele piramidale din scoarţa cerebrală şi în celulele Purkinje din cerebel. Aceştia reprezintă locul de replicare al virusului rabic, la microscopul electronic apar ca mase înglobând agregate de virioni. In turbarea naturală, la câine, corpusculii Babeş-Negri apar la cea. 90% din cazuri. Leziuni nervoase ne-caracteristice = infiltraţii limfo-histiocitare, alterări neuronale (degenerare hidropică, tigroliză, picnoză, cariorexă). Infiltraţii nodulare în creier reprezentate de acumulări de celule gliale cu sau fără neuronofagie (nodulii rabici ai lui Babeş). Aceleaşi leziuni însoţite de neuronofagie, localizate în ganglionii cerebrospinali se cunosc sub numele de nodulii Van Gehucten şi Nellis. 
Virusul rabic – microscopic corpusculii Babes-Negri , patognomonici infectiei cu rabie.
Un singur rezultat negativ nu garanteaza ca organismul nu este infectat. De obicei se fac , in paralel , si teste experimentale , pe soareci .
Imunoprofilaxia Istoricul imunizarii In 1804, Zinke, in Germania, a facut prima transmitere experimentala a virusului prin inoculare de saliva. In 1879, la Lyon, Victor Galtier a realizat transmiterea virusului de la caine la iepure si de la iepure la caine. In 1881, Roux, Chamberland si Thuillier, membri ai echipei profesorului Louis Pasteur, au aratat ca sistemul nervos central este principalul loc de replicare a virusului rabiei. Cercetatorii au transmis turbarea prin inoculare sub-menigeala la iepuri. Pasteur a administrat pentru prima data vaccinul, pe 6 iulie 1885, tanarului Joseph Meister, care fusese muscat de 14 ori de un caine cu 60 de ore inainte. Vaccinul a fost administrat subcutanat si a constat in extracte de maduva spinarii de la iepuri tinut intr-un recipient deschis timp de 15 zile. Alte 12 inoculari cu extracte de o virulenta din ce in ce mai mare i-au fost administrate in urmatoarele 10 zile. In total 2.500 de victime ale muscaturilor au fost vaccinate in urmatoarele 15 luni. Pana de curand , recomandata doar persoanelor care prezentau risc profesional (veterinari, personal de laborator, tabacari, taxidermisti, lucratori in zootehnie sau lucratori forestieri), imunizarea impotriva rabiei este recomandata calatorilor, inclusiv copiilor de peste 12 luni, care planuiesc sa stea in zone endemice. In plus, vaccinul antirabic este administrat persoanelor care au intrat in contact cu un animal care ar putea avea rabie. In acest caz vaccinul, care necesita cinci injectii, este echivalent cu un tratament "post-expunere". Dupa cat de grava este muscatura, uneori este combinat cu o doza de imunoglobulina antirabica. Pana acum este singurul tratament impotriva turbarii. Vaccinul neutralizeaza virusul inainte ca acesta sa atinga encefalul; odata atins encefalul, finalul este totdeauna fatal. Vaccinurile utilizate la acest moment pot fi clasificate în vaccinuri cu virus viu modificat şi vaccinuri inactivate. Vaccinurile cu virus modificat se obţin pe ouă embrionate de găină, folosind tulpina Flury LEP, sau pe culturi celulare: linie celulară canină, celule de porc, renale de bovine, linii celulare de hamster. Dozele, indiferent de specie, sunt de 1 ml, cu rapel anual, iar la câine, pentru unele vaccinuri la 3 ani. Vaccinurile inactivate au ca substrat în producţia virusului encefal de la animale adulte, encefal de animale nou născute, culturi celulare şi ouă embrionate. Pentru inactivare sunt utilizate metode fizice (temperatură, ultraviolete) sau chimice (fenol, betapropriolactonă). Vaccinurile preparate pe encefal sunt recomandate numai câinilor şi pisicilor, iar celelalte şi pentru alte specii de animale. Dozele sunt în general de 1-2 ml, cu rapel anual, iar la câine, pentru unele vaccinuri la 3 ani.
Turbarea este o boala supusă declarării oficiale şi carantinei de gradul III. Animalele cu semne de turbare, cele suspecte de turbare (prezintă semne clinice suspecte) indiferent de specie, ca şi carnivorele (câini, pisici) suspecte de contaminare (muşcate, bănuite că au fost muşcate sau care au venit în contact cu animale bolnave sau suspecte de turbare), vor fi ucise şi după prelevarea probelor pentru diagnosticul de laborator se distrug. Se exceptează de la această măsură solipedele, rumegătoarele şi porcinele suspecte de turbare, dacă pot fi puse sub observaţie sanitară veterinară în condiţii de totală izolare şi securitate, care vor fi ţinute în viaţă în scop de infirmare sau confirmare a turbării, precum şi câinii suspecţi de contaminare, cu utilizare specială sau câinii de mare valoare. Carnivorele suspecte de turbare şi cele suspecte de contaminare, care au muşcat sau zgâriat sau au venit într-un alt mod în contact cu alte animale sau oameni, precum şi solipedele, rumegătoarele şi porcinele suspecte de turbare care au venit în contact cu persoane în condiţii în care ar fî putut fî posibilă o contaminare a acestora, vor fi puse în observaţie sanitară veterinară timp de 10 zile. Dacă în acest timp nu se declară turbarea, animalele suspecte de turbare se scot din observaţie, în schimb carnivorele suspecte de contaminare se vor ucide, ele putând face boala mai târziu. Observaţia sanitară veterinară de 10 zile se aplică obligatoriu şi la animalele fără semne de turbare sau antecedente (considerate sănătoase) care au muşcat sau zgâriat persoane sau animale. La apariţia cazurilor de turbare la animalele domestice de producţie, după uciderea celor cu semne clinice de boală, se va recurge la vaccinarea antirabică a animalelor rămase, dacă nu au fost supuse acestei operaţiuni în ultimele 6 luni şi se vor ţine sub supraveghere sanitară veterinară timp de 3 luni. Când într-un efectiv de solipede, rumegătoare sau porci au pătruns carnivore domestice sau sălbatice, turbate sau bănuite de turbare» animalele cu semne de muşcături, indiferent dacă au fost sau nu vaccinate antirabic anterior, vor fi sacrificate sub supraveghere sanitară veterinară în cel mult 6 zile de la data muşcăturii, confîscându-se capul, coloana vertebrală şi zona în care s-a produs muşcătura. Restul animalelor la care nu se constată urme de muşcătură, se vor vaccina antirabic, dacă nu au fost vaccinate în ultimele 6 luni şi vor fi puse sub măsuri de carantină şi supraveghere timp de 3 luni în cazul rumegătoarelor mici şi porcinelor şi respectiv de 6 luni, în cazul rumegătoarelor mari şi solipedelor. Carnea, laptele şi orice produse de la animalele turbate sau suspecte de turbare se vor distruge. Locurile unde au stat sau au fost ucise animalele bolnave sau bănuite de turbare şi obiectele care au venit în contact cu acestea se vor dezinfecta. Stingerea bolii şi ridicarea măsurilor de carantină se face după 3 luni de la ultimul caz de moarte sau uciderea din cauza turbării şi dacă în localitatea respectivă nu mai există animale în carantină sau sub observaţie sanitară veterinară pentru această boală.
Majoritatea cazurilor de rabie in america au fost depistate in salbaticie. In anul 2001 , 37% din cazuri au fost la ratoni , 30% la sconcsi , 17% la lilieci , 6% la vulpi si mai putin de 1% la celelalte animale. Cazurile la animalele domestice au fost mai putine de 10% din totalul anual. Vaccinurile au scazut rata infestarii la caine , de la 5000 de caini infestati in 1946 la 338 in 1987. Pisicile , bovinele , cabalinele si animalele tinute in captivitate au un risc mai ridicat de infectare datorita ratei scazute de vaccinare la aceste specii. Rabia la oameni
La oameni , perioada de incubatie este de la cateva zile la cativa ani. In cele mai multe cazuri , semnele clinice apar dupa 1-3 luni. In studiile facute , aproximativ 4-10% din cazuri au avut perioada de incubatie de 6 luni sau mai mult.
Faza prodromica – hiperemie , dureri de cap , disconfort , durere , prurit. Dupa cateva zile , pot aparea anxietate, confuzie si agitatie , si se continua cu insomnie, hipersensibilitate la lumina si zgomot , delir , halucinatii , paralizii partiale , hipersalivatie , dificultate de deglutire si convulsii. In forma furioasa – hiperexcitabilitate , hidrofobie , spasme musculare al nivelul muschilor fetei , gatului sau diafragmului , fluctuatii mari ale temperaturii corporale , pulsului si presiunii sangvine , coma , insuficienat cardiaca si respiratorie ; iar in forma paralitica – paralizii generalizate. Moartea survine , in general in 2-10 zile , supravietuirea este foarte rara.
Saliva umana contine virusul rabic ; transmiterea de la om la om e teoretic posibila , dar rara. Activitatile care expun un risc de transmitere al bolii sunt muscatura , sarutul , sau alte contacte directe dintre saliva si mucoase sau cu leziuni de la nivelul pielii , sau prin contact sexual. Se recomanda tratament profilactic dupa folosirea instrumentelor pentru autopsie , sau pentru ingrijirea pacientilor , atunci cand exista posibilitatea ca instrumentele sa fi trecut pe la nivelul nervilor. Fecalele , sangele , urina si alte lichide corporale nu contin virusul. Putine cazuri de transmitere au fost semnalate prin transplant de cornee , si cateva cazuri au fost semnalate recent , de la un singur donator de organe infectat. Nu este cunoscut inca , cu cat timp inaintea aparitiei semnelor clinice, un om poate transmite boala , se recomanda tratament profilactit tuturor persoanelor ce au luat contact cu bolnavul cu 14 zile inainte de aparitia simptomelor.
Investigatiile fac mai usor diagnosticul rabiei la oameni si pot include:
- testul direct cu anticorpi fluorescenti. Este un test uzual, rapid, care detecteaza proteinele ce alcatuiesc virusul rabic. Testul se face prin prelevarea unei mostre de tesut din zona potential infectata - testul de polimerizare in lant. Acest test detecteaza materialul genetic (ADN) al proteinelor din virusul rabic, este foarte exact si poate fi facut din saliva, lichid cefalorahidian sau oricare alt tesut. Daca o persoana a fost muscata sau expusa in alt fel virusului rabic, se pot administra o serie de vaccinuri, ca si profilaxie postexpunere, pana la sosirea rezultatelor testelor care sa confirme boala si care au ca scop prevenirea instalarii bolii inainte ca diagnosticul sa fie confirmat prin teste specifice. Muscatura provocata de un animal cu risc mic de a fi infectat cu rabie Daca un animal cu risc mic de a fi infectat cu virusul rabic, cum ar fi animalele de companie ca pisicile sau cainii, musca pe cineva, se impune capturarea acestuia de catre autoritatile special pregatite pentru a prinde animalele infestate cu rabie, tinerea acestora in carantina si urmarirea lor pentru aproximativ 10 zile si daca: - animalul nu prezinta semne de boala in acest interval, se presupune ca nu a fost infestat in momentul muscaturii si ca persoana muscata nu necesita tratament - animalul dezvolta semne de boala, atunci se va incepe tratament preventiv. Animalul infestat va fi omorat (eutanasiat) iar tesutul sau cerebral va fi supus unor teste care sa confirme existenta bolii. Dureaza doar cateva ore pentru a se efectua aceste teste. Daca rezultatul este negativ, se poate opri tratamentul prevenitv. Muscatura provocata de un animal cu risc crescut de a fi infectat cu rabie Daca o persoana este muscata de un animal cu risc mare de a fi infectat cu virusul rabic, trebuie contactat imediat Departamentul de Sanatate Publica local. Animalul infestat va fi capturat de personalul special antrenat pentru aceasta. In functie de protocoalele urmate de departamentul respectiv, animalul poate fi observat sau eutanasiat. In cazul eutanasierii, tesutul cerebral al animalului va fi supus testarii pentru confirmarea diagnosticului. In tot acest timp, persoana muscata va fi supusa tratamentului. Daca testele sunt negative, tratamentul se opreste. Daca testele sunt pozitive, tratamentul se continua. Uneori, animalul suspectat de a avea rabie nu poate fi capturat. In acest caz, este indicata contactarea Departamentului de Sanatate Publica local, pentru a afla care specii de animale din zona respectiva au un risc crescut de a fi infectate si de a determina astfel daca trebuie sau nu initiat un tratament. Infectia cu virusul rabic poate fi suspicionata si cand nu este decelabila o muscatura de animal. Liliecii in special, dat fiind ca au dimensiuni reduse, pot provoca muscaturi sau zgarieturi ce nu sunt usor observabile. Atunci cand exista persoane sau copii care au venit in contact direct cu un liliac sau acest animal este gasit in incaperi in care se afla persoane care dorm sau care nu sunt constiente trebuie contactat un medic iar copiii trebuie invatati sa evite contactul cu liliecii sau alte animale salbatice.
 Tratamentul , in acest caz , este foarte eficace daca se administreaza in maxim 14 zile de la infectare. Primul pas este curatarea ranii cu multa apa si sapun pentru a reduce riscul unei infectii. Este indicata efectuarea unui consult medical de specialitate pentru a se stabili un tratament mai complex al ranii.
In America pacientii primesc o doza de imunoglobulina si 4 doze de vaccin antirabic pe o perioada de 28 zile. Jumatate din doza de imunoglobulina este injectata la nivelul muscaturii , daca este posibil. Prima doza de vaccin se face cat mai repede posibil , oar celelalte 4 in a treia , a saptea , apaisprezecea si a douazecisiopta zi de la prima injectie. Pacientii ce au fost vaccinati antirabic inainte de infectare , nu vor mai primi doza de imunoglobulina , doar vaccinul antirabic postinfectie. Acţiuni de supraveghere sanitară veterinară a rabiei (B-058) 1. Supraveghere prin imunofluorescenţă directă şi după caz prin examene histologice, virusologice şi identificarea de genom viral la carnivore domestice şi sălbatice, precum şi la celelalte mamifere domestice moarte sau tăiate de necesitate care au prezentat simptoame nervoase.
5. Supravegherea activă a rabiei la vulpe în scopul determinării eficienţei vaccinării prin determinarea marker-ului vaccinai, prin examene de laborator pe un număr de 8 vulpi vânate/km . 6. Depistarea şi identificarea tulpinilor de virus rabic, prin investigaţii de biologie moleculară. 1. Notificarea bolii se face în conformitate cu prevederile Ordinului MAA nr. 156/27.12.1999, pentru aprobarea normei sanitare veterinare privind anunţarea, declararea şi notificarea unor boli transmisibile ale animalelor. 2. Probele (capul animalelor moarte sau sacrificate) prelevate pentru examen virusologie (inclusiv bioprobă) şi histologic, se trimit la LSVSAJ şi/sau după caz la IDSA, cu respectarea condiţiilor sanitare veterinare obligatorii privind prelevarea, ambalarea, identificarea şi expedierea acestora.Probele de creier provenite de la rumegătoare domestice şi sălbatice la care 3. Diagnosticul de rabie a fost negativ se vor examina histologic pentru EST, Aujeszky, listerioză. 4.Recoltarea în scop de diagnostic a animalelor din mediul silvatic suspecte de boală, se realizează de câte ori se consideră necesar, conform prevederilor protocolului comun ANSVSA, AGVPS, RNP- ROMSILVA. şi cu aprobarea în regim de urgenţă a MAPDR. 5.Investigaţiile prin epidemiologie moleculară se efectuează la IDSA. 6.In exploataţiile în care s-au diagnosticat cazuri de rabie se impun restricţii de mişcare a animalelor cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare.
Pentru rabie se aplică supravegherea anatomopatologică şi de laborator la speciile receptive. 1. Vaccinarea orală la vulpi conform programului de profilaxie specifica aprobat de ANSVSA 2. Vaccinarea câinilor şi pisicilor în vârsta de peste 3 luni o dată pe an, în lunile octombrie-decembrie, cu vaccinări de completare. 3. Vaccinarea in caz de necesitatea a animalelor suspecte de infecţie.
Yüklə 115,2 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
lasificare
Rezistenta virusului rabiei difera in limite largi si depinde in mare masura de materialul in care se gaseste. Procesele proteolitice care distrug
ubstanta nervoasa distrug concomitent si virusul rabic. In general , virusul se distruge repede sub actiunea luminii soalre si a calduri si se conserva bine in stare uscata si la temperaturi joase. Eliminat cu saliva in mediul extern , viusul ramane viabil cel mult 24 ore. Putrefactia si autoliza actioneaza lent. Astfel , in cadavre virusul poate supravietui 45 de zile. Bila il distruge in cateva minute , iar sucul gastric in 3-5 ore. Prin uscare lenta , virusul se distruge treptat in 10-14 zile , dar prin uscare rapida si congelare , se conserva peste 3 ani ; congelarile si decongelarile repetate ill distrug. In solutie apoasa de glicerina 50% si pastrat la rece , virusul „de strada” se conserva pana la 2 ani , iar virusul „fix” , pana la 1 an. Toate substantele antiseptice ditrug repede virusul rabic. 
