Clive Cussler

— O, fiice ale lui Odiseu şi Circe, fie ca viaţa să le fie răpită celor ce nu sunt demni de ea.

Epona a continuat să cânte, oprindu-se doar când celelalte femei au ridicat braţele în aer şi au intonat la unison. Ca şi în alte ocazii, incantaţia a fost repetată, tot mai tare, după care a scăzut ca intensitate, pe măsură ce femeile coborau braţele, ajungând o simplă şoaptă.

Dirk a observat că Summer părea să nu ştie unde se afla. Privea spre Epona şi spre coloanele înălţate în jurul altarului fără să vadă nimic. În ochi nu i se citea spaima. Era atât de drogată, încât nu-şi închipui că viaţa îi era în primejdie.

Epona a băgat mâna printre pliurile rochiei şi a scos pumnalul de ceremonie pe care l-a ridicat deasupra capului. Celelalte femei au urcat treptele şi şi-au înconjurat zeiţa, scoţând şi ele pumnale pe care le-au înălţat în aer.

În ochii lui Dirk s-a întipărit groaza celui care ştia că lumea lui va fi curând înveşmântată în straiul negru al morţii. Disperat, a urlat, dar sunetul vocii lui a rămas mut pentru că avea căluş în gură.

Apoi Epona a intonat cântecul morţii:

— Aici zace cineva care nu trebuia să se fi născut.

Pumnalul ei şi pumnalele celorlalte femei au sclipit ameninţător în luminile care se roteau.

Capitolul 47

În fracţiunea de secundă în care Epona şi celelalte femei se pregăteau să înfigă pumnalele în trupul neajutorat al lui Summer, două fantome îmbrăcate în negru din cap până în picioare au apărui ca prin farmec în faţa altarului. Siluetă mai înaltă a prins încheietura mâinii pe care Epona o ridicase, a răsucit-o şi, spre consternarea femeilor care o înconjurau pe Summer, a silit-o să îngenuncheze.

— În seara asta, nu, a spus Pitt. Spectacolul s-a terminat.

Cu mişcări de felină, Giordino a dat roată altarului, îndreptând ţeava puştii către femei, ca să le împiedice să intervină.

— Înapoi! Le-a poruncit cu glas autoritar. Aruncaţi pumnalele şi îndepărtaţi-vă până la marginea scărilor.

Ţinând cu o mână ţeava puştii lipită de pieptul Eponei, Pitt s-a folosit de cealaltă mână ca să o elibereze pe Summer, care era legată de altar cu o curea petrecută peste stomac.

Derutate şi temătoare, femeile s-au tras încet de lângă altar şi s-au grupat, de parcă instinctul le-ar fi dictat să caute apărare. Giordino nu s-a lăsat păcălit de aparenţe. Pe Ometepe, surorile acelor femei luptaseră ca nişte tigroaice împotriva forţelor speciale. Şi-a încordat atenţia când a văzut că nu aveau intenţia de a azvârli pumnalele, ba chiar începuseră să se mişte, formând un cerc în jurul lui. Giordino a înţeles că trebuia să renunţe la menajamente, pentru că era inutil să le ceară din nou să-şi arunce pumnalele. A ochit cu atenţie, a apăsat pe trăgaci şi a retezat cu un glonţ lobul urechii unei femei care părea să deţină o funcţie de comandă în cadrul grupului.

Imediat după aceea, Giordino a încremenit văzând că femeia lăsa impresia că este incapabilă de durere sau de emoţie. N-a ridicat mâna spre ureche, să-şi pipăie firicelul de sânge care se scurgea din ea. A rămas ca de piatră, fixându-l pe Giordino cu ură.

De aceea, fără să se întoarcă spre Pitt, care se chinuia să desprindă catarama curelei ce o ţintuia pe Summer de lespede, a strigat:

— Am nevoie de ajutor. Femeile astea demente vor să mă atace.

— Şi asta nu e totul. Când îşi vor da seama că e ceva în neregulă, toţi paznicii de pe insulă vor da buzna încoace.

Pitt a ridicat privirea şi le-a văzut pe cele treizeci de femei începând să se apropie de altar. Era contrar tuturor ideilor învăţate de mic să ucidă fără remuşcări o femeie, însă, în acea situaţie, în cumpănă nu era doar viaţa lor. Şi copiii lui aveau să moară dacă nu le împiedica pe acele membre înrăite ale confreriei să se năpustească asupra lor cu pumnalele. Era ca şi cum o haită de hiene ar fi atacat o pereche de lei. Chiar dacă aveau puşti şi asta le crea un avantaj, un atac în masă al femeilor ar fi schimbat cu totul echilibrul.

Pitt a abandonat încercarea de a o elibera pe Summer. În aceeaşi clipă, Epona şi-a smuls brusc mâna din strânsoarea lui, tăindu-l în palmă cu un inel a cărui piatră era ascuţită ca briciul. El i-a prins din nou mâna şi a aruncat o privire la inelul care îi provocase rana. Avea o piatră de tanzanit {12}, tăiată sub forma calului din Uffington. A ignorat durerea chinuitoare şi a îmbrâncit-o. Apoi a ridicat puşca.

Incapabil să ucidă, putând doar să mutileze şi dorind să-şi apere cel mai apropiat prieten şi copiii de o moarte cumplită, a tras patru focuri, lovind patru femei în picioare. Acestea s-au prăbuşit la pământ urlând de durere, dar şi din cauza şocului. Celelalte au şovăit, însă, stârnite de furie şi de fanatism, au început să înainteze, făcând mişcări ameninţătoare cu pumnalele.

La fel de nepregătit psihologic să ucidă o femeie, încet şi metodic, Giordino a urmat exemplul lui Pitt şi a început să tragă în picioarele femeilor, doborând cinci dintre ele.

— Încetează! I-a strigat Pitt. Altfel le vom ucide.

Femeile rămase tefere s-au oprit şi au privit către surorile lor care se zbăteau pe pământ. Una dintre ele, îmbrăcată cu o rochie argintie, a ridicat pumnalul deasupra capului şi l-a lăsat să cadă cu un zăngănii pe pardoseala din piatră. Încet, una după alta, celelalte au procedat la fel, după care au întins braţele în faţă ca să arate că sunt neînarmate.

— Îngrijiţi-vă răniţii!

Cu rapiditate, Pitt a eliberat-o pe Summer, timp în care Giordino a continuat să le ameninţe cu puşca pe femei, fiind atent că nu cumva paznicii, alertaţi de împuşcături, să apară pe nepregătite. S-a blestemat descoperind că Epona profitase de situaţia de derută de mai devreme şi reuşise să fugă. Văzând că Summer nu putea merge singură, Pitt a luat-o în spate şi s-a îndreptat spre tron, unde, slujindu-se de patul armei, a desfăcut inelele care ţineau lanţurile lui Dirk.

După ce a scăpat de căluş, Dirk a întrebat dintr-o suflare:

— Tată, de unde Dumnezeu aţi apărut tu şi Al?

— Să zicem că am picat din cer, a spus Pitt şi, fericit, şi-a îmbrăţişat fiul.

— Aţi venit la ţanc. Dacă mai întârziaţi câteva clipe… A zis el şi, imaginându-şi oribila scenă, glasul i s-a stins.

— Acum trebuie să vedem cum plecăm de aici, a spus Pitt şi a privit în ochii sticloşi ai lui Summer. Ce-a păţit? A întrebat el.

— Vrăjitoarele astea au drogat-o.

Pitt îşi dorea să n-o fi scăpat din mână pe Epona, care dispăruse fără urmă. Îşi părăsise surorile şi se topise în bezna din spatele pietrelor rituale. A scos telefonul prin satelit din husa de la brâu şi a formal un număr. După o aşteptare destul de lungă, a auzit glasul lui Gunn:

— Dirk?

— Care e situaţia? A întrebat Pitt. Am impresia că aţi fost loviţi.

— Shepard s-a ales cu un glonţ în braţ, dar rana nu e gravă şi i-am bandajat cât de bine am putut.

— Mai poate zbura?

— E un bătrân încăpăţânat. Şi acum e prea furios că să mai stea deoparte.

— Dar tu?

— Un glonţ mi-a râs creştetul capului, a spus Gunn aproape nepăsător, dar cred că el a ieşit în pierdere.

— Acum zburaţi?

— Da, la vreo 4-5 kilometri nord de insulă. Apoi, destul de temător, a întrebat: Dirk şi Summer?

— Sunt teferi.

— Slavă cerului. Venim să vă luăm?

— Da.

— Poţi să-mi spui şi mie ce-aţi descoperit?

— Ai răbdare şi vei afla.

Pitt a închis telefonul şi a privit spre Summer, care era plimbată cu forţa încoace şi încolo de Giordino şi de Dirk pentru a-i pune sângele în mişcare. Aşteptând sosirea elicopterului, Pitt a dat roată lespezii pentru sacrificii, atent la orice posibilă apariţie a paznicilor, însă nu a observat nimic suspect. Apoi, luminile din jurul pietrelor s-au stins, total a redevenit întunecat, iar liniştea a pus iar stăpânire peste amfiteatrul păgân.

Până la sosirea lui Gunn şi a lui Shepard, dinspre aerodrom s-a auzit vuiet de motoare cu reacţie, după care câteva avioane, aproape unul după celălalt, au decolat în grabă. Convins că nu mai avea motive să se teamă că din beznă vor apărea gărzi, Pitt l-a informat pe Shepard că putea aprinde luminile de aterizare când va coborî să îi recupereze. Elicopterul a rămas în aer înainte de a se aşeza pe sol şi, în luminile acestuia, Pitt a observat că rămăseseră singuri în amfiteatrul străjuit de pietre rituale. Toate femeile dispăruseră. A ridicat ochii spre cerul fără nori şi presărat cu milioane de stele şi s-a întrebat încotro se îndreptase Epona. Ce planuri clocea în acele momente, după ce complexul şi tunelurile care ar fi provocat suferinţe incalculabile lumii se aflau pe fundul lacului Nicaragua?

Acum, după ce se ştia că desfăşurase operaţiuni ilegale în numele lui Specter, şeful ei, fusese dată în urmărire. Toate serviciile de poliţie din lume aveau să o caute pretutindeni, iar activităţile companiei Odyssey urmau să fie anchetate în amănunt. Procesele aveau sa umple tribunalele din Europa şi din America. Nu existau şanse mari ca Odyssey să reziste unei anchete de asemenea anvergură. Dar unde era Specter? Ce rol jucase în acel plan diabolic? El era omul din vârful piramidei, deci trebuia să fie tras la răspundere. Ce forţă guverna relaţiile dintre Specter şi Epona? Întrebările veneau una după alta în mintea lui Pitt, dar nu le găsea încă răspuns.

Enigma trebuia rezolvată de alţii, a chibzuit el. Din fericire, rolul său şi al lui Giordino se încheiase. Şi-a îndreptat gândurile către chestiuni mai pământene, precum viitorul lui. A ridicat capul din pământ, pentru că Giordino se apropiase de el.

— S-ar putea să ţi se pară ciudat că aduc vorba de asta, a zis Giordino, de parcă ar fi gândit cu voce tare, dar am meditat mult în ultimele zile. Am ajuns la concluzia că sunt prea bătrân ca să mă vântur mereu pe ocean, aruncat de Sandecker în fel de fel de aventuri. Am obosit să tot duc lupte disperate şi să mă angajez în misiuni sau expediţii nebuneşti care au fost mereu cât pe ce să-mi încheie minunata viaţă amoroasă. Nu mă mai simt în stare de isprăvile de altădată. Mă dor încheieturile, iar rănile sau durerile musculare mi se vindecă de două ori mai greu.

Pitt l-a privi şi a surâs.

— Şi unde vrei să ajungi cu asta?

— Amiralul are de ales. Ori mă pensionează, atunci îmi găsesc o slujbă comodă la o companie de tehnologie oceanică, ori mă pune şef la departamental de echipamente tehnice pentru cercetări submarine de la NUMA. Adică un post în care să nu mai tragă nimeni în mine sau să mă ologească.

Pitt s-a răsucit şi a rămas cu ochii la apele negre şi neliniştite ale mării. Apoi a privit cum Dirk o ajuta pe Summer să urce în elicopter. Ei erau viitorul lui.

— Ştii ceva? A zis Pitt într-un târziu. Parcă mi-ai citit gândurile.

PARTEA A CINCEA.

Dezvăluirea.

Capitolul 48

11 septembrie 2006, Washington, D. C.

Pe la ora nouă dimineaţa, după trei zile de la întoarcerea sa şi a copiilor acasă, Pitt şi-a aranjat cravata la „straiele de sărbătoare”, cum îşi botezase singurul costum de comandă de culoare neagră, la care avea şi vestă. Apoi şi-a încheiat nasturii vestei până la ultimul şi şi-a aşezat un ceas vechi din aur într-un buzunar, trecând lanţul acestuia printr-o butonieră şi punând capătul cu greutate în celălalt buzunar. Nu purta deseori acel costum, însă ocazia o impunea.

Specter fusese reţinut de poliţia federală când pilotul lui făcuse greşeala de a ateriza la San Juan, Porto Rico, pentru realimentare în cursul zborului spre Montreal. I s-a prezentat citaţia care îl chema să depună mărturie în faţa unei comisii senatoriale ce anchetă operaţiunile lui miniere pe teritoriul Statelor Unite. Poliţiştii l-au arestat şi l-au transportat la Washington, astfel că nu a mai putut zbura spre destinaţia dorită. Întrucât operaţiunea prin care încercase să aducă îngheţul peste America de Nord şi Europa se petrecuse pe un teritoriu aflat în afara jurisdicţiei americane, nu i s-au adus acuzaţii în legatară cu aceasta. Şi, în orice caz, comisia era legată de mâini şi picioare. Şansele de a obţine o victorie în instanţă împotriva lui erau reduse. Cel mai important lucru care putea fi realizat era divulgarea manevrelor lui Specter şi zădărnicirea pe viitor a oricăror operaţiuni şi aranjamente în interiorul Statelor Unite.

Epona scăpase din năvod şi nu i se descoperise ascunzătoarea. Comisia îşi propusese să îl chestioneze pe Specter şi în legătură cu acest aspect.

Pitt s-a mai privit o dată în oglinda foarte veche ce provenea dintr-o cabină de clasa întâi a unui vas cu abur. Singura disonanţă faţă de modă zilei era cravata alb cu gri din lână fină. Îşi pieptănase cu grijă părul negru, cârlionţat şi bogat, iar ochii lui verzi aveau o strălucire sărbătorească, în ciuda lipsei de somn după nopţile petrecute cu Loren. S-a apropiat de birou şi a luat pumnalul pe care i-l smulsese Eponei pe insula Branwyn. Mânerul era încrustat cu rubine şi smaralde, lama – subţire şi ascuţită pe ambele părţi. L-a strecurat în buzunarul interior al hainei.

A coborât scara circulară din fier forjat până la parter, unde erau găzduite maşinile şi avioanele de colecţie. În faţa uşii îl aştepta un Ford Navigator aparţinând NUMA. Vehiculul cu tracţiune integrală era prea mare pentru străzile aglomerate ale capitalei, dar lui i se părea uşor şi plăcut de condus. Numele inscripţionat pe portiere şi culoarea înştiinţau pe oricine că aparţinea unei instituţii guvernamentale, asigurându-i locuri de parcare la care maşinile personale nu aveau acces.

A traversat podul, ajungând în centrul oraşului şi a tras într-o parcare specială, situată la două intersecţii de clădirea Capitoliului. După ce a urcat scara largă şi a pătruns sub dom, a urmat instrucţiunile primite de la Loren ca să ajungă în sala de şedinţe unde se desfăşura audierea. Nedorind să treacă printre reporteri şi public, a mers pe câteva coridoare, până a ajuns în apropierea unui agent de pază postat în dreptul sălii rezervate comisiei camerei reprezentanţilor, consilierilor şi avocaţilor acestora.

Pitt i-a întins agentului o foaie de hârtie, rugându-l să o transmită unui congresmen, Loren Smith.

— Nu am voie, a protestat agentul îmbrăcat cu uniformă cenuşie.

— Este extrem de urgent, a spus Pitt cu glas autoritar. Deţin o probă de o importanţă esenţială pentru ea şi pentru comisie.

Pitt şi-a scos legitimaţia de acces la NUMA pentru a-i demonstra agentului că nu era un trecător oarecare rătăcit pe acolo. Omul a comparat fotografia de pe legitimaţie cu chipul lui, a dat din cap, a luat biletul şi a intrat în sala comisiei.

Zece minute mai târziu, într-o pauză a audierii, Loren a ieşit.

— Ce înseamnă asta? A întrebat ea, foarte mirată.

— Trebuie să intru în sală. Ea l-a privit nedumerită.

— Puteai veni pe uşile destinate publicului.

— Am ceva care va dovedi cine este Specter în realitate.

— Dă-mi mie dovada şi o voi prezenta personal comisiei. El a clătinat din cap.

— Nu se poate. Trebuie să o fac eu însumi.

— Nu-ţi pot permite, l-a pus ea la punct. Nu figurezi pe lista martorilor.

— Fă o excepţie, a insistat el. Cere-i asta preşedintelui.

Ea l-a privit lung şi, deşi îl cunoştea foarte bine, n-a reuşit să-i descopere intenţia.

— Dirk, pur şi simplu nu pot. Trebuie să-mi spui ce vrei să faci. Agentul de pază, care stătea în apropiere, le asculta discuţia. Uşa, în mod normal închisă, rămăsese întredeschisă. Pitt a luat-o pe Loren de umeri, a răsucit-o dintr-o mişcare şi a împins-o uşor spre agent. Cei doi n-au reuşit să-l mai împiedice, aşa că Pitt a intrat şi a parcurs rapid intervalul dintre scaunele pe care stăteau reprezentaţii şi consilierii lor. Nimeni n-a încercat să protesteze sau să-l împiedice să coboare scara către zona destinată martorilor şi publicului. S-a oprit în faţa mesei la care era aşezat Specter, înconjurat de avocaţi bine plătiţi.

Congresmenul Christopher Dunn din Montana a bătut cu ciocanul în masă şi a strigat:

— Domnule, întrerupeţi o anchetă foarte importantă. Vă rog să părăsiţi imediat sala, în caz contrar voi chema paza să vă escorteze afară.

— Domnule congresmen, dacă-mi îngăduiţi, prin mărturia mea voi orienta ancheta pe o altă pistă.

Dunn a făcut semn agentului care îl urmărise pe Pitt până în sală.

— Scoateţi-l pe acest domn de aici!

Pitt a scos pumnalul din buzunarul interior al hainei şi l-a ameninţat pe agent, care s-a oprit ca trăsnit. Încet, acesta a dus mâna spre pistol, dar a ezitat când Pitt a apropiat vârful pumnalului la câţiva centimetri de pieptul lui.

— Aveţi puţină răbdare, a repetat Pitt. Domnule congresmen, credeţi-mă că merită să mă ascultaţi.

— Domnule, cine sunteţi? L-a somat Dunn.

— Mă numesc Dirk Pitt. Sunt fiul senatorului George Pitt. Dunn a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a făcut un semn către agent.

— Staţi puţin. Vreau să aud ce are de spus. Apoi i s-a adresat lui Pitt: aruncă pumnalul. După aceea îţi voi acorda exact un minut ca să dai explicaţii privind prezenţa ta aici. Te invit să fii convingător, în caz contrar vei fi arestat.

— Aţi avea curajul să arestaţi fiul unui respectat senator? A întrebat Pitt ironic.

— E republican, i-a răspuns Gunn cu un rânjet. Eu sunt democrat.

— Mulţumesc. Pitt a aşezat cuţitul încrustat pe masă şi a făcut câţiva paşi până a ajuns faţă în faţă cu Specter, care stătea calm, îmbrăcat cu costumul lui alb şi cu obişnuita eşarfă peste partea de jos a feţei, având ochii ascunşi de ochelarii negri. Domnule Specter, vreţi să vă ridicaţi?

Unul dintre avocaţii lui Specter s-a aplecat spre microfon şi a spus:

— Domnule Dunn, protestez împotriva prezenţei acestui domn, care nu are ce căuta în sala de audieri. Potrivit legii, domnul Specter nu este obligat să dea curs acestei solicitări.

— Cum, domnul Specter se teme de ceva? A zis Pitt, pe un ton provocator. Îi este frică? Atât de laş e?

Pitt a făcut o pauză şi l-a privit sfidător pe Specter.

Specter a înghiţit momeala. Era prea arogant ca să reziste insultei lui Pitt. A pus palma peste mâna avocatului ca să-l liniştească şi, încet, şi-a ridicat trupul de pe scaun, rămânând în picioare, cu faţa în continuare ascunsă, o enigmă pentru toată lumea.

Pitt a zâmbit şi a făcut o uşoară plecăciune, ca şi cum gestul i-ar fi provocat satisfacţie.

Brusc, înainte să-şi dea cineva seama, a luat pumnalul de pe masă şi i-a vârât tăişul în stomacul lui Specter, de-a latul, spintecându-i costumul cu lama vârâta până la plasele.

Publicul a explodat într-un vacarm de ţipete şi urlete care au făcut sală să vuiască. Agentul de securitate s-a repezit la Pitt, care anticipase manevra şi s-a tras deoparte, punându-i însă piedică şi făcându-l să cadă cât era de lung la podea. Apoi a înfipt pumnalul în tăblia mesei, chiar în faţa lui Specter, şi, cu o expresie de mulţumire greu de descris, a făcut un pas înapoi.

Loren, care sărise în picioare, gata să strige către Pitt, a amuţit pe neaşteptate. Observase printre primii că Specter nu sângera deloc.

Intestinele lui ar fi trebuit să se reverse pe masă, însă costumul rămăsese de un alb imaculat, fără urmă de sânge. Curând, cei aproape o sută de oameni din sală, care se ridicaseră în picioare de emoţie, au început să observe acelaşi lucru.

Palid la faţă, congresmenul Dunn a rămas cu privirea fixată la Specter şi a continuat să bată cu ciocanul în masă ca un apucat.

Nimeni nu l-a împiedicat apoi pe Pitt să dea ocol mesei, să-i smulgă ochelarii lui Specter şi să-i arunce nepăsător pe podea. Apoi s-a întins, i-a scos pălăria şi eşarfa şi le-a lăsat să cadă pe masă.

Toţi cei prezenţi au amuţit când au văzut cascada de păr roşcat căzând pe umerii celui pe care îl crezuseră bărbat.

Pitt s-a apropiat de congresmenul Dunn.

— Domnule congresmen, permiteţi-mi să v-o prezint pe doamna Epona Eliade, cunoscută şi sub numele de Specter, fondatoarea imperiului Odyssey.

— Sigur? A întrebat Dunn şi, derutat, s-a ridicat în picioare. Femeia aceasta este chiar Specter sau o dublură?

— E cât se poate de reală, l-a asigurat Pitt. Apoi s-a întors către Epona: oricât de ciudat ar părea, ţi-am dus dorul, a spus el sarcastic.

Ea ar fi trebuit să tremure ca un şoarece înspăimântat la vederea unui şarpe, însă a rămas dreaptă şi nu i-a răspuns lui Pitt. Nu era nevoie. L-a fulgerat din ochi, a strâns din buze, iar pe faţă i-a apărut o expresie de ură nemărginită. Apoi, în următorul moment, s-a petrecut ceva de neconceput. Expresia de furie i s-a şters din ochi şi de pe buze la fel de brusc precum apăruse. Încet, Epona a început să-şi scoată costumul sfâşiat, apărând incredibil de frumoasă şi senină, rămasă doar într-o rochie din mătase albă, strânsă pe corp şi foarte scurtă, cu părul roşcat căzându-i valuri pe umerii dezgoliţi.

Publicul şi membrii comisiei nu mai avuseseră în faţă o asemenea viziune, de aceea au rămas muţi.

— Ai câştigat, domnule Pitt, a spus ea cu glas în care răzbătea un ton uşor gutural. Te simţi triumfător? Îţi închipui că ai săvârşit un miracol?

Pitt a clătinat încet din cap.

— Nu mă simt triumfător, pentru că nu e vorba de un miracol. Dar sunt satisfăcut. Încercarea ta revoltătoare de a distruge viaţa a milioane de oameni este demnă de tot dispreţul. Puteai oferi tehnologia pilei de combustie întregii lumi, iar tunelurile construite pe sub Nicaragua ar fi oferit posibilităţi imense de a reduce timpul şi costurile de transport impuse de canalul Panama. În schimb, tu te-ai înhăitat cu o putere străină pentru a câştiga doar avuţie şi putere.

Pitt a observat că Epona îşi putea stăpâni trăirile, abţinându-se să-i dea un răspuns. I-a aruncat un zâmbet care părea a prevesti ceva. Nimeni dinte cei de faţă nu avea să uite vreodată fiinţa această exotică şi fascinantă, care degaja un magnetism indescriptibil.

— Vorbe, domnule Pitt. Fără nici o valoare. Dacă nu erai tu, aş fi schimbat cursul istoriei. Acela mi-a fost scopul, realizarea mea supremă.

— Prea puţini vor regreta un asemenea eşec, a spus Pitt cu răceală. Pitt a remarcat abia acum expresia bine ascunsă de disperare din ochii ei fascinanţi. Ea s-a ridicat pe jumătate de pe scaun şi s-a adresat comisiei:

— Faceţi ce vreţi cu mine, dar să ştiţi că veţi avea de luptat mult ca să mă condamnaţi.

Dunn a făcut semn cu ciocanul către doi bărbaţi aşezaţi în fundul sălii.

— Rog poliţiştii federali să aresteze această femeie.

Avocaţii Eponei au sărit imediat în picioare, protestând că Dunn, în calitate de congresmen, nu avea dreptul de a ordona arestarea cuiva. Dunn i-a săgetat cu privirea.

— Această persoană a comis delictul de prezentare sub o falsă identitate în faţa comisiei. Va fi reţinută până în momentul în care procurorul general va examina infracţiunile comise de ea şi va întreprinde toate demersurile legale.

După ce poliţiştii au luat-o de braţe ca să o scoată din sala de audieri, Epona s-a oprit în faţa lui Pitt şi l-a privit cu o expresie sardonică, dar din care furia dispăruse în mod straniu.

— Prietenii de peste mări nu vor permite să fiu condamnată. O să ne mai întâlnim, domnule Pitt. Lucrurile nu se vor sfârşi aşa. Iar data viitoare vei cădea în plasa mea, să fii sigur.

Pitt a ignorat mânia ei şi i-a aruncat un zâmbet rece şi enigmatic.

— Data viitoare? Era o întrebare. Nu cred, Epona. Nu eşti genul meu.

Furioasă, Epona a strâns din nou din buze. A pălit vizibil, iar ochii şi-au mai pierdut din strălucire în clipa în care poliţiştii au scos-o pe o uşă laterală a sălii. Pitt se vedea silit să-i recunoască frumuseţea. După o asemenea prăbuşire, puţine femei ar fi ieşit din sală cu atâta graţie şi eleganţă. A simţit un gol în stomac la gândul că era posibil ca drumurile lor să se încrucişeze din nou cândva.

Capitolul 49

11 octombrie 2006 Washington, D. C.

Lui Loren i-ar fi fost imposibil să accepte că nunta să aibă loc peste numai zece zile. A insistat ca întreaga ceremonie să se desfăşoare peste o lună, perioadă care, după părerea ei, abia dacă îi îngăduia să planifice totul, să facă rezervările, să găsească o croitoreasă care să-i ajusteze rochia de mireasă a mamei ei şi să organizeze petrecerea, care urma să se desfăşoare printre automobilele de epocă ale lui Pitt.