Clive Cussler

— A doua situaţie e posibilă, deoarece nici un comandant nu ar fi vrut să traverseze bancul Navidad decât dacă dorea să moară. Pe de altă parte, putea să facă parte dintr-un transport de obiecte de artă ale vreunui om de afaceri sau ale unui muzeu din America Latină.

— E o supoziţie excelentă.

— Nici pe departe, de fapt, a spus Max, pe un ton nepăsător. Conform analizei mele, crusta formată la exteriorul amforei e prea veche pentru a susţine ideea unui naufragiu produs de la Columb încoace. Materia organică din ea datează de peste 2 800 de ani.

— Nu se poate. Nu au existat naufragii în emisfera sudică înainte de anul 1500.

Max a făcut un gest de deznădejde, ridicând braţele în aer.

— Nu ai încredere în mine?

— Trebuie să recunoşti că perioada despre care vorbeşti ar face pe oricine să ridice din sprâncene.

— Asta e. Eu îmi menţin părerea.

Yaeger s-a lăsat pe spătarul scaunului, întrebându-se ce trebuia să înţeleagă din tot proiectul şi din concluziile lui Max.

— Max, te rog să tipăreşti zece exemplare ale constatărilor tale. De aici încolo mă ocup eu.

— Aş mai avea ceva de adăugat înainte să mă trimiţi la culcare, a spus Max.

Yaeger a privit-o cu oarecare rezervă.

— Anume?

— După ce curăţaţi mizeria din interiorul amforei, o să găsiţi o figurină din aur în formă de capră.

— În formă de ce?

— La revedere, Hiram.

În timp ce Max dispărea, revenind în interiorul circuitelor electronice, Yaeger a rămas nemişcat, total descumpănit. Apoi a început să se gândească. A încercat să-şi imagineze pe cineva de pe o corabie din urmă cu trei mii de ani azvârlind peste bord un vas din bronz la peste 6 400 de kilometri de coastele Europei, însă imaginea nu se închega nicicum.

A întins mâna şi a ridicat amfora, după care s-a uitat înăuntrul ei şi a întors imediat capul în altă parte din cauza mirosului insuportabil pe care l-a simţit în nări. A pus-o înapoi în cutie şi a rămas neclintit multă vreme, incapabil să accepte ceea ce aflase câteva clipe mai devreme.

Şi-a propus să verifice a doua zi dimineaţă toate sistemele care o activau pe Max, după care avea să îi prezinte un raport amiralului Sandecker. Nu voia să fie luat peste picior în cazul în care Max făcuse vreo greşeală.

Capitolul 4

În medie, un uragan obişnuit are nevoie de şase zile pentru a ajunge la magnitudinea lui completă. Lizzie a reuşit acest lucru în patru zile.

Vânturile care îl însoţeau se roteau cu viteză crescândă. Curând, Lizzie a depăşit faza de „depresiune tropicală”, cea cu vânturi de până la 62,75 km/h. Imediat ce vânturile au ajuns la 119 km/h, Lizzie a devenit un uragan în toată regulă, încadrându-se în categoria 1 pe scara Saffit-Simpson. Parcă nedorind să fie considerată o furtună oarecare, Lizzie şi-a înteţit puterea, astfel că vânturile au atins aproape 210 km/h, trecând de categoria a doua şi grăbindu-se să intre în categoria a treia.

La Centrul pentru studiul uraganelor de la NUMA, Heidi Lishemess a analizat ultimele imagini transmise de sateliţii geostaţionari plasaţi la 32 200 de kilometri deasupra Ecuatorului.

Datele au fost introduse în computer şi analizate cu ajutorul unuia dintre numeroasele modele numerice care puteau anticipa viteza, traiectoria şi puterea crescândă a lui Lizzie. Imaginile obţinute din satelit nu erau dintre cele mai precise. Heidi ar fi preferat să studieze fotografii mai amănunţite, însă era prea devreme pentru a cere trimiterea unui avion al Forţelor Aeriene atât de departe deasupra oceanului. Trebuia să aştepte până primea imagini mai detaliate.

Rapoartele preliminare nu erau nici pe departe încurajatoare.

Furtuna aceea avea toate datele pentru a trece dincolo de categoria a cincea, cu vânturi care puteau depăşi 257,5 km/h. Lui Heidi nu-i rămânea decât să spere şi să se roage ca Lizzie să nu se îndrepte spre zonele de coastă puternic populate al SUA. Doar două uragane de categoria a cincea avuseseră această traiectorie înspăimântătoare: marele uragan din septembrie 1935, care măturase Florida Keys şi Camille, care lovise Alabama şi Mississippi în 1969 şi dărâmase clădiri de douăzeci de etaje.

Heidi se opri câteva minute ca să redacteze un fax către soţul ei, Harley, la Institutul Meteorologic Naţional, pentru a-l preveni în legătură cu evoluţia uraganului.

Harley, Uraganul Lizzie se îndreaptă spre est şi se deplasează cu viteză crescândă. Aşa cum am bănuit, a devenit deja o furtună puternică. Modelul pe computer anticipează vânturi de 277 km/h, cu valuri înalte de 13-l6 metri, pe o rază de 560 de kilometri. Înaintează cu o viteză incredibilă, de circa 37 km/h.

Te voi ţine la curent, Heidi.

Heidi şi-a îndreptat din nou atenţia către imaginile recepţionate de la sateliţi. Privind o imagine mărită a uraganului, nu s-a putut opri să nu admire frumuseţea diabolică a norilor albi şi groşi care se roteau în spirală, aşa-numitul plafon central de mare densitate, un scut de nori cirus care se nasc din furtunile ce au loc în pereţii din jurul vortexului. Nu există nimic în natură care să egaleze energia terifiantă a unui uragan matur. „Ochiul” se formase încă de la început, semănând cu un crater pe o planetă albă. „Ochiul” unui uragan poate avea un diametru cuprins între 8 şi 160 de kilometri. Al lui Lizzie avea 80 de kilometri.

Lui Heidi i-a reţinut atenţia în mod deosebit presiunea atmosferică măsurată în milibari. Cu cât cifra e mai scăzută, cu atât e mai grozavă furtuna. Uraganele Hugo din 1989 şi Andrew din 1992 avuseseră presiuni de 934 şi respectiv 922 de milibari. Lizzie ajunsese deja la 945 de milibari şi presiunea scădea continuu, formând un soi de vid în centru care se amplifica fără oprire. Puţin câte puţin, milibar cu milibar, presiunea atmosferică scădea constant pe scara barometrică.

Lizzie se deplasa de asemenea cu o viteză record pe deasupra oceanului.

Uraganele se deplasează lent, de obicei cu cel mult 20 km/h, viteza medie a cuiva care merge pe bicicletă. Însă Lizzie nu respecta regulile stabilite de furtunile dinaintea sa. Se năpustea peste ocean cu impresionanta viteză de 32 km/h şi, contrar altor uragane care descriau mişcări în zigzag spre emisfera vestică, Lizzie plecase în linie dreaptă, de parcă îşi alesese o ţintă anume.

Deseori, furtunile se rotesc şi se îndreaptă în cu totul altă direcţie decât cea iniţială. Dar şi aici Lizzie ieşea din tipare. Dacă s-ar fi putut spune că uraganele au o idee fixă, atunci Lizzie ilustra perfect această afirmaţie.

Heidi nu ştiuse niciodată cine de pe ce insulă inventase termenul „uragan”. Era un cuvânt din zona Caraibilor care însemna „vânt puternic”. Acumulând o energie demnă de cea mai mare bombă nucleară concepută vreodată, Lizzie gonea, însoţită de tunete, fulgere şi ploi torenţiale.

Navele aflate în acea zonă a oceanului îi simţeau deja mânia.

Era amiază, o amiază nebunească, dementă, sălbatică. Apa oceanului, de la un calm aproape plat, se învolburase cât ai clipi, cel puţin aşa i se păruse căpitanului de pe Mona Lisa, un vas înregistrat în Nicaragua care transporta containere. S-a simţit ca şi cum ar fi deschis o uşă spre un deşert încins şi cineva ar fi azvârlit spre el o cantitate uriaşă de apă. Valurile se înălţaseră în câteva minute, iar briza uşoară se transformase într-un vânt violent. Căpitanul nu mai văzuse o furtună care să izbucnească atât de brusc, deşi naviga de ani de zile.

Nu exista nici un port în apropiere spre care să fugă în căutarea unui adăpost, aşa că a îndreptat vasul drept spre miezul furtunii, sperând că, dacă reuşea să treacă rapid prin centrul ei, o putea traversa fără să piardă din încărcătură.

La aproximativ 50 de kilometri spre nord, dincolo de raza de vizibilitate a vasului, supertancul petrolier Ramses II, sub pavilion egiptean, a fost luat prin surprindere de neobişnuita turbulenţă.

Căpitanul Warren Meade a rămas îngrozit văzând cum un val înalt de aproape 30 de metri, ce se deplasa cu o viteză incredibilă, s-a năpustit peste pupa navei lui, smulgând balustradele şi azvârlind tone de apă prin chepenguri, inundând cabinele echipajului şi magaziile de materiale şi alimente. Din timonerie membrii echipajului au privit consternaţi cum valul a măturat suprastructura şi a trecut peste puntea lungă de 230 de metri a navei, a cărei linie de plutire era la douăzeci de metri dedesubt, distrugând instalaţiile şi conductele, după care s-a scurs peste pupa.

Un iaht de 26 de metri lungime, proprietatea fondatorului unei companii de software, la bordul căruia se aflau zece pasageri şi un echipaj compus din cinci oameni şi care efectua o călătorie de plăcere spre Dakar, a dispărut pur şi simplu, copleşit de valurile uriaşe, neavând timp nici măcar să transmită un mesaj SOS.

Până la căderea nopţii, mai bine de zece nave au făcut cunoştinţă cu forţa distrugătoare a uraganului Lizzie.

Heidi şi colegii ei meteorologi de la centrul NUMA au început să organizeze consfătuiri şi să studieze datele privind ultimul sistem care se apropia ameninţător dinspre est. Nu constataseră nici o diminuare a forţei uraganului, care făcea ravagii dincolo de meridianul 40 vest în mijlocul Atlanticului, nesocotind total previziunile şi gonind în linie dreaptă, fără să se abată câtuşi de puţin din drum.

La ora trei, Heidi a primit un telefon de la Harley.

— Cum evoluează situaţia? A întrebat-o el.

— Sistemul nostru de prelucrare a datelor de la sol tocmai transmite toate informaţiile către centrul vostru, a răspuns ea. Încă de aseară s-a început avertizarea navelor aflate în larg.

— Şi ce drum urmează Lizzie?

— N-o să-ţi vină a crede, dar merge drept ca săgeata.

Harley a tăcut o clipă.

— Ăsta e un aspect nou.

— În ultimele douăsprezece ore nu s-a abătut nici măcar cu cincisprezece kilometri.

Harley şi-a manifestat neîncrederea.

— N-am mai auzit aşa ceva.

— O să te convingi când primeşti datele, a spus Heidi cu glas ferm. Lizzie bate toate recordurile. Unele nave au anunţat deja valuri înalte de 30 de metri.

— Dumnezeule! Dar ce spun prognozele voastre pe computer?

— Le aruncăm la gunoi imediat ce le scoatem din imprimantă. Lizzie nu respectă modul de evoluţie al predecesorilor ei. Computerele noastre nu pot calcula decât prea puţin precis drumul pe care îl urmează sau forţa ei totală.

— Deci asistăm la un fenomen care se petrece o dată la o sută de ani.

— Cred că e mai curând unul care apare o dată într-un mileniu.

— Poţi să-mi dai vreo indicaţie, orice, privind zona în care va lovi, pentru ca oamenii de la centru să poată transmite avertizări către nave? A întrebat Harley pe un ton deja preocupat.

— Ar putea lovi uscatul în orice zonă între Cuba şi Porto Rico. Pe moment, înclin să cred că se deplasează către Republica Dominicană. Dar nu avem cum să ştim nimic exact în următoarele 24 de ore.

— Atunci e cazul să lansăm avertizări preliminare.

— Ţinând seama de viteza cu care se deplasează Lizzie, n-ar fi prea devreme.

— O să ne ocupăm imediat de ele.

— Harley.

— Da, dragă.

— În seara asta n-o să ajung acasă la cină.

Heidi şi-a închipuit zâmbetul jovial al lui Harley, care i-a răspuns:

— Nici eu, scumpo. Nici eu.

După ce a închis, Heidi s-a aşezat la birou şi a rămas pe gânduri, privind hartă uriaşă a regiunii afectate de uragane din Atlanticul de Nord. În timp ce trecea în revistă insulele din Caraibe situate cel mai aproape de monstrul care se apropia, şi-a amintit vag de ceva. A apelat un program care i-a afişat lista cu numele tuturor navelor din Atlanticului de Nord, o scurtă descriere şi datele privind poziţia lor.

22 de vase erau expuse efectelor directe ale furtunii. Temându-se că printre ele, în calea uraganului, s-ar putea găsi şi vreun transatlantic uriaş, cu mii de pasageri la bord, Heidi a verificat mai atent lista. Pe traiectoria furtunii nu apărea nici un transatlantic, dar un nume i-a reţinut atenţia în mod deosebit. La început a crezut că era o navă, dar apoi şi-a amintit. Numele nu era al unui vas.

— Of, Doamne, a gemut ea.

Sam Moore, un meteorolog cu ochelari de la biroul alăturat, a ridicat privirea spre ea.

— Ai păţit ceva? Ce s-a întâmplat?

Heidi s-a muiat pe scaun.

— Ocean Wanderer, a zis ea.

— E vorba de un vas de croazieră?

Heidi a clătinat din cap.

— Nu, un hotel plutitor, care e ancorat exact în calea sistemului.

Nu poate fi deplasat în timp util. Va deveni o victimă sigură.

— Mda şi o navă a anunţat deja un val de treizeci de metri înălţime, a zis Moore. Dacă unul de mărimea aceluia loveşte hotelul… A adăugat el, simţind că i se taie glasul.

— Trebuie să avertizăm compania să evacueze hotelul.

Heidi a sărit în picioare şi a alergat către sala de comunicaţii, sperând din toată inima că oamenii din conducerea companiei vor acţiona fără să ezite. În caz contrar, peste o mie de oaspeţi şi angajaţii hotelului aveau să piară în condiţii groaznice.

Capitolul 5

O construcţie de o asemenea eleganţă şi grandoare nu mai fusese niciodată văzută pe mările lumii. Până la el, nici un alt proiect nu se apropiase măcar de distincţia deosebită a designului său original.

Hotelul submarin ce purta numele de Ocean Wanderer era o aventură ce trebuia trăită, un prilej unic de a vedea minunile subacvatice.

Se ridica deasupra apei în toată splendoarea sa, ancorat la aproximativ trei kilometri de vârful peninsulei Capo Cabron, la sud-est de coastele Republicii Dominicane.

Recunoscut de industria hotelieră drept cel mai grozav hotel din lume, Ocean Wanderer fusese construit în Suedia, conformându-se unor standarde severe, încă neatinse până atunci. Era o izbândă inginerească remarcabilă, care beneficiase de cele mai moderne materiale şi care utiliza îndrăzneţ finisaje luxoase pentru a sugera atmosfera marină. Nuanţe exuberante de verde, albastru şi auriu se îmbinau armonios, creând un ansamblu somptuos, magnific în exterior, uluitor în interior. Structura exterioară, cea de deasupra apei, amintea de liniile delicate şi graţioase ale unui nor care pluteşte.

Azvârlindu-se până la 66 de metri spre cer, ultimele cinci etaje conţineau cabinele şi birourile celor 400 de oameni care alcătuiau conducerea, personalul şi echipajul, apoi magaziile de provizii uriaşe, bucătăriile şi sistemele de încălzire şi de climatizare.

Ocean Wanderer avea, de asemenea, o ofertă culinară de înaltă clasă extrem de variată. Cinci restaurante, conduse de bucătari-şef de renume mondial. Feluri exotice din fructe de mare proaspete, pescuite direct de pe vas, prezentate în decoruri superbe. Oaspeţii puteau beneficia în plus de dineuri intime şi romantice la bordul unui catamaran care pornea în cursă la apusul soarelui.

Alte trei etaje găzduiau două săli în care dădeau spectacole artişti celebri, o sală opulentă de bal unde cântă o orchestră completă şi şiruri de buticuri exclusiviste, de marcă, precum şi diverse alte magazine doldora de mărfuri minunate şi atrăgătoare, care nu se găseau la tot pasul pe uscat. Toate scutite de taxe.

La bord se afla şi un cinematograf cu scaune îmbrăcate în pluş şi preluări prin satelit ale celor mai recente filme. Cazinoul, deşi de dimensiuni mai mici, depăşea cu mult ceea ce oferea Las Vegasul. Acvarii cu contur sinuos se strecurau printre mesele şi automatele de joc, populate de peşti de tot felul. Prin tavanele din sticlă se putea vedea în imensul acvariu de deasupra o largă varietate de vietăţi marine care lunecau prin apă, nepăsătoare la agitaţia febrilă a jucătorilor.

Etajele de la mijlocul construcţiei includeau un centru balneoclimateric de clasă mondială, cu personal extrem de bine instruit.

Saloanele ofereau o mare diversitate de masaje, tratamente faciale şi corporale, precum şi saune şi băi cu aburi decorate ca nişte adevărate grădini tropicale, cu plante şi flori exotice. Pentru cei care doreau să facă mişcare şi sport, deasupra centrului existau terenuri de tenis, un teren de minigolf care şerpuia de-a lungul şi de-a latul punţii şi un poligon de lovire a mingii de golf, de unde oaspeţii puteau lansa mingile departe spre mare, către ţinte plutitoare dispuse la intervale de cincizeci de metri.

Pentru cei aventuroşi existau spectaculoase tobogane cu apă, care porneau de la diferite niveluri, accesibile cu liftul. Una dintre cele mai nebuneşti coborâri pornea de pe acoperişul hotelului şi mergea în spirală spre marea aflată cu cincisprezece etaje mai jos. Hotelul asigura condiţii şi pentru sporturi nautice, precum surfing, curse cu bărci ultrarapide, schi nautic şi, desigur, scufundări în costume speciale sub îndrumarea unor instructori experimentaţi.

Oaspeţii puteau, de asemenea, să facă tururi submarine printre şi în jurul recifelor şi în zonele mai adânci ale oceanului, dar puteau vedea viaţa submarină coborând la etajele submerse ale hotelului. La bord ţineau cursuri de recunoaştere a peştilor şi prelegeri despre mare profesori universitari specializaţi în oceanografie.

Însă aventura cu adevărat magică pe care o trăiau oaspeţii era şederea în uriaşa structură în formă de păstaie de sub suprafaţa apei.

Semănând cu un aisberg creat de om, Ocean Wanderer nu avea camere, ci apartamente, în număr de 410, toate plasate sub suprafaţa mării, fiecare dotat cu hublouri de vizionare de la podea până în tavan, din sticlă groasă, presurizată, oferind privelişti copleşitoare ale vieţii subacvatice. Decorul artistic în nuanţe de albastru şi verde-închis domina interiorul fiecărui apartament, iar iluminaţia în diverse culori, în funcţie de dorinţa ocupantului, sporea senzaţia că viaţa oaspeţilor se desfăşura cu adevărat sub nivelul mării.

Spectaculoasă din punct de vedere vizual era întâlnirea faţă în faţă cu prădătorii mării, rechinii şi baracudele, care se mişcau liber dincolo de geam. Peşti-înger, peşti-papagal, coloraţi foarte viu, dar şi delfini se roteau în bancuri prin faţa privitorilor. Crapi-de-mare de dimensiuni uriaşe şi pisici-de-mare înotau printre meduze graţioase care se mişcau jucăuş în jurul formaţiunilor coralifere viu colorate.

Noaptea, oaspeţii puteau sta în pat urmărind baletul peştilor scăldaţi într-un curcubeu luminos.

Spre deosebire de flota opulentă de nave de croazieră care cutreierau mările, Ocean Wanderer nu avea motoare. Era o insulă plutitoare amarată cu ajutorul unor piloni ce se înfigeau adânc în stratul sedimentar de la fundul oceanului. De la aceşti piloni porneau patru cabluri groase care se fixau de nişte conexiuni ce puteau fi cuplate sau decuplate în mod automat.

Însă amararea nu era permanentă. Ţinând seama de faptul că oamenii bogaţi rareori îşi petrec vacanţele în acelaşi loc, proiectanţii lui Ocean Wanderer construiseră dispozitive de amarare în mai bine de zece poziţii pitoreşti din întreaga lume. De cinci ori pe an, două remorchere de patruzeci de metri lungime aveau întâlnire cu hotelul plutitor. Uriaşele tancuri de flotabilitate erau golite, ceea ce făcea ca hotelul să se ridice, lăsând sub nivelul mării doar două etaje, cablurile de amarare se decuplau, iar remorcherele, fiecare dotat cu motoare diesel Hunnewell de 3 000 de cai-putere, remorcau construcţia către o altă locaţie tropicală, unde era din nou amarată. Pe durata acestei călătorii, oaspeţii puteau să plece acasă sau să rămână la bord, după dorinţă.

Exerciţiile cu plutele de salvare erau obligatorii atât pentru oaspeţi, cât şi pentru personal şi se desfăşurau o dată la patru zile. Cu ajutorul unor lifturi speciale, care aveau propriile surse de alimentare, pentru situaţia în care generatoarele hotelului ar fi fost oprite, toţi oaspeţii hotelului puteau fi evacuaţi până pe puntea de la etajul al doilea, unde se găseau bărci de salvare modeme, perfect etanşe, care îşi puteau păstra flotabilitate în cele mai aspre condiţii.

Datorită unicităţii şi grandorii sale, hotelul Ocean Wanderer avea rezervate toate apartamentele pe doi ani înainte.

Ziua de astăzi era însă specială. Pentru prima oară de la lansarea la apă, ce avusese loc în urmă cu o lună, omul care organizase crearea hotelului plutitor urma să sosească şi să rămână la bord timp de patru zile. Bărbatul era învăluit într-un mister la fel de adânc precum oceanul. Era fotografiat doar de la distanţă, nu-şi lăsa la vedere bărbia sau nasul şi îşi ascundea ochii în spatele unor ochelari negri. Nimeni nu ştia ce naţionalitate are. Nici nume nu avea, rămânând enigmatic ca un spectru, motiv pentru care mijloacele de informare îl botezaseră Specter. Numeroşi ziarişti şi reporteri de televiziune dăduseră greş în încercarea de a străpunge măcar superficial vălul de mister care îl învăluia. Nu se cunoşteau nici vârsta sau trecutul lui. Se ştia cu certitudine doar că era şeful şi directorul companiei Odyssey, un imperiu de firme de construcţii şi cercetare ştiinţifică ale cărui tentacule se întindeau în treizeci de ţări, ceea ce făcea din Specter unul dintre cei mai puternici şi bogaţi oameni ai lumii.

La Odyssey nu existau acţionari. Nu se făceau publice rapoarte anuale şi nici declaraţii de profituri şi pierderi. Imperiul numit Odyssey şi omul care controla totul rămâneau cufundate în cel mai adânc secret.

La ora patru după-amiază, liniştea ce domnea peste oceanul acvamarin şi cerul azuriu a fost sfâşiată de urletul motoarelor unui avion cu reacţie. Dinspre apus a apărut un avion de pasageri, vopsit în albăstrui-violet ca levănţica, aceasta fiind culoarea de marcă a imperiului economic Odyssey. Curioşi, oaspeţii au privit lung spre neobişnuitul avion, care a făcut un tur în jurul hotelului, pentru a-i oferi pasagerului o imagine de ansamblu.

Cei de la bordul hotelului nu mai văzuseră un asemenea avion.

Aparatele Beriev Be-200, de construcţie rusească, fuseseră proiectate ca avioane de pompieri amfibii. Însă acesta fusese transformat pentru a putea transporta optsprezece pasageri şi un echipaj de patru persoane în condiţii de lux regesc. Era acţionat de două motoare turboventilator BMW-Rolls-Royce, montate pe aripile superioare. Capabil să atingă viteza de 643 km/h, aparatul, foarte rezistent, putea ateriza şi decola de pe ape cu valuri de circa un metru şi jumătate înălţime.

Pilotul a înclinat pe o aripă aparatul amfibiu de înaltă performanţă şi s-a apropiat de faţada hotelului. Corpul masiv al avionului a atins delicat valurile slabe în acelaşi timp cu flotoarele exterioare şi s-a aşezat pe apă ca o lebădă supraponderală. Apoi a alunecat spre un doc plutitor care s-a extins în faţa intrării hotelului. Au fost aruncate parâmele de amarare, iar echipajul a legat aparatul de-a lungul docului.

Pe pontonul cu balustrade din cordoane groase de catifea aurie aştepta un grup de persoane venite să-l întâmpine pe oaspete; în fruntea lor se găsea un bărbat chel, cu ochelari, care purta un blazer albastru. Hobson Morton era directorul executiv de la Ocean Wanderer. Un individ scrupulos, devotat trup şi suflet slujbei şi patronului său, Morton avea peste 2,10 metri şi cântărea numai 79 de kilograme. Fusese personal racolat de Specter, a cărui filosofie era să se înconjoare de oameni mai inteligenţi decât el. Pe la spate, lui Morton asociaţii îi spuneau Prăjina. Distins, încărunţit la tâmple şi cu un păr blond foarte bogat, bine pieptănat, stătea drept ca un stâlp, în vreme ce echipa de consilieri, formată din şase persoane, a ieşit pe uşa principală a avionului, urmată de patru bodyguarzi îmbrăcaţi în salopete albastre, care s-au poziţionat în locuri strategice pe docul plutitor.

Au trecut câteva minute bune până când Specter a coborât din avion. Spre deosebire de Morton, avea 1,77 metri dacă ar fi stat drept, însă, cum era cumplit de supraponderal, îi era imposibil să stea drept. În timp ce se deplasa – mersul lui semănând mai curând cu un legănat greoi – arăta ca o broască gravidă pornită în căutarea unei mlaştini. Pântecele lui enorm etala un costum alb, făcut la comandă de o firmă de renume, care era gata-gata să plesnească, îutinzând fibrele textile până la limita rezistenţei lor. Avea capul acoperit cu un turban alb din mătase, ale cărui capete îi acopereau bărbia şi gura. Era imposibil să-i desluşeşti trăsăturile feţei, pentru că până şi ochii îi erau acoperiţi de lentilele negre ale unor ochelari de soare. Cei care îi erau asociaţi apropiaţi nu înţelegeau cum de putea vedea prin ei, fără să ştie că lentilele acelea erau de fapt ca o oglindă prin care se putea privi. Purtătorul vedea perfect, ochii lui rămânând în acest timp invizibili.