Clive Cussler

Morton a făcut un pas în faţă şi s-a înclinat foarte oficial:

— Bun venit pe Ocean Wanderer, domnule.

N-a urmat o strângere de mână, cum ar fi fost de aşteptat. Specter şi-a lăsat capul pe spate şi a contemplat minunata structură. Deşi se interesase îndeaproape de proiect de la concepere şi până la construcţie, încă nu îl văzuse în realitate şi amărat în largul oceanului.

— Aspectul hotelului depăşeşte până şi cele mai optimiste aşteptări ale mele, a spus Specter cu un glas moale şi melodios, trădând un uşor accent american sudic, care nu se potrivea nicicum cu înfăţişarea lui. Când îl văzuse prima oară, Morton îşi închipuise că Specter va vorbi cu glas piţigăiat şi scârţâit.

— Sunt convins că veţi fi mai mult decât încântat şi de interior, a spus Morton cu glas convingător. Vă rog să mă urmaţi şi vă voi oferi un tur al hotelului, după care vă voi conduce în apartamentul regal.

Drept răspuns, Specter s-a mulţumit să dea din cap şi apoi a început să traverseze greoi pontonul, îndreptându-se spre hotel, urmat respectuos de suita lui.

În sala de comunicaţii, situată de cealaltă parte a birourilor conducerii, un operator monitoriza şi dirija apelurile prin satelit care soseau de la sediul principal al lui Specter, situat în oraşul construit de companie la Lagună, Brazilia şi de la birourile din întreaga lume. Pe pupitrul din faţa lui s-a aprins un bec şi operatorul a răspuns la apel.

— Ocean Wanderer, cu cine să vă fac legătura?

— Sunt Heidi Lishemess de la Centrul pentru studiul uraganelor de la NUMA din Key West. Pot vorbi cu directorul hotelului?

— Regret, dar e ocupat cu proprietarul şi fondatorul lui Ocean Wanderer, pe care îl conduce într-un tur al hotelului.

— E vorba de ceva extrem de urgent. Se poate cu adjunctul lui?

— Toată lumea din conducere participă la acest tur al hotelului.

— Atunci te rog să-i informezi că un uragan de categoria a cincea se îndreaptă în direcţia voastră, a spus Heidi. Se deplasează cu o viteză incredibilă şi ar putea lovi hotelul mâine în zori. Trebuie, dar repet, trebuie să începeţi evacuarea hotelului. Vă voi ţine în permanenţă la curent cu informaţii şi răspund la acest număr la orice întrebări veţi avea în legătură cu uraganul.

Îndatoritor, operatorul şi-a notat numărul Centrului pentru studiul uraganelor şi apoi a răspuns la alte câteva apeluri sosite în timp ce discutase cu Heidi. Neluând în serios avertismentul, a aşteptat încă două ore, până când a ieşit din tură şi abia atunci l-a găsit pe Morton, căruia i-a transmis mesajul.

Morton s-a holbat la mesajul scos la imprimantă cu comandă vocală şi l-a citit încă o dată, după care i l-a înmânat lui Specter.

— O avertizare meteo de la Key West. Suntem anunţaţi că în direcţia noastră se îndreaptă un uragan şi ni se sugerează să evacuăm toţi oaspeţii.

Specter a aruncat o privire către mesajul de avertizare, apoi s-a mişcat lent până la o fereastră şi a privit spre răsărit. Cerul era fără nici un nor, iar suprafaţa apei părea foarte calmă. Crestele valurilor se ridicau la maxim jumătate de metru.

— Să nu luăm decizii pripite. Dacă furtuna urmează drumul obişnuit al uraganelor, aproape sigur se va îndrepta spre nord şi ne va ocoli la sute de kilometri distanţă.

Morton nu era chiar atât de convins de asta. Un tip precaut şi conştiincios, el prefera să măsoare de două ori şi să taie o dată.

— Domnule, nu cred că este în interesul nostru să riscăm viaţa oaspeţilor sau a personalului. Vă sugerez respectuos să transmitem instrucţiuni tuturor pentru a declanşa procedurile de evacuare şi pentru a organiza operaţiunile de transport către un loc sigur din Republica Dominicană cât de curând posibil. De asemenea, trebuie să anunţăm remorcherele, pentru a începe operaţiunea de tractare a hotelului din calea furtunii.

Ca şi cum ar fi vrut să se liniştească, Specter a privit din nou pe fereastră la vremea senină.

— Mai aşteptăm trei ore. N-aş dori să pătăm imaginea lui Ocean Wanderer cu povestea unui exod, pe care mass-media îl va exagera, comparându-l cu abandonarea unei nave care se scufundă. Pe de altă parte, a zis el, ridicând braţele, de parcă ar fi îmbrăţişat minunatul edificiu plutitor ca pe un balon cu urechi lungi şi subţiri, hotelul meu a fost proiectat să reziste oricăror violenţe ale oceanului.

Morton s-a gândit să amintească de cazul Titanicului, dar s-a abţinut. L-a lăsat pe Specter în apartamentul regal şi s-a întors în biroul său pentru a pregăti evacuarea care, după părerea lui, era aproape sigură.

La 80 de kilometri nord de Ocean Wanderer, după ce a analizat rapoartele meteo primite de la Heidi Lishemess, căpitanul Bamum a privit fără să vadă spre est, la fel cum făcuse şi Specter. Spre deosebire de oamenii uscatului, Bamum era un cunoscător abil al capriciilor oceanului. A simţit că briza se întăreşte şi valurile cresc în volum.

De-a lungul carierei, trecuse prin multe furtuni şi ştia cum se repezeau acestea pe neaşteptate asupra navelor şi asupra echipajelor, prinzându-le pe nepregătite şi asediindu-le cu valuri uriaşe.

A ridicat receptorul şi i-a sunat pe cei doi ocupanţi ai lui Pisces.

A auzit o voce destul de neclară, greu de distins.

— Summer?

— Nu, sunt fratele ei, i-a răspuns Dirk în glumă şi a reglat mai bine frecvenţa. Cu ce te pot servi, căpitane?

— Summer e cu tine?

— Nu, e afară, verifică rezervoarele de oxigen ale laboratorului hidro.

— Avem avertizare de furtună de la Key West. Un uragan de categoria a cincea încearcă să ni se bage pe gât.

— Categoria a cincea? Asta e grav de tot.

— Cât se poate de periculos. Eu am prins unul de categoria a patra în Pacific, acum douăzeci de ani. Nici nu-mi pot închipui ceva mai cumplit.

— Şi cât timp mai avem la dispoziţie până vine peste noi? A întrebat Dirk.

— Centrul anticipează ora şase. Mâine-dimineaţă. Dar ultimele informaţii arată că se deplasează mult mai repede. Trebuie să vă scoatem pe tine şi pe Summer de pe Pisces şi să vă aducem pe Sea Sprite cât mai curând.

— Căpitane, cred că nu e nevoie să-ţi povestesc despre scufundarea în saturaţie. Eu şi sora mea suntem aici de patru zile. Ne-ar trebui cel puţin cincisprezece ore de decompresiune până să ajungem la nivelul normal şi să venim la suprafaţă. N-o să reuşim înainte de izbucnirea furtunii.

Bamum era perfect conştient de pericolul situaţiei.

— S-ar putea să vă întrerupem suportul de la suprafaţă şi s-o ştergem.

— La adâncimea asta, cred că vom face faţă furtunii fără probleme deosebite, a spus Dirk pe un ton încrezător.

— Nu-mi place că trebuie să vă las singuri, a replicat Bamum cu glas mohorât.

— S-ar putea să facem puţin foamea, dar energie avem, iar aerul ne ajunge pentru cel puţin patru zile. Până atunci grosul furtunii va trece.

— Păcat că nu aveţi mai mult.

Dirk a tăcut o clipă, apoi a întrebat:

— Avem de ales?

— Nu, a zis Bamum şi a oftat apăsat. Cred că nu. A ridicat ochii spre ceasul digital de deasupra pupitrului automatizat al timoneriei.

Teama lui cea mai mare era că, dacă Sea Sprite era silită să se îndepărteze prea mult de acest loc, exista riscul să nu se întoarcă la vreme pentru a-i salva pe Dirk şi pe Summer. Din nefericire, se confrunta cu o situaţie în care nu avea de ales. Dacă îi pierdea pe copiii lui Dirk Pitt, nici nu se putea gândi la furia cu care va exploda directorul de proiecte speciale de la NUMA.

— Aveţi mare grijă să vă prelungiţi cât puteţi rezerva de aer.

— Nu-ţi face griji, căpitane. Eu şi Summer o să stăm pitiţi ca nişte peştişori cuminţi la adăpostul coralilor.

Bamum s-a simţit cuprins de îngrijorare. Se punea întrebarea şi dacă Pisces putea rămâne intactă în situaţia în care reciful era izbit de valurile de peste 30 de metri create de un uragan de categoria a cincea. S-a uitat pe hubloul punţii, către est. Cerul începuse deja să se umple de nori ameninţători, iar valurile crescuseră în înălţime, ajungând de aproape un metru şi jumătate.

Cu un regret nespus şi cu un sentiment rău prevestitor, a dat ordin de ridicare a ancorei şi de îndepărtare pe o rută care să scoată nava din calea uraganului.

Când Summer a intrat în ecluza principală, Dirk i-a povestit în detaliu despre vremea urâtă care venea spre ei de dincolo de orizont.

Apoi a enumerat instrucţiunile legate de economisirea alimentelor şi a aerului.

— Trebuie să fixăm obiectele care ar putea să se desprindă în caz că valurile încep să ne clatine chiar şi la adâncimea asta.

— Când ajunge furtuna aici? A întrebat Summer.

— După cum spunea căpitanul, spre dimineaţă.

— Atunci mai ai vreme pentru o scufundare cu mine înainte de a sta blocaţi aici până se face vreme bună.

Dirk s-a uitat la sora lui. Un alt bărbat, răpit de frumuseţea ei, ar lâ rămas fascinat de ea, dar, ca frate geamăn, el rămăsese imun la farmecele lui Summer.

— Ce ţi-a venit? A întrebat-o el aproape nepăsător.

— Vreau să mai arunc o privire în caverna în care am găsit urna.

— Poţi ajunge acolo pe întuneric?

— Aşa cum îşi găseşte vulpea vizuină, a spus ea, ferm convinsă. Pe de altă parte şi ţie-ţi place să vezi diferite specii de peşti noaptea, pentru că ziua rămân ascunşi.

Dirk s-a lăsat păcălit.

— Bine, dar repede. Avem multe de făcut înainte de izbucnirea furtunii.

Summer şi-a petrecut braţul pe după al lui.

— N-o să-ţi pară rău!

— De ce spui asta?

Ea l-a privit lung, cu o licărire plăcută în ochii cu nuanţe cenuşi.

— Pentru că, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mai convinsă sunt că în caverna aceea ne aşteaptă şi alte mistere în afara umei pe care am găsit-o.

Capitolul 6

Summer şi Dirk au ieşit din ecluza de intrare, apoi şi-au verificat reciproc echipamentul de scufundare şi au pornit înot prin apa întunecată ca spaţiul cosmic. Au aprins amândoi lanternele, iar fasciculele de lumină au speriat peştii nocturni care apăruseră după căderea întunericului pentru a se hrăni între formaţiunile coralifere. Au constatat că luna, care ar fi putut lumina cât de cât adâncul, nu se vedea pe cer, iar stelele erau învăluite în nori ameninţători, precursorii furtunii îngrozitoare care avea să bântuie curând.

Dirk a înotat în urma surorii lui, urmând-o prin beznă. Din mişcările ei graţioase şi unduioase, Dirk şi-a dat seama că lui Summer îi plăcea lumea subacvatică. Bulele ei de aer se ridicau în ciorchini, semnalând respiraţia calină şi încrezătoare a unei scufundătoare cu experienţă. Ea l-a privit prin mască şi i-a zâmbit. Apoi i-a făcut un semn cu mâna dreaptă şi a bătut din picioare, trecând peste coralii care, iluminaţi de lanternă, au sclipit într-un curcubeu de culori ameţitoare.

Noaptea, în adâncurile liniştite nu se simţea nimic sinistru. Peştii curioşi erau atraşi de lumină şi ieşeau din ascunzişurile lor pentru a examina creaturile necunoscute şi stângace care dădeau năvală în mijlocul lor şi aveau asupra lor cutii ce străluceau ca soarele. Un peşte-papagal de dimensiuni uriaşe a început să înoate alături de Dirk, măsurându-l cu ochi curioşi ca de pisică. Şase baracude lungi de peste 1,20 metri au apărut ca de nicăieri, cu fălcile deschise şi etalându-şi şirurile de dinţi ascuţiţi ca acele. I-au ignorat pe scufundători şi au alunecat pe lângă ei fără să manifeste nici cel mai mic interes.

Doar mişcând uşor din labele picioarelor, Summer a înaintat prin canioanele sculptate în recif de parcă ar fi urmat un drum marcat pe o hartă. Un mic peşte-balon, surprins de strălucirea orbitoare a fasciculului lanternei, şi-a umflat corpul, devenind un balon plin de spini care ieşeau din părţile laterale ca dintr-un cactus. Era deci imposibil sau foarte puţin probabil ca vreun prădător mare să se dovedească atât de prost încât să încerce să înghită o pradă care i-ar fi sfârtecat gâtlejul.

Fasciculele lanternelor dădeau naştere unor umbre stranii, în permanentă mişcare, ce se profilau pe coralii de diverse forme, ale căror suprafeţe erau fie ascuţite şi ţepoase, fie rotunde şi globulare. Pentru Dirk, nuanţele şi formele lor complexe căpătau aspectul unei picturi abstracte fără început şi sfârşit. A aruncat o privire la indicatorul de adâncime. Arăta cincisprezece metri. Privind scurt în faţă, a observat că Summer cobora brusc într-un canion coralifer îngust, cu laturile foarte abrupte. A coborât înot după ea, remarcând o serie de deschideri în corali ce duceau către peşteri de mici dimensiuni şi s-a întrebat care dintre ele o ispitise cu o zi în urmă.

În cele din urmă, Summer a şovăit în faţa unei deschizături verticale, cu colţuri drepte, strivită între două coloane cu aspect nefiresc. Răsucindu-se scurt, ca să vadă dacă Dirk mai era în urma ei, Summer a intrat înot fără nici o ezitare în caverna de sub ea. De astă dată, având lanterna şi ajutorul fratelui, a pătruns mai adânc în cavernă, trecând de locul unde descoperise urna.

Caverna nu era întortocheată sau neregulată. Pereţii, plafonul şi podeaua erau aproape perfect netede, întinzându-se în beznă ca un coridor fără ocolişuri şi coturi. Au înaintat de-a lungul lui.

Principala cauză a morţilor petrecute în timpul scufundărilor în peşteri subacvatice este faptul că oamenii se rătăcesc în caverne.

Greşelile se dovedesc fatale. Din fericire, aici nu se punea problema orientării. Scufundarea în acea cavernă nu prezenta primejdii şi nici nu există teamă că se vor rătăci într-un sistem complex de săli care dădeau una în alta. Camera nu avea deschideri în lateral şi nici căi verticale de acces care să-i zăpăcească. Pentru a reveni la intrarea în cavernă, nu aveau decât să refacă drumul înapoi. S-au simţit amândoi recunoscători că pe fund nu se vedeau depuneri fine care, odată tulburate, le-ar fi înnegurat vederea vreme de o oră până să se aşeze la loc. Podeaua patului de corali era acoperită de nisip cu granulaţie mare, prea greu ca să se ridice în suspensie dacă apa era tulburată de înotătoarele lor.

Brusc, au ajuns la capătul cavernei, însă acesta arăta într-un mod care a stârnit imaginaţia lui Summer. Deşi cotropit de vegetaţie marină, părea să evidenţieze un şir de trepte. Deasupra capului lui Summer a început să se rotească un banc de peşti-înger, care apoi s-au îndepărtat ca nişte săgeţi când ea a început să urce. Ca un fel de presimţire, Summer a perceput o înfiorare pe ceafă şi în restul corpului. Sentimentul care o încercase mai devreme a apărut din nou, semn că acea cavernă putea oferi mai mult decât ceea ce se observa la prima vedere.

La adâncimea aceea sub recif, coralii se răreau. Neavând lumina necesară dezvoltării vegetaţiei marine, crusta de pe pereţii acelui puţ nu ajungea nici măcar la doi centimetri grosime şi era alcătuită mai mult din depuneri gelatinoase decât din corali. Dirk a întins mâna înmănuşată şi a îndepărtat stratul unsuros; imediat a simţii că inima îi bate mai puternic, pentru că percepuse nişte adâncituri regulate în roca granitică, pe care le-a crezut făcute acolo de oameni, pe vremea când nivelul mării era mai scăzut.

Apoi, prin apă, a auzit-o pe Summer scoţând o exclamaţie pe un ton ascuţit. A călcat imediat apa şi a urcat, apoi a rămas uimit când pânza apei s-a rupt în interiorul unei pungi de aer. A ridicat privirea şi a văzut fasciculul lanternei lui Summer maturând tavanul boltit din pietre fasonate şi lipite între ele etanş, fără vreun material de tipul mortarului.

— Ce avem aici? A întrebat Dirk prin sistemul de comunicare în submersie.

— Ori e vorba de o ciudăţenie a naturii, ori de o boltă construită de oameni din vechime, a murmurat Summer pe un ton ce trăda un respect temător.

— Nici vorbă de o ciudăţenie a naturii.

— Cred că s-a scufundat după topirile din Era Glaciară.

— Asta s-a întâmplat acum 10 000 de ani. Imposibil să aibă o asemenea vechime. Mai curând cred că e o construcţie care s-a scufundat la un cutremur ca acela care a lovit Port Royal din Jamaica – raiul piraţilor – care s-a prăbuşit în mare după un cataclism petrecut în 1692.

— Ar putea fi un oraş-fantomă uitat de lume? A întrebat Summer, simţindu-se cuprinsă de o emoţie ciudată.

Dirk a clătinat din cap.

— Dacă nu cumva există mai multe ruine îngropate sub coralii din jur, impresia mea e că am descoperit un fel de templu.

— Ridicat de băştinaşii antici din Caraibe?

— Mă-ndoiesc. Arheologii n-au găsit dovezi privind construcţii din piatră în Indiile de Vest înainte de sosirea lui Columb. Iar localnicii sigur nu ştiau să forjeze urne din bronz. Avem în faţă o construcţie ce aparţine altei culturi, o civilizaţie pierdută şi rămasă necunoscută.

— Doar nu o fi vorba de un alt mit al Atlantidei, a spus Summer cu sarcasm.

— Nu, tata şi Al au stabilit în urmă cu ani de zile că Atlantida se afla în Antarctica.

— Pare incredibil că popoarele antice din Europa să fi traversat oceanul şi să fi construit un templu pe un recif de corali.

Dirk şi-a plimbat mâna înmănuşată de-a lungul unui perete.

— Pe vremea aceea, probabil că bancul Navidad era o insulă.

— Dacă ne gândim mai bine, a spus Summer, cred că respirăm aer vechi de mii de ani.

Dirk a inspirat adânc, apoi a dat aerul afară.

— Pare să aibă un miros plăcut şi un gust acceptabil.

Summer a făcut un semn cu degetul peste umăr.

— Ajută-mă să scot camera de filmat. Trebuie să reţinem asta.

Dirk a trecut în spatele ei şi a scos cutia din aluminiu prinsă cu o clemă de buteliile cu oxigen. A extras un aparat de filmat minuscul Sony PC-l00, montat înăuntrul unei carcase dintr-un material acrilic transparent Ikelite. După ce l-a reglat pentru filmare manuală, a fixat de aparat braţele pentru reflectoare. Cum nu există lumină naturală, nu a mai fost nevoie să folosească exponometrul.

Încăperea submarină degaja un aer de măreţie iluzorie, iar Summer se pricepea suficient să mânuiască aparatul încât să o surprindă pe film. În clipa în care a aprins reflectoarele, caverna mohorâtă a prins viaţă într-un amestec de nuanţe de verde, galben, roşu şi mov, date doar de vegetaţia de pe pereţi. Cu excepţia unor tulburări minore, apa era limpede precum cristalul.

În timp ce Summer fotografia bolta de deasupra şi de sub nivelul apei, Dirk s-a scufundat şi a început să exploreze podeaua de-a lungul pereţilor. În lumina aruncată de camera lui Summer, care crea imagini bizare şi tremurătoare în apă, el s-a rotit prin încăpere.

A trecut, aproape fără să vadă, pe lângă un spaţiu ce se deschidea între doi pereţi. Era o intrare pe colţ, lată de cel mult şaizeci de centimetri. Ţinând lanterna întinsă în faţă, Dirk a reuşit să treacă prin deschizătură, abia atingând marginile cu buteliile de pe spate. A pătruns într-o cameră ceva mai mare decât prima. Aceasta avea scaune scobite în pereţi şi ceva mare care semăna cu un pat plasat în centru.

La început a avut senzaţia că este gol, dar apoi fasciculul lanternei a scos la iveală un obiect rotund, cu două găuri pe lateral şi o alta, mai mică, în partea superioară, semănând cu o armură pentru bust. Tot pe pat, dar pe piatra de deasupra obiectului, se găsea un colier din aur şi două benzi spiralate pentru braţe, aşezate de o parte şi de alta.

Deasupra colierului se afla ceva ce arăta ca un coif destul de complicat şi deasupra acestuia se vedea o diademă bogat ornamentată.

Dirk şi-a imaginat că obiectele acelea fuseseră purtate de cineva.

În locul unde, în mod normal, s-ar fi aflat picioarele se vedeau două jambiere de bronz, care făceau parte din costumaţia purtată de vechii războinici pentru protejarea gambelor. În partea stângă a armurii se vedeau lama unei spade şi a unui cuţit, iar vârful unei lănci, fără băţ, se găsea în partea dreaptă. Corpul acelui luptător se dizolvase de mult sau devenise hrană pentru creaturile mării, care devorau orice substanţă organică.

La capătul patului se vedea un cazan mare.

Înalt de peste 1,30 metri, cazanul avea o circumferinţă în jurul căreia, chiar dacă ar fi încercat să o cuprindă cu ambele mâini, Dirk nu ar fi reuşit să-şi atingă degetele. A lovit uşor cu mânerul cuţitului de scufundător într-o latură a cazanului şi a auzit un sunet metalic, înfundat. „Bronz”, şi-a zis în sinea lui. A îndepărtat depunerile acumulate pe suprafaţa lui exterioară şi a scos la lumină silueta unui războinic surprins în efortul de a azvârli o suliţă. Ştergând cu mănuşa peretele exterior al vasului, a dezvăluit o întreagă oaste de femei şi bărbaţi care purtau armuri şi ale căror posturi sugerau că duc o luptă.

Toţi aveau scuturi de mărimea unui om şi spade lungi. Câţiva aveau suliţe cu băţul scurt, dar cu capete extrem de lungi şi răsucite în spirală. Unii purtau armuri care le acopereau partea superioară a corpului. Alţii erau cu torsul gol, dar majoritatea aveau pe cap coifuri uriaşe, pe crestele cărora se vedeau coarne.

Dirk s-a ridicat deasupra buzei cazanului, a îndreptat fasciculul lanternei în interiorul acestuia şi a privit înăuntru.

Cazanul era plin aproape până la buză cu un amestec pestriţ de obiecte ce încă puteau fi deosebite unul de altul. Dirk a identificat capete de suliţe din bronz, lame de pumnale, ale căror mânere fuseseră mâncate de apă şi de creaturile mării, securi simple şi cu aripi, brăţări încolăcite şi centuri din zale. A lăsat vestigiile la locul lor, luând doar un singur obiect. L-a ridicat din cazan şi l-a reţinut între degete. Apoi a înotat printr-o arcadă care se deschidea în partea opusă a încăperii, despre care era acum aproape convins că fusese un dormitor folosit ca mormânt.

A identificat imediat încăperea de alături ca fiind bucătăria.

Acolo nu a găsit nici o pungă de aer; bulele eliminate din aparatul lui de respirat se ridicau alene către tavan şi ieşeau în şiraguri neregulate, ca bobitele de mercur. Cazane de gătit din bronz, amfore, urne şi diverse vase zăceau împrăştiate pe podea, alături de oale sparte din ceramică. Lângă ceea ce părea a fi o vatră, Dirk a găsit cleşti din bronz şi un polonic mare, toate îngropate parţial în sedimentele care se strecuraseră înăuntru de-a lungul a două mii de ani. S-a apropiat de obiectele împrăştiate şi le-a examinat mai atent, încercând să desluşească ornamente revelatoare sau marcaje, dar toate erau pe jumătate îngropate în nisip şi acoperite de crustaceele care se strecuraseră în cameră.

Mulţumit că nu mai existau alte uşi sau încăperi laterale pe care să le exploreze, Dirk s-a întors prin domnitor şi s-a apropiat de Summer, care fotografia precipitată fiecare fragment al bolţii arcuite de sub suprafaţa apei.

A atins-o pe braţ şi a făcut semn în sus. După ce au ieşit la suprafaţă, i-a zis plin de entuziasm:

— Am mai găsit două încăperi.

— E din ce în ce mai pasionant, a spus Summer, fără să-şi dezlipească ochiul de pe vizorul aparatului foto.

El a surâs şi i-a întins un pieptene din bronz.

— Trece-ţi ăsta prin păr şi imaginează-ţi cum arăta ultima femeie care l-a folosit.

Summer a lăsat camera în jos şi a privit cu atenţie obiectul din mâna lui Dirk. A făcut ochii mari şi l-a luat cu delicateţe între degete.

— E minunat, a murmurat ea. Era cât pe ce să-şi pieptene cele câteva şuviţe de păr roşu ca focul care-i scăpaseră pe sub cască în zona urechilor, dar s-a oprit brusc şi s-a uitat la fratele ei cu un aer serios. Ar trebui să-l duci în locul unde l-ai găsit. Când arheologii vor cerceta acest loc şi fii convins că o vor face, vei fi acuzat de furt de obiecte istorice.

— Dacă aş avea o prietenă, pariez că ea l-ar păstra.

— Ultima din nesfârşitul şir al amicelor tale ar fi fost în stare să fure şi cutia milei dintr-o biserică.

Dirk s-a prefăcut jignit.

— Înclinaţia Sarei către furt o făcea irezistibilă.

— Mare noroc ai că tata se pricepe să judece femeile mai bine decât tine.

— Păi ce legătură are una cu alta?

— El a pus-o pe goană când a apărut la hangarul lui căutându-te.

— Şi eu care mă întrebam de ce nu-mi mai răspunde la telefon… Zise Dirk, fără să dea de înţeles că regretă.

Summer i-a aruncat o privire dojenitoare şi a studiat pieptenele, încercând să evoce imaginea ultimei femei care îl ţinuse în mână, întrebându-se cum îşi purta părul şi ce culoare avea acesta. După câteva momente, a aşezat obiectul antic în palmele desfăcute ale fratelui ei, ca să îl poată fotografia.