Nicolae Achimescu

Nicolae Achimescu

INDIA

RELIGIE Şl FILOSOFIE

Mulţi europeni de înaltă ţinută spirituală, în încercarea de a intra în dialog cu unii gânditori religioşi din India şi din Extremul Orient au sentimentul că, pur şi simplu, le “fuge pământul de sub picioare”, că pătrund într-un spaţiu absolut necunoscut.

Se pune tot mai insistent întrebarea dacă Occidentul este pregătit să recunoască Orientul, să recunoască curentele de gândire orientală ca fîlosofie şi, în consecinţă, să definească istoria filosofiei ca o istorie a filosofiei universale. De pildă, Hegel şi Marx s-au arătat chiar interesaţi de descoperirea altor civilizaţii. Şi H. Rombach îi pune lui Heidegger întrebarea critică, dacă realmente Occidentul reprezintă singurul loc al împlinirii existenţei. Posibilitatea unei întâlniri a metafizicii existenţei de sorginte occidentală cu metafizica Nimic-ului de sorginte orientală (în principal budistă) ar trebui să deschidă o nouă perspectivă, respectiv o extensie filosofică, care să pornească dinspre trecut spre viitor”.

Ideea de “Nimic absolut” reprezintă o noţiune greu accesibilă pentru creştin, pentru budist ea este, dimpotrivă, începutul sau fundamentul oricărei gândiri, în creştinism, Dumnezeu este socotit ca fiind existenţa supremă, ca existenţă a tuturor existenţelor, pentru budism însă, dimpotrivă, ataşarea de existenţă nu este nimic altceva decât neştiinţă. “Nimic-ul absolut” este ridicat în mod clar la rangul de principiu metafizic, care trebuie să fie ultimul “loc” pentru tot ceea ce există, dar fără să fie existenţa însăşi. Primind, prin urmare, această funcţie metafizică de a fi izvor al întregii existenţe, “Nimicul absolut” devine, în fapt, antiteza la învăţătura creştină, care atribuie această funcţie lui Dumnezeu.

India încearcă, în genere, să-l transpună pe om intr-un spaţiu în care acesta se află în luptă permanentă cu realitatea universului. Această mentalitate îşi propune să descopere omului falsa iluzie pe care singur şi-o face despre lumea înconjurătoare, determinându-1, în acelaşi timp, să lupte progresiv chiar cu el însuşi, până ce va cunoaşte adevărata “realitate” care-1 guvernează. Din acest punct de vedere, existenţa în general se prezintă ca un câmp de luptă, în care omul luptă, pe de o parte, cu caracterul fundamental de suferinţă a întregului cosmos, iar pe de altă parte cusine însuşi, ca parte integrantă şi formă specifică de manifestare a acestei lumi suferinde, în care este obligat să trăiască datorită ciclului reîncarnărilor.

I. INDIA: O SCURTĂ ISTORIE A UNUI SPAŢIU MULTIETNIC,

MULTELINGVISTIC, MULTICULTURAL ŞI MULTIRELIGIOS
Inconjurată din trei părţi de Oceanul Indian, iar la nord limitată de lanţul Munţilor Himalaya, India se constituie într-un adevărat continent, deosebit de restul Asiei atât din punct de vedere geografic, cât şi economic, cultural şi religios. Populaţiile autohtone îşi numeau Ţara Jambudvipa (“insula fructului jambu”, un fruct asemănător măslinei uscate). Actuala denumire vine de la fluviul Sindhu, devenit în limba veche Hindhu şi în greacă Indos.

Nu se ştie încă nimic sigur legat de populaţia cea mai veche care a locuit acest spaţiu. Se presupune, că membrii populaţiilor tribale contemporane cunoscute sub numele de munda, ar fi urmaşii populaţiei celei mai vechi din această parte a lumii. Peste această populaţie au venit dravidienii, care erau foarte numeroşi în India încă de prin mileniul al IV-lea î.d.Hr. Aceştia erau posesorii unei civilizaţii care a cunoscut o mare înflorire între anii 2500-1500 î.d.Hr.

Unul dintre cele mai importante centre urbane religioase şi de cultură descoperite în urma cercetărilor arheologice efectuate în Valea Indusului începând cu anul 1922 era Harappă, veche cetate din teritoriul numit astăzi Punjab, şi de Moheñjo-daro. situat la 400 km de gura Indusului, care a urmat un model cultural şi religios identic. Aceste două centre trebuie considerate primele exemple de secularizare ale unei structuri urbane.

Ele erau construite pe baza unor planuri similare - o citadelă, ziduri, un sistem de salubritate avansat şi un sistem de băi perfecţionat Existau construcţii din piatră, iar copacii sacri erau împrejmuiţi, dar nu aveau temple propriu-zise.

Singurele documente de care dispunem privind viaţa religioasă preindo-europeană sau ariană în valea hidusului sunt oferite de diferitele reprezentări artistice. Figurinele de teracotă înfăţişând o femeie aproape nudă, sugerează existenţa unui cult al Zeiţei-Mame, altele un cult al fecundităţii. Alte obiecte demonstrează practica unui cult al falusului.

Oamenii îşi imaginau nişte fiinţe supranaturale care locuiau în plante şi arbori şi un panteon cu multe divinităţi. Figurile umane gravate pe sigilii alături de un elefant, un tigru, un rinocer, un bivol par a-1 prefigura pe zeul indian Siva în postura de domn şi stăpân al animalelor.

Este evident că în jurul anului 1500 î.d.Hr. asemenea cetăţi, precum Harappă şi Mohefljo-daro, au dispăpt fără a lăsa vreo moştenire deosebită următorilor stăpâni ai Indiei, indo-arienii.

Triburile indo-iraniene, care se autointitulau „nobile” (Airya în limba veche iraniană şi ărya în sanscrită), au venit, după toate probabilităţile, de undeva din stepele Asiei Centrale, mai precis din nordul Mării Negre. Sunt descrişi a fi fost oameni robuşti, nomazi, cu pielea albă, ducându-şi viaţa ca agricultori şi crescători de animale. Cunoşteau foarte bine prelucrarea metalelor, roata şi carul. Societăţile indo-ariene erau împărţite în grupuri, pe baza celor trei funcţii: preoţi, războinici şi agricultori. Zeităţile indiene Mitra şi Varupa sunt legate de preoţi; Indra şi Marut sunt venerate de războinici, iar zeii Asvini şi Sarasvatfsxmt cinstiţi de agricultori.

Noua religie răspândită de arieni în spaţiul indian este cunoscută în istorie sub numele de religia Vedelor. Perioada vedică s-a încheiat pe la anul 450 î.d.Hr., adică odată cu apariţia jainismutui şi budismului, deşi autoritatea Vedelor a rămas constantă în India. Momentul acesta coincide şi cu extinderea dominaţiei persane asupra Punjabului. Punjabul a devenit a douăzecea satrapie, fiind obligat să plătească un mare tribut cuceritorilor, centrul politic al Indiei ariene s-a mutat acum în regiunea Gangelui, mai precis în regatul Magadha. Aici, noul oraş Paţaliputra va deveni şi va rămâne vreme de peste şase secole capitala imperiilor indiene ce vor urma.

După o perioadă mai nefericită, şi după scurta epocă de ocupaţie a Punjabului de către Alexandru cel Mare (f323), a urmat strălucita eră a primului mare imperiu indian, Maioya (322-185 î.cLHr.), cu capitala la Paţaliputra, pe malurile Gangelui. Imperiul şi-a atins momentul săude maximă extensiune, cuprinzând aproape întreaga peninsulă indiană, în timpul lui Asoka (272-232 )cel mai ilustru reprezentant al dinastiei Maurya.

Regele Asoka s-a convertit la budism si reprezintă pentru budism ceea ce reprezintă pentru creştinism Constantin cel Mare. El era convins că o să devină un conducător moral al întregii lumi civilizate.

După moartea regelui Asoka, Imperiul Maurya începe să se destrame, mai ales datorită unor invazii străine în India septentrională.

A urmat apoi o nouă perioadă de înflorire - după perioada Maurya - atât în plan cultural, concretizată mai ales în apariţia celebrei arte budiste “Gandhăra”¹, cât şi în plan politico-militar, în timpul regelui Kaniska (sec. I î.d.Hr), care a reuşit să-şi extindă dominaţia şi asupra Kaşmirului, iar în Asia Centrală până în Turkestanul Oriental. Din păcate, imperiul său, cunoscut sub numele de Imperiul Kuşan, s-a prăbuşit sub atacurile perşilor sassanizi.

In veacul al IV-lea d.Hr., dinastia Gupta fondează al treilea mare imperiu indian care se va numi Imperiul Gupta (320-647 d.Hr.). Această perioadă este cunoscută sub denumirea de “India hindusă'’.

Incepând cu anul 1000 d.Hr. au apărut în India arabii musulmani, instalând în secolul al XM-lea o conducere sporadică în India de nord, fără însă să ajungă până în India hinduistică de sud. Întregul subcontinent a căzut sub conducerea musulmană a dinastiei Mogul (1526-1761). Practic, domnia acestei dinastii a început după debarcarea lui Vasco da Gama pe Coasta Malabar (1498) şi a continuat după fondarea companiilor engleze şi olandeze (în jurul anului 1600) sau franceze (1668). Dinastia avea să dispară abia după ce India a devenit dominion britanic (1761). După cel deal doilea război mondial, în anul 1947, India şi-a obţinut independenţa, astăzi fiind o republică federativă formată din 21 de state.

Astăzi, India se prezintă ca o ţară multietnică, multilingvistică şi multireligioasă. Populaţia ei, care numără în jur de un miliard de locuitori, este de origine foarte diferită, cuprinzând etnii de culoare neagră, albă sau mongoli, care vorbesc o mulţime de limbi şi dialecte: munda, dialecte tibeto-birmane, limbi dravidiene şi indo- arierte. Limba maternă este fie o limbă dravidiană, fie una indo-ariană. Cea mai veche limbă indo-ariană cunoscută este sanscrita si limbile literare: pali şi prăkrt, dezvoltate în paralel cu sanscrita. Limbile indo-ariene modeme sunt: hindi bengali, marăti, panjabi, gujarati răjasthani si oriyă.

Din punct de vedere religios, India este un adevărat caleidoscop. Nu putem vorbi despre religia Indiei, ci despre religiile Indiei. Prima dintre aceste religii este cea a Vedelor o religie exclusivă. După ce a avut loc contopirea dintre elementele culturii ariene cu cele non-ariene, a apărut hinduismul, o religie capabilă să satisfacă necesităţile religioase ale celei mai mari părţi a populaţiei Indiei. Ulterior au apărut cele două mari mişcări religioase cu un caracter reformator: jainismul şi budismul.

HINDUISMUL SAU „COMPLEXUL OPOZIŢIILOR“
CE ESTE HINDUISMUL?

Seria lungă de curente religioase, care se profilează după perioada Vedelor, este cunoscută sub numele de hinduism. Literatura vedică ilustrează religia clasei superioare ariene, oferindu-ne puţine date despre religia claselor ariene inferioare şi absolut nimic despre cea a populaţiilor autohtone. Multe vestigii tipice pentru religia preariană le găsim în hinduism: statui de zei, cinstirea zeiţei lunii, a diferitelor animale sacre, a unor demoni cu chip de şarpe etc.

Ambele culturi, cea ariană şi cea autohtonă, au convieţuit laolaltă, influenţându-se reciproc. Hinduismul nu este altceva decât rezultatul convieţuirii şi simbioza acestor două culturi.

Hinduismul nu se prezintă ca o religie unitară, ci ca o structură religioasă foarte complexă, constituită din diverse religii sau elemente religioase suprapuse. În hinduism au pătruns şi se regăsesc laolaltă religia preariană, religia indo-europeană, ritualismul brahmanic, mistica upanişadică, tehnica Yoga, elemente de doctrină jainistă şi budistă. Hinduismul însumează experienţe religioase acumulate pe parcursul a aproximativ cinci milenii de viaţă religioasă. Hinduismul este o excelentă sinteză de elemente dintre cele mai variate, un fel de complexio oppositorum, prezentând similitudini structurale cu ceea ce înţelegem prin “catolicismul roman”. Spre deosebire de acesta, însă, el nu reprezintă o organizaţie religioasă unitară, ci o diversitate complexă de caste, secte, comunităţi monahale şi personalităţi particulare. Comunităţile religioase distincte, numite saippradâya (“tradiţie orală”) saupath (“calea mântuirii”), nu prezintă nicidecum caracterul Bisericilor şi confesiunilor creştine.

Reîntâlnim în hinduism multe dintre divinităţile vedice, unii zei de odinioară cu o semnificaţie deosebită sunt acum pur si simplu eclipsaţi de către Vishnu şi Siva.

Pe parcursul timpului, hinduismul s-a răspândit şi s-a adaptat regiunilor în care a pătruns şi perioadelor istorice pe care le-a traversat, acest lucra conducând la o amplă diversificare a sa. De altfel, înainte de secolul al XIX-lea, termenul de “hinduism” nici nu exista, atunci vorbindu-se doarde “religii şi obiceiuri din India”. La începutul secolului al XIX- lea (1830), un hindus Ram Mohan Roy (1772-1833), a recurs la inventarea acestui termen, pornind de la hindu, legat de fluviul Indus. Termenul este unul înşelător, pentru că nu se poate vorbi de un hinduism în sine, ci mai degrabă de hinduisme^.

Hinduismul este prin esenţă un sistem socio-religios indisolubil. Termenul sanscrit cel mai adecvat este dharma, care are semnificaţia de temei cosmic şi social, de normă regulatoare a vieţii. A pune unui hinduist întrebarea “Care este religia dumneavoastră?” înseamnă a-1 întreba: “Care vă este modul de viaţă?”. Expresia varna-ă şrama-dharma conturează conţinutul religiei hinduiste, întrucât implică laolaltă norme de morală generală (sădhărapa-dharma), dar şi obligaţiile individuale care revin fiecăruia în funcţie de apartenenţa sa la o clasă socială sau alta, în funcţie de etapa pe care o traversează în viaţă, în funcţie de vârstă şi sex etc.

Hinduismul este mai mult decât o religie: este un fenomen concret, colectiv şi personal totodată, care marchează viaţa individuală şi socială în ansamblul ei, un modus vivendi, un mod de a exista şi de a fi in lume.

Hinduismul nu are un întemeietor uman. Hinduşii spun că el a existat şi va existe întotdeauna. Acesta este ceea ce ei numesc sanatana dharma, adică ordinea guvernată şi eternă a lucrurilor.

LITERATURA SACRĂ

Tradiţia indiană împarte literatura vedică în două categorii: sruti (“revelaţia”) şi smjti (“tradiţia”). Sruti cuprinde cele patru Samhită (sau cele patru Vede), Brahmana, Aranyaka şi Upanişadele. Aceste scrieri sunt considerate drept revelaţie divină, având un caracter fundamental şi autoritar. Paisprezece dintre Upahişade sunt socotite şi acum ca având o origine vedipă, însă cele mai recente dintre cele peste două sute de Upanişade post-vedice sunt datate mult mai târziu. Lucrările clasificate drept sruti sunt secondate de celelalte scrieri religioase, denumite smjti. În fond, smjti nu face altceva decât să completeze şi să aprofundeze sruti, în aceeaşi manieră în care în creştinism, de pildă, Sfânta Tradiţie completează şi aprofundează Sfânta Scriptură.

Lucrările Dharmasăstra sunt o continuare directă a acelor Dharma-sutra, care tratează probleme de drept religios şi civil. Cele mai importante lucrări Dharmasăstra sunt Mânavadharma-săstra sau Manusmjti (“Codul Legii lui Manu”). In aceste lucrări sunt abordate o multitudine de probleme: creaţie, reîncarnarea, îndatoririle religioase şi sociale ale diferitelor clase sociale, îndatoririle regelui, probleme juridice şi de politică.

Două mari epopei, Mahăbhărata şi Bhagavatgită reprezintă în mod indiscutabil cele mai importante izvoare privind mitologia hinduistă. Acestea erau accesibile tuturor claselor sociale, inclusiv femeilor şi castei nearienilor, cunoscută sub numele de sudra.

Scrierile sruti sunt rezervate exclusiv bărbaţilor din cele trei clase superioare ariene.

În Mahăbhărata, o epopee imensă de 200.000 de versuri, se reprezintă conflictul dintre două ramuri ale unuia şi aceluiaşi neam: Kaurava şi Păndava, dar si relatări diferite despre zei şi eroi.

Bhagavadgită (“Cântecul Celui Prea Fericit”), conturată ulterior ca lucrare de sine, este în fapt capitolul interpolat în cartea a VI-a din Mahăbhărata, reprezentând un poem filosofic. Lucrarea se înfăţişează sub aspectul unei predici pe care vizitiul o adresează războinicului Arjuna în momentul premergător mari bătălii dintre clanul Kaurava şi clanul Păndava. “Vizitiul” îl reprezintă pe zeul Krishna însuşi. Bhagavadgită propune oricărui hindus, de la rege la măturătorul de stradă, posibilitatea de a accede la statutul de “ascet în lume”, de a fi părtaş la opera divină şi la “harul” divinităţii (prasăda). Tocmai de aceea, Bhagavatgita a rămas până astăzi cartea de căpătâi a oricărui hindus, fiind socotită “BibIia hinduismului” sau ^tfEvanghelia lui Krishna”.

O altă mare epopee hindusă este Rămăyana, cuprinzând vreo 48.000 de versuri. Figura sa centrală este eroul divin Râma care trebuie să biruiască în multe lupte şi să se supună unor exerciţii dificile, pentru a reuşi s-o elibereze pe soţia sa Sita, răpită de către regele demonilor, Răvana. Râma reuşeşte s-o elibereze pe Sita. In acest fel, el se va consacra drept prototipul regelui ideal, simbol al curajului eroilor, al evlaviei şi al nobleţei. Sita va reprezenta de acum înainte prototipul soţiei ideale, care dovedeşte nobleţe şi fidelitate. Epopeea datează aproximativ din secolul al II-lea d.Hr., dar nucleul lucrării s-a conturat într-o perioadă mult mai îndelungată, extinzându-se probabil până prin secolul al IV-lea î.d.Hr.

Lucrările Purăna au fost compuse de către legendarul Vyăsa, socotit de altfel şi autorul epopeii Mahăbhărata. Sunt optsprezece diferite Purăna, dar în realitate numărul lor este cu mult mai mare. Cele mai vechi dintre acestea sunt Vishnu-Purăna, Siva-Purăna, dar cea mai importantă rămâne Bhăgavata-Purăna din secolul al X-lea d.Hr., pe care teologii vishnuiţi o aşează alături de Upanişade şi de Bhagavadgita.

Purăna cuprind un material informativ foarte bogat; ele tratează o mare varietate de probleme încât pot fi desemnate ca adevărate enciclopedii. Multe dintre lucrări au un caracter sectar, fiind manuale sacre ale diferitelor direcţii religioase.

Ăgama şi Tantra sunt o grupă de lucrări în care elementul sectar este mult mai pregnant prezent decât în Purăna. Sunt scrieri sacre, cuprind rituri şi ceremonii, corelate cu cultul templelor şi cel al statuilor, cu ceremoniile de consacrare şi magia.

De un mare renume se bucură în anumite cercuri vasta poezie religioasă, imnuri. Remarcăm Gitagovinda lui Jayadeva din secolul al XII-lea, o colecţie de cântări religioase, care ilustrează relaţia de iubire dintre zeul Krishna şi soţia sa Rădhă. Această relaţie este percepută simbolic ca o imagine a relaţiei de iubire dintre oameni şi zei.

Toate lucrările amintite au fost scrise în limba sanscrită.

DIVINITĂŢI ŞI SEMNIFICAŢII

Numărul total al fiinţelor divine este extraordinar de mare. De pildă, Mahăbhărata aminteşte de 33.333 - în fapt, o extensiune a numărului de 33 de (divinităţi vedice), la care se adaugă cei 88.000 de Gandharvas, spirite rivale soţilor abia căsătoriţi. Sivaiţii din sudul Indiei numără chiar 1.100.000 de divinităţi şi demoni.

În hinduism regăsim multe dintre divinităţile semnificative din perioada vedică: Varuga, Indra, Agni, Soma etc., dar acestea nu mai sunt figuri centrale ale panteonului hinduist. Excepţie fac doar doi zei, care in perioada Vedelor jucau un rol inferior, respectiv Vishnu şi Siva, dar de această dată apar drept cele mai proeminente figuri ale panteonului indian.

În hinduism, zeii se aseamănă în multe privinţe oamenilor, işi au sălaşul pe legendarul munte Meru şi duc o viaţă minunată în palatele lor cereşti, sunt mai puternici decât pământenii, dar nu au posibilitatea să-i protejeze pe oameni de ciclul reîncarnărilor. Inclusiv zeii trebuie să se supună legii karmei. Atunci când faptele lor bune s-au “consumat”, ei trebuie să se reîncarneze necondiţionat în funcţie de meritele lor.

Cinstirea templelor şi a statuilor zeilor ocupă un loc central. Credinciosul hindus are posibilitatea de a intra zilnic în contact cu zeul său, mai ales atunci când îşi înalţă rugăciunea către el, în templu, în faţa statuii aflate acolo.
DIVINITĂŢILE MASCULINE

Cea mai importantă divinitate este VISHNU. În hinduism el preia până la un anumit grad funcţia lui Indra, protejand pe oameni şi pe zei de demoni şi de forţele malefice. Vishnu devine în hinduism un fel de prototip pentru regele ceresc, un fel de Atotţiitor, pentru că el este garantul ordinii universale. In literatura brahmanică, el este identificat, ca şi Prajapati, cu sacrificiul.

Din această perspectivă, Vishnu simbolizează armonia ideală a cuplului preot-sacrificant sau brahman-rege. Statuetele îl înfăţişează purtând atributele sale tradiţionale: scoica, discul, dar si tiara şi însemnele regatului. Vishnu este o divinitate a castelor superioare ariene, iar adepţii îi aduc în temple doar ofrande vegetale.

Alteori, Vishnu este identificat în hinduism cu Absolutul impersonal, cu principiul suprem, numit Brahman. Pentru adepţii săi, el reprezintă zeul universal, începutul creaţiei, actul şi sfârşitul ei. El este stăpânul tuturor fiinţelor, se creează pe sine însuşi, atunci când ordinea cosmică şi individuală sunt ignorate. El renaşte ciclic pentru a proteja pe cei buni şi a distruge pe cei răi, pentru a restaura ordinea juridică şi cosmică încălcată.

Doctrina despre reîncarnările lui Vishnu. Pentru a proteja lumea şi pe oameni, pentru a anihila procesul de degradare ciclică a tot ceea ce există, Vishnu recurge voluntar la asemenea avataruri, adică reîncarnări periodice sub chipul unor oameni sau animale.

Cele mai importante avataruri sunt în număr de zece: ca “peşte” (masya), Vishnu îl salvează pe părintele primordial, Mânu, în urma unei mari inundaţii; ca “broască ţestoasă” (kurma), el vine în ajutorul zeilor pentru ca aceştia să-şi recupereze comorile divine dispărute în ocean în urma inundaţiilor; ca “porc mistreţ” (varaha), el reuşeşte să-l biruiască pe demonul Hiranyăksha, care scufundase pământul pe fundul oceanului, şi să-l aducă din nou la suprafaţă; reîncarnându-se ca “om-leu” (narasimha), Vishnu îl ucide pe fratele demonului Hiranyăksha, care îi teroriza zi şi noapte pe zei şi pe oameni; ca “pitic” (yvmana), el recucereşte întreaga lume, constând din cer, pământ şi lumea subterană, care fuseseră luate în stăpânire de către demonul Boli în urma unor exerciţii ascetice; ca fiu al brahmanului Jamadagni (parasurăma), Vishnu îi eliberează pe brahmani de sub jugul tiranic al regelui Kărtavjrya.

Ultimele patru avataruri ale lui Vishnu sunt cele mai importante. Semnificativă este reîncarnarea sa ca Râma eroul marii epopei Rămăyana, cu scopul de a elibera lumea de sub tutela monstruosului rege al demonilor, Răvana. La cererea zeilor, Vishnu s-a reîncarnat ca om, pentru a lupta împotriva puternicului rege al demonilor, Răvana, fiindcă acesta putea fi biruit doar de un om înzestrat cu puteri supranaturale.

Cea mai importantă dintre reîncarnările lui Vishnu este cea sub chipul lui Krishna (“cel negru”) . Într-una dintre cele mai vechi Upanişade ni se relatează despre Krishna, fiul lui Devakis. In Mahăbhărata, Krishna apare ca principe al neamului Yădava, înrudit cu populaţia Păndava. Înaintea războiului dintre cele două ramuri, Kaurava şi Păndava, Krishna încearcă să intermedieze fără succes evitarea conflictului. Pe parcursul războiului, el se dovedeşte un adevărat erou, vizitiu şi îndrumător al lui Arjuna. După încheierea războiului va avea parte de multe nenorociri, inclusiv de uciderea propriului său fiu, Pradyumna, în faţa ochilor săi. Disperat se retrage într-o pădure unde vânătorul Jaras (“bătrân”) trage asupra lui. Murind, ajunge în cer, unde este preluat de zei. Câteva pasaje din Mahăbhărata îl prezintă ca propovăduitor religios şi învăţător.

Este foarte probabil ca Krishna să fi fost iniţial un erou şi războinic popular, aparţinând unei ramuri din neamul. Aventurile sale erotice i-au inspirat pe poeţi, iubirea lui Krishna faţă de păstoriţă simbolizează dragostea divină faţă de oameni.