Durata contractului se determină de părţi cu luarea în considerare a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit.
Dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul, să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul de reziliere, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.
După caracterele definitorii ale contractului de franchising, acesta apare drept un contract ded executare succesivă, iar prin urmare părţile stabilesc perioada de executare a contrtactului, care se determină prin indicarea începutului executării şi momentului când franchiza încetează a mai fi executată. Părţile sunt libere de a stabili desinestătător termenul contractului de franchising, însă această perioadă totdeauna trebuie să fie raportată la posibilităţile şi cerinţele de desfacere a bunurilor şi serviciilor. Prin cerinţe de desfacere a bunurilor se are în vedere perioadeele de garanţie oferite, perioade pe decursul cărora real pot fi înstrăinate bunurile, randamentul activităţii, posibilitatea franchiseeului de a revendica investiţiile făcute etc. Pe tot parcursul aceestui termen contractul este irevocabil, şi părţile pot inducee rezilierea contractului în condiţiile generale prevăzute de legislaţie. Deasemenea părţile pot să nu specifice unn termen concret a franchizei, astfel contractul considerându-se încheiat pe termen nedeterminat.
Aliniatul doi stabileşte un specific în ceea ce priveşte rezilierea contractului de franchising într-o procedură mai simplificată. Astfel, atunci când părţile au încheiat contractul pe un termen nedeterminat sau pe un termen mai mare de 10 ani, fiecare din părţi are dreptul, făcând un preaviz cu uun an înainte de a induce rezilierea contractului. Atunci, când nu este respinsă de către partea opusă rezilierea (se constată tăcerea sau se face acceptarea expresă a rezilierii), la expirarea termenului de un an, contractul se consideră reziliat şi încetează a mai fi executat, iar tăcecrea la preaviz se consideră în virtutea aceestui arrticol drept acceptare a rezilierii.
În cazul în care termenul contractului de franchising este nedeterminat sau depăşeşte 10 ani, dacă părţile nu au indus rezilierea contractului, acesta se consideră prelungit pe un termen de doi ani. Specific este faptul, că atunci când este vorba de termenul mai mare de 10 ani, la expirarea termenului indicat în contract, chiar dacă părţile nu au indus rezilierea, acest termen nu se mai prelungeşte cu doi ani. Spre exemplu, dacă părţile au stabilit un termen de 15 ani, termenul contractului se va considedera prelungit de şapte ori, nedepăşind în fine perioada de 15 ani. La expirarea termenului de 15 ani, chiar dacă cea de-a opta perioadă nu a fost împlinită, contractul oricum încetează a produce efecte.
Articolul 1177. Obligaţia de concurenţă loială
Părţile sunt obligate la o concurenţăţ loială şi după încetarea contractului. În acest cadru, se poate impune franchiseeului pe plan local interdicţie de concurenţăţ, care, însă, nu poate depăşi un an.
Dacă interdicţia de concurenţă are drept consecinţă pereclitarea activităţii profesionale, trebuie să se acorde franchiseeului, indiferent de motivul încectării contractului, o compensaţie financiară corespunzătoare.
Încheierea contractului de franchising presupune posibilitatea părţilor la contract, pe durata executării acestuia de a face cunoscut cu întreaga stare a lucrurilor la partener. Astfel fiecare din părţi poate afla laturile slabe ale activităţii partenerului său în contractul de franchising. Şi dacă pe durata executării contractului există obligaţii reciproce, executarea cărora are menirea dee a înlătura momentele negative sau neajunsurile părţii la contract, atunci după încectarea contractului aceste cunoştinţe despre fostul partener pot fi eventual utilizate în defavoarea acestuia. Cel mai mult la acest capitol poate fi afectat anume franchiserul. În acest sens, legislatorul a stabilit obligaţia de concurenţă loială a părţilor la contractul de franchising, chiar şi după încectarea contractului. Concurenţa loială presupune posibilitatea ppăărţilor de a activa pe aceiaşi piaţă, fabricarea aceluiaşi gen de produse, prestarea acelolraşi servicii, dar în aşa fel încât aceasta să nu dăuneze fostului partener. Legea nr. 906-XII privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29.01.1992 stabileşte limitele concurenţei loiale. Pe lângă cele menţionate în legea susnumită, franchiseeul are obligaţia de a garanta concurenţa loială prin respectarea unor cerinţi suplimentare, cum ar fi, spre exemplu, excluderea inducerii în eroare a clienţilor prin răspândirea unor informaţii despre diferenţa de calitate între bunurile ce le produce şi bunurile produse de fostul partener, argumentând cu faptul că a stat în raporturi contractuale cu acesta.
În cazul în care se constată o concurenţă neloială legată de informaţia cunoscută pe parcursul executării contractului de franchising, prin decizia autorităţii de stat privind dezvoltarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste (conform Legii nr. 906-XII privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei) sau instanţa de judecată este în drept să pună interdicţie de concurenţă pe plan local pe o perioadă nu mai mare de un an. Este necesar de menţionat, că acestă interdicţie poate fi pusă doar franchiseeului. Atunci, când concurenţa neloială se constată din partea franchiserului, se aplică măsurile prevăzute de legislaţia ce reglementează concurenţa neloială.
Atunci când în condiţiile legii s-a pus interdicţia de concurenţă, iar drept rezultat la aceasta fostului franchisee i se pereclitează activitatea profesională, franchiserul sau persoana cointeresată îi acordă compensaţie financiară corespunzătoare. Prin pereclitare a activităţii profesionale se are în vedere pierderea capacităţii de lucru a întreprindeerii, pierderea clienţilor sau partenerilor de afaceri, impunerea penalităţilor de întârziere, sistarea procesului de producţie etc. Prin compensaţie financiară înţelegem acea despăgubire care ar echivala cu pierderile reale suportate de către franchisee drept rezultat a punerii interdicţiei de concurenţăţ, precum şi veniturile ratate drept rezultat la aceasta.
Este necesar de menţionat faptul, că aceste compesaţii financiare se achită indiferent de faptul din ce motiv şi din a cui iniţiativă a fost încetată executarea contractului. Deasemenea este necesar de ţinut cont de faptul, că obligaţia de compensare stă pe sama persoanei interesate de punerea interdicţiei, care poate fi atât franchiserul, cât şi unn eventual partener al acestuia într-un alt contract de franchising.
Articolul 1178. Răspunderea franchiserului
Franchiserul răspunde pentru existenţa şi întinderea drepturilor, precum şi a datelor şi cunoştinţelor privitoare la programul de prestare a franchisei.
Dacă drepturile menţionate la alin. (1) nu există sau dacă franchiserul încalcă, cu vinovăţie, alte obligaţii, fanchiseeul este îndreptăţit să reducă suma de bani plătită acestuia. Proporţia reduceerii se stabileşte, în caz de litigiu, pe baza opiniei unui expert independent. Costurile expertizei le suportă partea a cărei estimare este mai îndreptată de cea determinată prin expertiză.
La momentul când părţile încheie contractul de franchising, existenţa drepturilor, datelor, informaţiilor etc. incluse în program se presupune de către părţi. Până la momentul încheierii contractului aceastea aparţin franchiserului. Prin urmare, eventuala încetare a dreptului sau inexistenţă a acestuia, eventuala dispariţie a informaţiei despre procesul de producere a bunului sau prestare a serviciilor, precum şi alte urmări de aşa fel stau pe riscul franchiserului. Acesta poartă sarcina despăgubirii tuturor pierderilor pe care le-a avut franchiseeul drep rezultat a inexistenţei dreptului, dispariţiei informaţiei etc.
În cazul în care încetarea dreptului, limitarea sau inexistenţa acestuia, eventuala dispariţie a informaţiei despre procesul de producere a bunului sau prestare a serviciilor, precum şi alte urmări nefaste au avut loc din vina franchiserului, franchiseeul este în drept să reducă plata ce se cuvine franchiserului. Reducerea corespunzătoare constituie o modificare a condiţiilor contractului, iar prin urmare nu poate fi făcută unilateral, iar prin urmare aceasta trebuie să fie convenită de către părţi. Dacă părţile nu convin întrt-un mod amicabil asupra cuantumului plăţii, aceştea se adresează către un expert independent, care stabileşte cuantumul reducerii plăţii. A cărei mărime de reducere este mai aproape de cifra indicată de expert, aceela este scutit de cheltuielile pentru expertiză. În cazul în care o asemenea diferenţă nu este, cheltuielile de expertiză sunt suportate de ambele părţi.
Prin expert independent este necesar de înţeles persoana, care în conformitate cu prevederile legislaţiei are calificarea de expert, şi nu stă în raporturi contractuale sau de altă natură cu unna din părţile la contractul dee franchising. Atunci când părţile nu sunt satisfăcute de concluzia expertului, acestea se pot adresa la doi sau mai mulţi experţi.
Capitolul XXII
INTERMEDIEREA
S e c t i u n e a 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA INTERMEDIERE
Articolul 1179. Contractul de intermediere Prin contract de intermediere, o parte (intermediar) se obliga fata de cealalta parte (client) sa actioneze in calitate de mijlocitor la incheierea unui sau mai multor contracte intre aceasta si tert.
Formula juridică propusă de către legislator în acest articol este una nouă pentru reglementarea juridico-civilă a relaţiilor de intermediere, deoarece pe lîngă instituţiile binecunoscute de intermediere contractuală civilă se propune existenţa normelor generale de intermediere, bazate pe lipsa unor principii clare de activitate a mijlocitorului. Calitatea de mijlocitor nu indică poziţia lui juridică clară în acest raport. Activitatea în calitate de mijlocitor presupune săvărşirea acţiunilor de orice natură juridice sau faptice care să aibă ca scop încheierea unui sau mai multor contracte între client şi terţ. Consecinţele juridice ale activităţii mijlocitorului trebuie să se răsfrîngă asupra clientului şi acest fapt determină statutul juridic al mijlocitorului. Legea nu ne vorbeşte despre caracterul oneros sau gratuit al acestui contract, însă este cert faptul că acesta se determină reieşind din circumstanţele concrete ale înţelegerii părţilor.
Norma comentată conţine formatul general al intermedierii ca fenomen juridic, permiţind dezvoltrea unor noi instituţii ale intermedierii comerciale cum ar fi intermedierea exclusivă, fi intermedierea comercială, agentul comercial, comisionul profesionist.
Articolul 1180. Plata remuneratiei pentru intermediere (1) Cel care promite o remuneratie pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui contract este obligat la plata remuneratiei doar atunci cind contractul este incheiat in urma indicatiilor date.
(2) La incheierea contractului sub o conditie suspensiva, remuneratia poate fi ceruta doar la indeplinirea conditiei.
(3) Daca nu s-a convenit asupra marimii remuneratiei, este platita o remuneratie obisnuita pentru astfel de acte.
(4) Intermediarul nu poate conveni asupra unui avans din remuneratia primita conform prezentului articol si nici nu poate accepta un asemenea avans.
Clauza prin care se deroga de la regulile stabilite in prezentul articol este nula.
În sensul normei comentate, obligativitatea plăţii unei remuneraţii pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui contract survine doar cu condiţia că clientul încheie un contract un urma indicatiilor date de intermediar. Acest fapt ar însemna, că în urma acţiunilor intermediarului clientul consimte la încheierea unor contracte, ce i-ar permite achitarea remuneraţiei. În alte condiţii cel care promite o remuneratie nu este obligat la aceasta, chiar ţinînd cont de faptul că intermediarul ar fi acţionat pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui contract. Deci, temei juridic pentru survenirea dreptului la remuneraţie este beneficierea de acţiunile intermediarului, exprimate prin încheierea de contracte in urma indicaţiilor ultimului. Urmează de menţionat, că norma dată reglementează achitarea remuneraţiei doar pentru serviciile de intermediere şi nu se poate referi şi la alte categorii se servicii admisibile în acest raport.
Regula expusă în aliniatul unu al articolului comentat este concretizată în cazul încheierii unui contract cu condiţie suspensivă, unde faptul îndeplinirii condiţiei expuse în contract generează dreptul la remuneraţie. De exemplu, dacă părţile au convenit că remuneratia poate fi ceruta doar în condiţiile sporirii numărului de contracte încheiate într-un interval de timp, atunci acest indiciu poate garanta dreptul la remuneraţie. Dacă expres în contract nu este indicată marimea remuneraţiei sau modalitatea de calcul a ei, atunci se achită o remuneraţie egală ca mărime cu remuneraţia obişnuită pentru astfel de acte. Această regulă este proprie tuturor categoriilor de obligaţii de acest gen.
3. Reieţind din principiul că intermediarul are dreptul la remuneraţie doar în condiţiile cînd clientul beneficiază real de acţiunile de intermediere ale mijlocitorului, legislatorul expres interzice convenirea asupra unui avans din remuneraţia primită sau acceptarea un asemenea avans. Stabilirea în contract a unor astfel de condiţii ar duce la nulitatea lor absolută, deoarece ele direct contravin prescripţiilor legale. La fel se declară prin inrermediul al.5 al articolului comentat nulă orice clauză, care derogă într-un fel sau altul de la regulile stabilite in prezentul articol.
Articolul 1181. Dreptul la alte remuneratii (1) Pentru serviciile prestate de intermediar care nu pot fi raportate la activitatea de intermediere, dar care sint prevazute in contract, se poate conveni asupra unei remuneratii, indiferent de faptul daca a fost sau nu incheiat contractul ca urmare a activitatii de intermediere.
(2) Clauza care prevede compensarea cheltuielilor inutile intermedierii ori a cheltuielilor nedovedite este nula.
Situaţia apariţiei dreptului la remuneraţie pentru alte servicii, decît pentru cele care pot fi calificate ca servicii de intermediere este reglementată de prezentul articol. Acest drept apare în condiţiile cînd aceste servicii sînt prevăzute direct de contract şi remuneraţia respectivă este stabilită diferită de cea pentru serviciile de intermediere. La fel, nu este obligatoriu faptul daca a fost sau nu incheiat contractul ca urmare a activitatii de intermediere, precum este prevăzut pentru plata remuneraţiei pentru serviciile de intermediere. Dreptul la alte remuneraţii decît pentru serviciile de intermediere reprezintă un drept contractual şi părţile pot stabili orice regim convenabil de plată pentru aceste servicii accesorii celor de intermediere.
În afara dreptului la plata remuneraţiei propriu-zise pentru serviciile de intermediere, mijlocitorul are dreptul şi la compensarea cheltuielelor efectuate în vederea intermedierii. Ultimele urmează la fel a fi achitate de client cu condiţiile că sunt absolut utile intermedierii şi poate fi dovedită necesitatea şi mărimea lor. În condiţia în care se prevede prin contract compensarea cheltuielelor inutile intermedierii sau care nu pot fi probate, clauza ce le stabileşte este din start nulă.
