Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor
Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege.
Această normă instituie prezumţia conform căreia orice bun poate circula liber, adică poate face obiectul oricărui act juridic civil, dacă nu există o interdicţie stabilită de lege. Este important că limitarea circulaţiei bunurilor cât şi interzicerea circulaţiei bunurilor urmează să fie stabilită doar prin lege.
Din conţinutul normei desprindem trei categorii de bunuri după regimul circulaţiei: a) bunuri care se află în circuitul civil general; b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie; c) bunuri care nu se află în circuitul civil.
a) Bunuri care se află în circuitul civil general – acele bunuri care pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. După cum am spus, regula este că bunurile sunt în circuitul, civil, deci legea (şi numai legea) trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil sunt toate bunurile alienabile, ce se pot urmări de creditori şi se pot dobîndi şi pierde prin prescripţie. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 296 alin 1 din Codul Civil, şi bunurile din domeniul privat al statului. (vezi comentariu la art. 296). Din categoria bunurilor aflate în circuitul civil fac parte bunurile de consum, bunurile de uz casnic, gospodăresc … .
b) Bunuri supuse unui regim special de circulaţie – acele bunuri care deşi se află în circuitul civil totuşi au un regim special de circulaţie în ce priveşte circulaţia lor, cu alte cuvinte circulaţia acestora este limitată. Bunurile care sunt limitate în circuitul civil pot fi dobândite , deţinute, folosite şi înstrăinate în anumite condiţii prevăzute de lege. În principiu restricţiile ce privesc circulaţia bunurilor se pot referi fie la subiecte de drept care pot dobîndi şi înstrăina aceste bunuri, fie la condiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. Aşa spre exemplu conform prevederilor art. 8 din Legea cu privire la arme nr. 110/1994, dreptul de proprietate asupra armelor şi muniţiilor (anume acestea avînd o circulaţie limitată) aferente poate fi dobîndit de persoanele fizice care au atins vîrsta de 18 ani, cărora nu le este contraindicat, din punct de vedere medical mânuirea armelor. La fel au o circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural, în conformitate cu Legea 1530/1993.
c) Bunuri scoase din circuitul civil – acele bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile – nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care, a) prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic… ; b) bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. 4 din prezentul act normativ; c) alte categorii de bunuri care prin lege sunt scoase din circuitul civil.
Articolul 287. Animalele
-
Animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale.
-
În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege.
1. Alin. 1 al prezentei norme subliniază faptul că deşi animalele nu pot avea calitatea de subiect de drept, totuşi ele nu sunt egalate cu lucrurile şi în privinţa lor se instituie reguli speciale de comportate a subiectelor de drept cu ele. Aşa, spre exemplu, o reglementare specială găsim alin 3 al art. 325 din prezentul cod, care prevede modalitatea de dobîndire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit. Această particularitate constă în faptul că dacă o persoană a dobîndit, în conformitate cu prevederile art. 325, dreptul de proprietate asupra unui animal, atunci fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar de animal, să ceară restituirea acestuia. (de văzut care sunt Legile care ocrotesc animalele)
2. Deşi animalele nu sunt considerate lucruri, totuşi în ceia ce priveşte modul de dobîndire, posesie, folosinţă, dispoziţie vor fi aplicabile regulile cu privire la lucruri, excepţie făcînd acele cazuri prevăzute de lege. Deci, şi asupra animalelor oamenii, în principiu, pot avea aceleaşi drepturi, printre care a enumăra: dreptul de proprietate, dreptul de arendă … , astfel ele pot fi vîndute, donate, transmise în folosinţă… .
Articolul 288. Bunurile imobile şi mobile
(1) Bunul poate fi imobil sau mobil.
(2) La categoria de bunuri imobile se raporta terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor.
(3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi reîntrebuinţate, atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sînt detaşate provizoriu de acesta dacă sînt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.
(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi alte bunuri.
(5) Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv banii şi titlurile de valoare, sînt considerate bunuri mobile.
1. Divizarea cea mai importantă, asupra căreia se insistă în articolul de faţă, este cea în bunuri imobile şi bunuri mobile. În principiu, această clasificare se face în funcţie de natura bunurilor. Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. Clasificarea bunurilor în imobile şi imobile, în principiu, este întemeiată pe diferenţa de natură fizică care există între bunurile mobile şi cele ce se caracterizează prin fixitate. Spunem în principiu, fiindcă imobile după natura lor sunt în cea mai mare parte doar acele bunuri enumărate expres în alin 2 al articolului comentat. La categoria bunurilor imobile, conform prevederilor alin. 3 şi 4 se atribuie şi alte bunuri care de fapt, după natura lor sunt mobile.
2. În aliniatul doi al articolului de faţă sunt enumărate principalele categorii de bunuri imobile ca terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Enumărarea categoriilor de bunuri imobile dată în acest aliniat nu întru totul coincide cu cele din alte legi. Spre exemplu art. 2 din Legea 1543/1998 atribuie la categoria bunurilor imobile doar terenurile, construcţiile capitale, apartamentele şi alte încăperi izolate. În Codul Funciar, art. 2/1 la categoria bunurilor imobile sunt atribuite sectoarele de teren şi obiectele aferente acestora ( solul, bazinele de apă închise, pădurile, plantaţiile multianuale, clădirile, construcţiile, edificiile, etc.) strămutarea cărora este imposibilă fără a cauza piedici directe destinaţiei lor. În primul rînd imobile sunt terenurile. Acestea se pot afla atât în proprietatea privată cât şi publică. Regimul juridic al terenurilor, în special, este stabilit de Codul Funciar şi Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare – cumpărare a pămîntului nr. 1308/1997. O altă categorie de bunuri imobile sunt porţiunile de subsol. În corespundere cu Legea subsolului, subsolul este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi de fundul bazinelor de apă şi se întinde pînă la adâncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică. Conform prevederilor art. 4 din această Lege subsolul este proprietatea Republicii Moldova care îl posedă, foloseşte, dispune de el şi îl protejează. Această prevedere legală este deja depăşită şi urmează să fie operate modificări care ar admite posibilitatea aflării subsolului în proprietatea privată, lucru, care de facto, există în prezent (spre exemplu subsolurile caselor de locuit, beciurile nu mai pot fi considerate ca bunuri ale Republicii Moldova.). Nu trebuie să confundăm subsolul cu bogăţiile de orice natură ale subsolului, care conform art. 127 alin 4 din Constituţie şi a art. 296 alin 3 din Codul Civil fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. La fel, sunt atribuite la categoria de bunuri imobile şi obiectele acvatice separate, regimul juridic al acestora fiind stabilit de Codul Apelor, care în art. 1 prevede că apele în Republica Moldova constituie proprietate exclusivă a statului şi pot fi date numai în folosinţă. Această prevedere legală contravine Constituţiei, în special art. 127. alin 4, care dispune că doar apele folosite în interes public fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Plantaţiile prinse de rădăcini ca bun imobil stilat la alin 2, trebuie extinse la întreaga vegetaţie care ţine de pămînt prin rădăcini: plantele, copacii, arbuştii, pomii, seminţele puse în pămînt … . Clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt – cuprind orice construcţie sau lucrări, cum ar fi casele de locuit, fabricile, magazinele, prăvăliile, tunelurile, barajele, digurile, lucrările de sondare şi exploatare a minereurilor, canalizările de apă, gaz şi electricitate. Construcţiile care nu aderă la pămînt şi pot fi mutate din loc în loc nu sunt considerate bunuri imobile.
3. În alin 3 din prezentul articol, sunt enumerate două categorii de bunuri, care deşi după natura lor sunt bunuri mobile, legiuitorul le atribuie la categoria bunurilor imobile. Aceste sunt materialele separate în mod provizoriu de un teren atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, cum ar fi spre exemplu cărămizile din ziduri cu condiţia că acestea să fie reintrebuinţate în aceiaş construcţie şi părţile integrante ale unui bun imobil care sunt detaşate provizoriu de acesta dacă sunt destinate reamplasării, spre exemplu unele elemente ale construcţiilor care sunt separate pentru a fi întrebuinţate în altă construcţie. În cazul în care materialele vechi sunt înlocuite cu noi, atunci acestea preiau locul celor vechi şi deci devin bunuri mobile. Această calificare dată unor bunuri este o ficţiune legală necesară pentru a supune bunurile aceloraşi reguli ca şi pentru imobilul la care sunt ataşate.
Poate de enumărat particularităţile bunurilor imobile ? (vezi Com. Sub. red. lui Sadîcov)
4. Codul Civil, prin prevederea din alin 4 ale acestui articol, admite posibilitatea răsfrângerii regimului juridic al bunurilor imobile şi asupra altor categorii de bunuri, dar cu condiţia ca acest lucru să fie expres prevăzut de lege.
5. După regula stipulată în art. 288 alin 5, toate bunurile în afară de cele pe care legea le atribuie la categoria de bunuri imobile sunt mobile, inclusiv banii ţi titlurile de valoare. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită priorităţilor lor deosebite usnt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un instrument general al schimbului. Titlurile de valoare sun documentele constitutive şi constatatoare, întocmite într-o formă anumită, care incorporează un drept de creanţă.
Articolul 289. Prevederile aplicabile drepturilor reale
Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplica în modul corespunzător şi drepturilor reale asupra acestor bunuri.
Drepturile reale asupra bunurilor mobile şi asupra bunurilor mobile sunt supuse regimului juridic respectiv al bunurilor imobile şi mobile. Ţinând cont de particularităţile bunurilor imobile, cât şi de conţinutul drepturilor reale, susţinem că sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile drepturile reale asupra lor, pe cînd celelalte drepturi patrimoniale, acestea fiind drepturile de creanţă (mai numite şi obligaţionale), sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile. Spre exemplu, dreptul de proprietate (drept real) asupra unui bun imobil va fi dobândit din momentul înregistrării la oficiul cadastral teritorial (vezi şi comentariu la art. 321 alin 2 din Codul Civil)…..
Articolul 290. Înregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile
(1) Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrarii de stat.
(2) Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor imobile este publică. Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat sa elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi grevările înregistrate asupra oricărui imobil.
(3) Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat sa elibereze, la cererea persoanei al cărei drept este înregistrat, un document ce ar confirma înregistrarea sau sa aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare.
1. Interesele şi consecinţele clasificării bunurilor în mobile şi imobile sunt numeroase, de aceea Codul Civil a stabilit două regimuri diferite pentru mobile şi imobile. După cum am spus, imobilele sunt fixe, nu se deplasează fără a cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor; în timp ce mobilele nu posedă acest caracter. Aceste deosebiri de regim juridic al celor categorii de bunuri determină consecinţe în ceea ce priveşte drepturile reale asupra lor, publicitatea şi posesia bunurilor, garanţiile asupra acestor două categorii de bunuri, precum şi competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile. În special, conform alin. 1 din norma comentată, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul abitaţie, dreptul servitute, dreptul de superficie şi dreptul de gaj) asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrarii de stat în conformitate cu prevederile Legii cadastrului bunurilor imobile nr.1543/1998. Conform dispoziţiilor art. 1 alin 1 din Legea 2543/1998, cadastrul bunurilor imobile asigură recunoaşterea publică a dreptului de proprietate şi a altor drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile cât şi ocrotirea de stat a acestor drepturi. Drepturile reale sura bunurilor imobile vor lua naştere doar în cazul în care vor fi înregistrate în registrul bunurilor imobile. Aceiaşi regulă va fi aplicabilă şi în cazurile de modificare şi încetare a acestor drepturi. Ca consecinţă drepturile reale asupra bunurilor reale vor fi opozabile terţelor doar dacă au fost înregistrate în registrul bunurilor imobile.
2. Imobilele fiind fixe, s-a organizat un sistem de publicitate imobiliară, în baza Legii 1543/1998, care face posibilă cunoaşterea de către terţi, a oricărei operaţii juridice privind constituirea, modificarea şi stingerea de drepturi reale asupra imobilelor. Această publicitate este de mare importanţă. Drepturile reale sunt opozabile terţilor, dar dobîndirea unor drepturi reale asupra unui imobil prin vînzare, donaţie, schimb, etc., trebuie să fie cunoscută de persoanele care au interes. Datorită publicităţii imobiliare, terţii vor fi informaţi asupra operaţiunilor juridice efectuate. Această publicitate imobiliară se asigură şi prin dispoziţia art. 6 din Legea 1543/1998 care dispune că organul care efectuiază înregistrarea este obligat să elibereze, în termen de 3 zile, oricărei persoanei fizice care s-a legitimat şi a depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care l-a sesizat oficial informaţiile solicitate despre toate drepturile înregistrate asupra oricărui bun imobil.
3. În ceea ce priveşte titulari de drepturi, înscrişi în cadastrul bunurilor imobile, apoi aceştea sunt în drept să ceară organului de înregistrare să li se elibereze un document care ar confirma drepturile înscrise în cadastrul bunurilor imobile, ori să aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare. Conform prevederilor art. 36 alin 1 din Legea 1543/1998, înregistrarea drepturilor asupra bunului imobil este confirmată prin extrasul din registrul bunurilor imobile. Extrasul din registrul bunurilor imobile se eliberează persoanei fizice care s-a legitimat şi a depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care a sesizat oficial oficiul cadastral teritorial.
Articolul 291. Bunurile divizibile şi indivizibile
(1) Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba destinaţia economica.
(2) Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui.
-
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa poate fi considerat indivizibil.
Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile are ca criteriu posibilitatea împărţirii bunurilor fără să-şi schimbe utilitatea sau destinaţia lor economică. Urmează să precizăm că divizibilitatea bunurilor urmează să fie privită sub două aspecte: sub aspect fizic şi sub aspect juridic. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai bunurile corporale, dat fiind faptul că materia în sine este totdeauna divizibilă. Divizibilitatea fizică presupune existenţa a trei condiţii: 1) părţile din care era compus bunul să posede calităţile individule ale întregului; 2) părţile-în urma diviziunii – să rămînă proprii pentru destinaţia economică pe care o avea întregul; 3) părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Existenţa acestor condiţii depinde de însuşirile naturale ale bunului. Cu toate acestea, conform prevederilor alin. 3 ale articolului comentat, un bun divizibil din punct de vedere al însuşirilor naturale ale acestuia, poate fi considerat ca bun indivizibil. Deci, bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de împărţire, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia., iar bunurile indivizibile sunt acele bunuri care se pot împărţi fără a li se schimba destinaţia. Spre exemplu
Articolul 292. Bunul principal şi bunul accesoriu
(1) Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atît timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sînt principale.
(2) Destinaţia comuna poate fi stabilita numai de proprietarul ambelor bunuri dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacă părţile nu convin altfel.
(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu este opozabila unui terţ care a dobîndit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporara a unui bun accesoriu de bunul principal nu-i înlătură aceasta calitate.
(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.
(1). Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii se face în raport cu corelaţia dintre ele. Bunurile principale sunt acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi la întrebuinţarea unui alt bun. Şi invers, bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altor bunuri principale. De exemplu, antena de la televizor, arcuşul de la vioară, cheile de la lăcată, beţele pentru sky. Codul civil în art. 292 alin. 1 atribuie două caractere bunurilor accesorii şi anume:
-
existenţa unei legături economice între bunul accesoriu şi principal;
-
bunul accesoriu trebuie să fie destinat în mod permanent întrebuinţării economice a bunului principal.
Starea de accesoriu poate rezulta din raportul juridic care se află în dependenţă faţă de altul, ca de exemplu în cazul raportului de garanţie (dreptul de gaj) sau din natura lucrurilor.
(2). Pentru a fi în prezenţa bunurilor principale şi accesorii trebuie ca ambele aceste bunuri să fie în proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane. Aceasta înseamnă că bunul principal şi bunul accesoriu trebuie să aibă acelaşi proprietar. Pentru a stabili dacă un bun este accesoriu sau principal urmează a fi îndeplinite următoarele condiţii:
-
ambele bunuri să fie în proprietatea aceluiaşi proprietar;
-
titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa lui un raport cu destinaţia comună a ambelor bunuri.
Referitor la cea din urmă condiţie, în art. 292 alin. 2 este stipulată regula că destinaţia comună a ambelor bunuri este stabilită de proprietarul acestora. Această regulă poartă un caracter dispozitiv, admiţând posibilitatea ca părţile unui contract prin voinţa lor să deroge de la ea.
(3). Importanţa juridică a clasificării bunurilor în principale şi accesorii constă în faptul că bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, dacă părţile nu au convenit altfel, fapt expres confirmat prin dispoziţia alin. 3 din art. 292 Cod civil. Ca urmare dacă bunul principal va fi înstrăinat (vîndut, schimbat, donat) această soartă o va avea şi bunul accesoriu, fiind şi el considerat înstrăinat. În situaţia de accesoriu se află toate raporturile de garanţie personală (fidejusiunea) şi reale (gajul).
(4). În principiu, alin. 4 al acestei norme, constituie o precizie a prevederilor incluse în alineatul precedent, conform cărora bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. În aşa fel, dacă o persoană deja a dobîndit dreptul de proprietate (situaţii de cele mai dese ori întîlnite, însă norma comentată se referă şi la alte situaţii), apoi după acest moment încetarea calităţii de bun accesoriu nu va fi opozabilă proprietarului bunului pe motivul că el a dobîndit bunul principal anterior încetării calităţii de bun accesoriu.
(5). Dacă un bun accesoriu temporar este separat de la bunul principal, cu condiţia că ulterior îşi va lua locul de bun accesoriu a aceluiaşi bun principal, apoi el va rămîne a fi considerat ca bun accesoriu respectiv fiindu-i aplicabile regulile respective. În alin. 5 art. 292 nu se specifică pe ce perioadă bunul accesoriu urmează a fi separat de bunul principal pentru a-şi păstra calitatea de bun accesoriu, deoarece în fiecare caz concret acest termen va fi diferit. Important este că ulterior separării bunul accesoriu să revină la bunul principal.
(6). După cum am putut observa din comentariul alin. 1 şi 2 ale art. 292 Cod civil, regulile referitoare la bun principal şi bun accesoriu vor putea fi aplicabile doar în cazul cînd ambele bunuri au acelaşi proprietar. Esenţa prevederii din alin. 6 al art. 292 Cod civil constă în faptul că dacă persoana deţine un oarecare drept asupra unui bun, iar acesta devine accesoriu la un alt bund în proprietatea altei persoane, apoi în acest caz aceste persoane vor deţine ambii drepturi avute anterior asupra acestor bunuri.
Articolul 293. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
(1) Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii. Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
(2) Prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar un bun nefungibil poate fi considerat fungibil.
(1). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile se face în dependenţă de utilitatea lor. Fungibilitatea ori nefungibilitatea bunului este determinată de faptul dacă un bun poate fi înlocuit cu altul în cadrul executării unei obligaţiuni, spre exemplu 100 kg de grîu poate fi înlocuite cu 100 kg de grîu de aceeaşi calitate. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii. În schimb, bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii astfel că, debitorul se va considera că a executat obligaţia doar în cazul în care a transmis bunul datorat. Spre exemplu în categoria bunurilor fungibile putem enumăra aşa bunuri ca: banii, alimente de un anumit fel, mese, scaune, pixuri, caiete etc., iar la categoria bunurilor nefungibile aşa bunuri ca: o casă, un lot de pămînt, un cîine de rasă etc. Natura juridică a bunurilor fungibile presupune că ambele bunuri (care pot fi înlocuite în exercitarea unei obligaţii) au aceeaşi valoare pentru creditor din punct de vedere al plăţii datorate, aşa încît creditorului îi este indiferent care anume bun va primi. În principiu, bunurile fungibile sunt şi bunuri determinate generic, fapt prevăzut expres şi în alin. 2 al art. 294 Cod civil. Spunem în principiu, fiindcă într-o ipoteză am putea admite ca un bun determinat generic să fie fungibil, adică să nu poată fi înlocuit cu altul asemănător în executarea unei obligaţii (vezi comentariul la art. 294 alin. 2 Cod civil).
(2). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile poate rezulta nu numai din natura bunurilor (art. 293 alin. 1 Cod civil), ci şi din voinţa contractanţilor (art. 293 alin. 2 Cod civil). deci, părţile unui act juridic pot stabili ca bunurile nefungibile să fie privite ca fungibile şi invers. Cu toate că conform prevederilor alin. 2 art. 293 Cod civil, părţile unui act juridic pot prin voinţa lor să considere un bun fungibil ori nefungibil, totuşi privitor la unele bunuri cum sunt banii, cerealele sau altele vor fi considerate aproape întotdeauna fungibile. Fungibilitatea monedei este şi o necesitate practică, fiindcă de regulă este imposibil să întorci aceleaşi bancnote pe care le-ai primit ori să întorci aceiaşi materie primită. Anume din aceste considerente caracterul fungibil al bunurilor impuse a face o corelaţie cu consumptibilitatea lor, corelaţie la care ne vom opri în comentariu art. 295 Cod civil.
Dostları ilə paylaş: |