Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 294. Bunul determinat individual şi bunul determinat generic
(1) Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.

(2) Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este fungibil.

(3) Prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate determinate generic, iar bunurile determinate generic pot fi considerate determinate individual.
(1) Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic se face după criteriul naturii bunului (alin. 1 şi 2 din norma comentată), cît şi după voinţa părţilor contractante (alin. 3 din norma comentată).

Bunul este determinat individual dacă se individualizează prin însuşirile proprii caracteristice doar lor (un tablou unic pictat de Picasso (Pablo Ruisy Picasso) – “Domnişoarele din Avignon”, o casă de locuit, un lot de teren). Deci, aceste bunuri se deosebesc de late bunuri asemănătoare prin însuşirile lor specifice, care le fac în principiu unice.

(2) Alin. 2 art. 294 Cod civil defineşte bunul determinat generic ca fiind acel bun care se determină prin caracterele comune bunurilor de gen şi care se individualizează prin numărare (10 mese, 5 saune, 30 cărţi, 20 telefoane), măsurare (20 metri de stofă, 8 m de cablu electric), cîntărire (5 kg de roşii, 1 tonă de mere). Deşi, după regula generală bunurile determinate generic sunt considerate fungibile, fapt expres prevăzut în alin. 2 al art. 294 Cod civil, totuşi trebuie să ţinem cont de faptul că între aceste două categorii de bunuri nu întotdeauna există o perfectă identitate. Aşa spre exemplu o carte este un bun generic şi tot odată fungibil, adică poate fi înlocuită în executarea unei obligaţii cu o altă carte (vezi iş comentariul la art. 293 Cod civil) scrisă de acelaşi autor cu acelaşi conţinut. Însă pot exista cazuri cînd împrumutătorul va insista să fie întoarsă anume cartea împrumutată care poartă semnătura autorului (spre exemplu prezentul Cod civil adnotat cu semnăturile tuturor autorilor comentariului) şi în aceste cazuri nu va mai fi vorba de un bun generic şi fungibil, ci de un bun determinat care îl deosebeşte de late bunuri din această categorie.

(3) La voinţa părţilor un bun determinat individual poate fi considerat ca bun determinat generic şi invers, un bun determinat generic poate fi considerat ca bun determinat individual.

Articolul 295. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
(1) Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Toate celelalte bunuri sînt neconsumptibile.

(2) Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi considerat neconsumptibil.
(1) Bunurile se clasifică în consumptibile sau neconsumptibile, după cum folosirea (întrebuiţarea) lor obişnuită implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Folosirea acestor bunuri nu se poate realiza decît consumîndu-se fie material, fie juridic prin înstrăinarea şi ieşirea lor din patrimoniu, într-un singur act de folosire. Includem în această categorie de bunuri produsele alimentare, materia primă, grînele, banii – acestea îndeplinindu-şi funcţiile sale prin înstrăinare. Bunurile consumptibile nu trebuie confundate cu bunurile comestibile, corelaţia dintre acestea fiind de gen – specie. Toate bunurile comestibile sunt şi bunuri consumptibile, însă nu toate bunurile consumptibile sunt şi bunuri comestibile (benzina, motorina sunt bunuri consumptibile, dar nu şi bunuri comestibile).

Bunurile neconsumptibile sunt acele care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără a li se consuma substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea. Fac parte din această categorie aşa bunuri ca terenurile, construcţiile, automobilele etc.

(2) Atribuirea bunurilor la consumptibile ori neconsumptibile poate fi făcută reieşind din natura bunului cît şi prin voinţa părţilor exprimată într-un act juridic. Reieşind din alin. 2 al art. 295 Cod civil, părţile prin voinţa lor pot considera un bun consumptibil ca neconsumptibil nu şi invers, şi acest lucru este firesc.

Articolul 296. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat
(1) Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.

(2) Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care, prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implica afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.

(3) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobîndit de terţi prin uzucapiune.
(1) Temeiul acestei clasificări al bunurilor este art. 9 din Constituţie care prevede că proprietatea este publică şi privată. În alin. 1 al art. 296 Cod civil se instituie o regulă foarte importantă, şi anume statul şi unităţile administrativ-teritoriale au în proprietate două categorii de bunuri cu regim diferit: bunuri publice şi bunuri private. Această dispoziţie legală instituie prezumţia conform căreia bunul este considerat privat, dacă prin lege (şi doar prin lege) nu este atribuit la categoria bunurilor publice. Bunurile statului şi unităţilor administrativ-teritoriale afectate domeniului privat vor avea o circulaţie liberă, putînd fi încheiate diferite acte juridice (vezi şi comentariul la art. 286 Cod civil).

(2) Pentru ca bunul să fie afectat domeniului public este necesar ca prin lege să fie numite care anume bunuri sunt considerate bunuri publice, ori natura bunului să fie de uz public sau de interes public. Astfel, conform prevederilor Legii nr. 828/1991 (Codul Funciar), art. 56 terenurile destinate ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale, parcurilor dendrologice şi zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii, terenurile zonelor de protecţie şi zonelor sanitare) fac obiectul proprietăţii publice. La fel urmează a fi atribuite la categoria de bunuri publice şi terenurile destinate necesităţilor de apărare şi trupelor de grăniceri – fîşia de protecţie a frontierei (art. 55 din legea 828/1991). O altă lege care enumără un bun ce face parte din categoria bunurilor publice este Legea 918/2000 (privind terenurile proprietate publice şi delimitarea lor). A două categorie de bunuri care face parte din domeniul public sunt bunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Sunt de uz public bunurile accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naturale, străzile, pieţele etc. Sunt de interes public bunurile care deşi nu pot fi folosite de orice persoană, au destinaţia de a fi folosite în cadrul unor activităţi care interesează pe toţi membrii societăţii cum ar fi muzeele, teatrele, şcolile etc. referitor la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, a se vedea Legea 523/1999.

(3) Alin. 3 art. 296 Cod civil este o reproducere a alin. 4 din art. 127 din Constituţie, care enumără principalele categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al domeniului public. Enumerarea bunurilor din acest alineat nu poate fi considerată exhaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme se stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi alte bunuri stabilite de lege.

(4) Bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Aceste caractere ale bunurilor domeniului public sunt enumerate şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.11 sin 15.02.2001 (MO nr. 25-26/10 din 01.03.2001).

Articolul 297. Bunurile complexe
(1) Daca mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinţei comune atribuite de natura unificării, ele sînt considerate un singur bun (bun complex).

(2) Efectele actului juridic încheiat în legătură cu un bun complex se răsfrîng asupra tuturor părţilor componente ale bunului dacă actul respectiv sau legea nu prevede altfel.
(1) Bunurile pot fi simple - atunci cînd formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen, şi compuse – atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. Bunul complex se caracterizează prin aceea că:

1. 
   este format din mai multe bunuri care formează un tot întreg (o bibliotecă, o turmă de animale, un serviz);
   
2. 
   bunurile care formează un tot întreg, în principiu, nu sunt legate între ele (automobilul, deşi este format din mai multe piese nu este considerat ca un bun complex, ci ca un bun simplu, în schimb un serviciu de cafea, format din mai multe căni (ceşti) este considerat ca un bun complex);
   
3. 
   totalitatea de bunuri formează un tot întreg care este destinată folosinţei comune;
   
4. 
   fiecare parte a bunului complex poate fi utilizat de sine stătător în acelaşi scop (spre exemplu, o cană dintr-un serviz poate fi folosită de sine stătător).
   

(2) Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă în faptul că toate bunurile componente ale unui tot întreg (bun complex) sunt considerate ca un singur bun. Din aceste considerente, în cazul încheierii actului juridic obiect al căruia sunt bunurile complexe, urmează să fie transmise toate bunurile care compun bunul complex. Această prevedere din alin. 2 poartă un caracter dispozitiv, părţile fiind în drept să deroge de la ea. La fel şi legea poate, în unele cazuri, deroga de la regula conform căreia actul juridic produce efecte juridice asupra tuturor părţilor componente ale bunului complex.

Articolul 298. Universalitatea de bunuri
(1) Universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg.

(2) Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt considerate ca un tot întreg.
1. O universalitate este o masă de bunuri, în care acestea ca elemente ale masei sunt supuse unor reguli identice. Codul Civil în articolul de faţă distinge: universalitatea de fapt şi universalitatea de drept.

Universalitatea de fapt constituie o totalitate de lucruri corporale omogene care sunt considerate ca un tot întreg (o bibliotecă, o turmă, un serviz, un set de mobilă…). Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive. Un exemplu al unei universalităţi de fapt poate servi alin 2 al art. 406 din Codul Civil care prevede că „arborii care se scot din pepiniera fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decît cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor”. Deci pepiniera se consideră ca o universalitate, din care fac parte arbori tineri care se cresc care pentru a fi vânduţi sau transplantaţi.

Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care îl formează. Universalităţile de fapt sunt, în principiu, fracţiuni de patrimoniu şi se deosebesc, în esenţă, de patrimoniu prin aceea că în sânul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv. Cu toate acestea universalitatea de fapt nu poate fi considerată identică cu patrimoniul. Importanţa universalităţii de fapt constă în faptul că în caz de înstrăinare vînzare-cumpărare, sechestru, gaj, universalitatea va fi privită în bloc şi nu separat pentru fiecare bun ce formează tot întregul – universalitatea.

2. Universalitate de drept la fel constituie o pluralitate de bunuri, numai că în acest caz, în componenţa universalităţii de drept pot fi nu numai bunurile corporale ci şi incorporale, care privite împreună sunt considerate ca un tot întreg. Ca universalitate de drept este considerat patrimoniul.

Articolul 299. Fructul
(1) Fruct al lucrului este venitul, sporul şi productele pe care le dă acest lucru.

(2) Fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobîndite în urma folosirii acestui drept.

(3) Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le asigură prin intermediul raporturilor juridice.

(4) Împuternicirea asupra lucrului sau dreptului oferă posibilitatea reţinerii fructului acestui lucru sau drept în conformitate cu termenul şi volumul împuternicirii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(5) În cazul în care este obligată să restituie fructele, persoana poate cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu aceste fructe dacă respectivele cheltuieli sînt rezultatul unei gospodăriri judicioase şi nu depăşesc valoarea fructului.
1. Prin fruct se înţelege tot ceia ce produce un lucru , fără alterarea sau diminuarea considerabilă a substanţei sale. Spre exemplu recoltele pe care le produce pămîntul (cereale, ierburi,…) sunt fructe, cere se produc periodic şi care nu scad substanţa pămîntului. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere adică au însuşirea de a produce fructe. Legiuitorul în articolul de faţă operează cu termenii de “lucru” şi “drept”, care conform prevederilor art.285 ali. 1 sunt numite bunuri. Urmează deci să utilizăm termenul de “bun”, care este genul. În acest sens am putea spune că produsele bunului sunt : a) fructul; b) venitul; c) productele. Ţinem să reţinem că termenul “fruct”, în sensul larg al cuvîntului, include în sine “venitul” şi “productele”. Pentru a nu crea confuzii, şi avînd în vedere faptul că termenul “spor” utilizat în alin 1 însemnă nu altceva decît “venit” sau “fruct” . Din aceste considerente vom spune că produsele bunului sunt: fructul, venitul şi produsele.

Fructele sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute cu sau fără intervenţia omului cum ar fi produsele periodice ale pămîntului: fructele de pădure, iarba, poamele din livezi, sporul animalelor: lână, laptele, brânza, ouăle, peştele ce se pescuieşte dintr-un iaz, etc. Toate aceste fructe se mai numesc şi fructe naturale.

Productele sunt foloasele obţinute dintr-un bun prin diminuarea sau consumarea substanţei acesteia, cum ar fi copacii unei păduri, piatra din carieră.

2. Veniturile (mai numite şi fructe civile) sunt sumele de bani sau alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, venitul rentelor, dividendele şi partea din venitul net distribuit, în condiţiile legii, în urma lichidării unui patrimoniu. Deci, veniturile sunt avantajele materiale care se pot obţine de la un bun în mod periodic.

3. În conformitate cu prevederile art. 299 alin . 3, fructele şi veniturile pot surveni şi în rezultatul încheierii actelor juridice, cum ar fi: contractul de arendă; contractul de concesiune; etc.

4. După regula generală, prevăzută în art. 317 din prezentul cod, tot ceea ce produce bunul, revine proprietarului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. O excepţie de la această regulă o găsim în art. 299. Astfel, dispoziţia alin. 4 al articolului comentat, îl împuterniceşte pe posesorul (se are în vedere posesorul mijlocit, mai denumit şi detentor precar – art. 304 alin. 2 ) bunului cu dreptul de a reţine fructul acestuia, dacă legea ori contractul nu prevede altfel. Prin termenul “reţinere” trebuie să înţelegem nu doar reţinerea propriu zisă a fructului, ci faptul că fructul va trece în proprietatea acelei persoane care a posedat bunul cu just titlu, dacă contrariul nu reiese din lege ori nu este prevăzut în actul juridic civil. Aşa spre exemplu, fructele culese de arendator vor trece în proprietate acestuia, dacă legea ori contractul nu va prevedea contrariul.

5. Sunt posibile situaţii când deţinătorul bunului cu just titlu nu va obţine dreptul de proprietate asupra fructelor lui. În aceste cazuri, conform prevederilor alin 5 din art. 299, detentorul precar va fi în drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor suportate în legătură cu aceste fructe (producerea, păstrarea, încheierea actelor de conservare) producerea acestor. Compensarea cheltuielilor se va face doar în cazul în care acestea au survenit în rezultatul unei gospodării judicioase a bunului, şi aceste cheltuieli nu vor depăşi valoarea fructului.

Articolul 300. Dreptul accesoriu şi dreptul limitat
(1) Drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept încît fără acesta nu poate exista.

(2) Drept limitat este dreptul derivat de la un drept mai cuprinzător care este grevat cu acel drept.
1. Vorbind de drept accesoriu trebuie neapărat să ţinem cont şi de bunuri accesorii, ori conform prevederilor art. 285 alin. 1 drepturile patrimoniale fac parte din bunuri. Dreptul accesoriu se caracterizează prin faptul că el nu are o existenţă de sine stătătoare, existenţa lui depinzând de existenţa unui alt drept principal. Aşa spre exemplu, gajul este un drept accesoriu, fiindcă dreptul de gaj va apărea doar dacă a fost încheiat un contract principal, executarea obligaţiilor căruia urmează a fi garantată prin încheierea unui contract de gaj. Stingerea dreptului principal va duce şi la stingerea dreptului accesoriu, dar nu şi invers.

2. În alin. 2 se vorbeşte de drepturi limitate, care se mai numesc dezmembrăminte. Dezmembrămînt (drept limitat) este dreptul derivat dintr-un drept mai cuprinzător. Spre exemplu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate următoarele drepturi reale principale: dreptul de uzufruct (art. 395-423); dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (art. 424-427); dreptul de servitute (art. 428-442); dreptul de superficie (art. 443-453). Toate aceste drepturi dezmembrează un drept mai cuprinzător acesta fiind dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate fiind cel mai complet drept real, întruneşte în sine toate atributele care conform art. 315 alin 1 sunt: dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Însă este posibil ca unele atribute ale dreptului de proprietate să fie disociate şi repartizate între titulari diferiţi. Spre exemplu în caziul dreptului de uzufruct un atribut al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziţie – rămîne la nudul proprietar, iar dreptul de posesiune şi dreptul de folosinţă sunt transmise uzufructuarului (a se vedea şi comentariu la art. 395). Conform prevederilor art. 300 alin 2, dezmembrămintele (dreptul limitat) grevează dreptul mai cuprinzător. Astfel dreptul de servitute va greva dreptul de proprietate.

Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale
(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumirea de firmă, emblema comercială, marca de deservire etc.).

(2) Rezultatele activităţii intelectuale şi atributele de identificare şi de individualizare, ce constituie obiecte ale dreptului exclusiv, pot fi utilizate de terţi doar cu consimţămîntul persoanei îndreptăţite.
1. Rezultatele activităţii intelectuale, atributele de identificare a persoanei juridice, mijloacele de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate sunt considerate ca obiecte nepatrimoniale, purtând caracterele drepturilor personale nepatrimoniale. Natura juridică a acestor categorii de drepturi determină şi particularităţile reglementării şi apărării lor.

În articolul de faţă sunt cuprinse reglementări cu caracter general referitor la rezultatele activităţii intelectuale ale persoanei fizice sau persoanei juridice. De aceea reglementările propriu zise a acestor drepturi personale nepatrimoniale le găsim în alte acte normative. Unul din aceste acte este Legea 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care reglementează relaţiile care apr în legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de artă, şi ştiinţifice (drept de autor), interpretărilor, fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de radioteledifuziune (drepturi conexe.). De asemenea reglementări referitoare la dreptul de autor cât şi la protecţia acestuia întâlnim în următoarele acte normative:

• 
  Codul cu privire la contravenţiile administrative (art. 51/2 „Încălcarea dreptului de proprietate asupra produselor muncii intelectuale” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în M.O., nr. 6, art. 7);
  
• 
  Codul penal (art. 141/1 „Încălcarea dreptului de autor” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în M.O., nr. 6, art. 7);
  
• 
  Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 238 din 25.11.1991 „Cu privire la Agenţia de Stat pentru Drepturile de autor a Republicii Moldova”;
  
• 
  Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la aprobarea Regulamentului Agenţia de Stat pentru Drepturile de autor a Republicii Moldova” (nr. 113 din 25 februarie 1992);
  
• 
  Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la administrarea pe principii colective a drepturilor patrimoniale ale autorilor şi titularilor de drepturi conexe” (nr. 524 din 24. 07.1995; M.O., nr. 56-57 din 12.10.1995, art. 439);
  
• 
  Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind completarea şi modificarea Hotărîrii Guvernului R.M. nr. 113 din 25.02.1992 (nr. 594 din 28.10.1996, M.O., nr. 78-79 din 05.12.1996, art. 634);
  
• 
  Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la instituirea Registrului Naţional (provizoriu) al Programelor pentru Computer” (nr. 494 din 17. 07.1995; M.O., nr. 51-52 din 14.09.1995, art. 397);
  
• 
  Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind remuneraţia de autor pentru folosirea drepturilor de autor şi conexe în Republica Moldova” (nr. 713 din 23. 10.1995; M.O., nr. 64 din 16.11.1995, art. 515);
  

De asemenea , menţionăm că Republica Moldova este parte la următoarele convenţii internaţionale:

• 
  Convenţia pentru constituirea Organizaţiei Mondiale pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), adoptată la Stokholm la 14 iulie 1967 (data aderării – 25 decembrie 1991);
  
• 
  Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice (Actul de la Paris din 24 iulie 1971, modificat la 28 septembrie 1979) (data aderării – 2 noiembrie 1995);
  
• 
  Convenţia internaţională pentru ocrotirea drepturilor interpreţilor, producătorilor de fonograme şi ale organizaţiilor de diviziune, adoptată la Roma la 26 octombrie 1961 (data aderării – 5 decembrie 1995);
  
• 
  Convenţia Universală cu privire la dreptul de autor, adoptată la Geneva la 6 septembrie 1952 – în acţiune pe teritoriul republicii de la data aderării la Convenţie a Uniunii Sovietice (27 mai 1973), din competenţa căreia s-a deprins Republica Moldova.
  

2. În alin. 2 al articolului comentat este cuprinsă o regulă chemată să protejeze rezultatele activităţii intelectule şi atributelor de identificare şi individualizare. Folosirea rezultatelor activităţii intelectule şi atributelor de identificare şi individualizare poate fi efectuată de titularii acestor drepturi. Aceştea din urmă sunt în drept să transmită utilizarea acestor drepturi şi persoanelor terţe încheind acte juridice civile în condiţiile art. 24 şi 25 din Legea 293/1994.