Codul lui da Vinci

Da Vinci! Langdon era uluit. Intenţia lui Saunière devenise evi­dentă. În ultimele clipe ale vieţii, custodele îşi scosese toate hainele şi îşi dispusese trupul într-o copie fidelă a Omului Vitruvian.

Cercul era elementul critic. Un simbol feminin al protecţiei, cer­cul desenat în jurul trupului gol întregea mesajul lui da Vinci ― armonia dintre masculin şi feminin. Acum apărea însă o altă între­bare: de ce dorise Saunière să imite acel desen celebru?

― Domnule Langdon, spuse Fache, nu mă ândoiesc că un om ca dumneavoastră cunoaşte atracţia lui Leonardo da Vinci către ştiinţele oculte.

Profesorul era surprins de cunoştinţele căpitanului în ceea ce-l privea pe da Vinci; pe de altă parte, aşa se explicau suspiciunile sale referitoare la venerarea diavolului. Leonardo constituise întotdeau­na un subiect de studiu dificil pentru istoricii de artă, mai cu seamă pe fondul tradiţiei creştine. În ciuda geniului său vizionar, artistul fusese un homosexual declarat şi un adorator al ordinii divine a naturii, ambele plasându-l într-o poziţie de veşnic păcătos. În plus, excentricităţile sale îi conferiseră, într-adevăr, o aură demonică: da Vinci obişnuia să dezgroape cadavre pentru a studia anatomia uma­nă; ţinea jurnale misterioase, redactate într-un ilizibil scris invers; credea că posedă secretul alchimic de transformare a plumbului în aur şi chiar că-L poate păcăli pe Dumnezeu, creând un elixir care era capabil să amâne moartea; pe de altă parte, printre invenţiile sale s-au numărat arme şi instrumente de tortură oribile pe care ni­meni, înaintea lui, nu şi le-a putut imagina.

"Neînţelegerea adecvată duce la neîncredere", îşi spuse profe­sorul în sinea sa.

Numărul uriaş de opere de artă creştină n-a făcut decât să accentueze reputaţia de ipocrit spiritual. Acceptând sute de comenzi foarte profitabile din partea Vaticanului, Leonardo a pictat lucrări pe teme creştine nu ca pe o expresie a propriilor convingeri, ci pur şi simplu ca pe o afacere, o modalitate de a-şi asigura un trai ândestu­lat, luxos. Din nefericire, artistul era un farsor care se amuza adesea muşcând pe furiş mâna care îl hrănea. În multe dintre picturile sale religioase, el a introdus simboluri ascunse, câtuşi de puţin creştine ― un tribut adus propriilor sale credinţe şi un subtil bobârnac în nasul Bisericii. Langdon susţinuse odată o conferinţă la National Gallery, în Londra, cu tema: "Viaţa secretă a lui Leonardo: simbolismul păgân în arta creştină".

― Vă înţeleg îngrijorarea, răspunse, dar da Vinci nu a practicat niciodată vreo ştiinţă ocultă. Era un spirit de excepţie, mereu în con­flict cu Biserica...

În timp ce rostea aceste cuvinte, o idee ciudată îi veni în minte. Privi din nou la mesajul înscris pe podea: "O, diavol draconic. Oh, sfânt schilod!"

― Aşadar? insistă Fache.

Profesorul îşi cântări cu grijă cuvintele:

― Mă gândeam că ideologia spirituală a lui Saunière era puternic înrudită cu aceea a lui da Vinci şi că amândoi erau frustraţi de faptul că Biserica a eliminat sacrul feminin din religia modernă. Poate că, imitând un celebru desen al lui Leonardo, custodele a vrut doar să exprime preocuparea lor comună referitoare la demonizarea divini­tăţii feminine în credinţa modernă.

Privirea lui Fache se aspri:

― Credeţi că la Biserică s-a referit Saunière atunci când a folosit expresiile "sfânt schilod" şi "diavol draconic"?

Era o explicaţie cam trasă de păr, Langdon trebuia să recunoască acest lucru şi totuşi pentagrama părea că susţine într-un anume fel aceasta idee.

― Nu vreau să spun decât că domnul Saunière şi-a petrecut întreaga viaţă studiind istoria divinităţilor feminine şi că nimeni nu a făcut mai multe eforturi pentru a şterge aceasta istorie decât Biserica Catolică. Mi se pare credibil că, în mesajul său de adio, custodele a ales să-şi exprime această dezamăgire.

― Dezamăgire?! izbucni Fache pe un ton deja ostil. Mesajul ăsta pare mai degrabă unul furios decât unul dezamăgit, nu credeţi?

Langdon ajunsese la capătul răbdării:

― Căpitane, mi-ai cerut să-ţi spun părerea mea cu privire la ce anume a încercat Saunière să transmită şi asta e tot ce pot să-ţi răspund în acest moment.

― Că totul e o acuzaţie adusă Bisericii? Fache vorbea acum prin­tre dinţi, de parcă abia îşi mai putea descleşta maxilarele. Domnule Langdon, am văzut mulţi morţi în viaţa mea şi vreau să-ţi spun ceva: când un om e ucis de un altul, nu cred că ultimul lui gând este acela de a scrie o obscură declaraţie spirituală pe care nimeni să n-o poată înţelege. Eu zic că, în ultimele lui clipe, omul se gândeşte la un singur lucru. Vocea joasă a lui Fache şuieră prin aer ca o lamă: La vengeance. Cred că Saunière a scris aceste cuvinte pentru a ne spune cine l-a ucis.

Langdon se holbă la el:

― Dar asta n-are nici un sens!

― Nu?

― Nu! replică el, obosit şi iritat. Mi-aţi spus că Saunière a fost ata­cat în biroul său de cineva pe care se pare că l-a invitat chiar el acolo.

― Da.

― Aşadar, sunt îndreptăţit să cred că victima îl cunoştea pe atacator.

Căpitanul încuviinţă:

― Continuaţi, vă rog.

― Şi dacă îl cunoştea pe cel care l-a ucis, ce fel de acuzaţie este asta? Un cod numeric?! Sfinţi schilozi?! Diavoli draconici?! O pen­tagramă pe stomac?! Totul e prea încifrat!

Fache se încruntă, de parcă la asta nu se gândise până acum:

― S-ar putea să aveţi dreptate.

― Ţinând seama de aceste circumstanţe, continuă profesorul, cred că, dacă ar fi vrut să spună cine l-a ucis, custodele ar fi scris pur şi simplu un nume.

La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui Fache se lăţi, pentru prima dată de când se întâlniseră, un zâmbet plin de sine:

― Précisément, spuse el. Précisément.

"Surprind un maestru în acţiune", îşi spuse locotenentul Collet în timp ce asculta în căşti vocea căpitanului Fache. Agentul ştia că reuşite şi momente ca acesta îl ridicaseră pe şeful său până în vârful ierarhiei din justiţia franceză.

"Fache izbândeşte acolo unde nimeni altul nu ândrăzneşte."

Delicata artă de a-l lua pe celălalt pe departe, cu binişorul, şi de a-l ademeni în plasa ta era de mult uitată în poliţia modernă ― un meşteşug care necesita o extraordinară încredere în propriile forţe în condiţii de presiune sporită. Puţini oameni aveau sângele rece nece­sar pentru acest tip de operaţiune, dar Fache părea că s-a născut cu asta în sânge; reţinerea şi răbdarea de care putea să dea dovadă erau o chestiune de instinct pentru el.

În această seară îl stăpânea doar o hotărâre fermă, de parcă arestarea criminalului ar fi fost o chestiune de ordin personal. Instru­irea agenţilor săi, cu o oră în urmă, fusese neobişnuit de concisă şi de fermă. "Ştiu cine l-a ucis pe Jacques Saunière, le spusese Fache. Voi ştiţi ce aveţi de făcut. Fără greşeli în seara asta."

Şi până acum totul fusese fără greşeală.

Collet nu cunoştea încă dovezile care îl făceau pe şeful său atât de sigur, dar nu avea de gând să pună la ândoială nici o secundă instinctele Taurului. Uneori, căpitanul dădea dovadă de o intuiţie aproape supranaturală. "Dumnezeu îi şopteşte la ureche", spusese la un moment dat un agent, după o impresionantă demonstraţie a exac­tităţii celui de-al şaselea simţ al şefului lor. "Trebuie să recunoscând un lucru, îşi spuse Collet, dacă există un Dumnezeu, atunci Bezu Fache e, cu siguranţă, unul dintre favoriţii săi." Căpitanul participa la Sfânta Liturghie şi se spovedea cu o regularitate zeloasă ― mult mai des decât o făceau majoritatea numelor mari din dorinţa unor bune relaţii sociale. Când papa vizitase Parisul, cu câţiva ani în urmă, Fache făcuse tot posibilul pentru a fi onorat cu o audienţă. Acum, în biroul sau, trona la loc de cinste o fotografie a Taurului alături de papă.

Locotenentul îşi aminti un fapt ce i se păruse uşor ironic: una dintre rarele ieşiri în public ale căpitanului se concretizase în reacţia virulentă pe care i-o stârnise recentul scandal de pedofilie din sânul Bisericii Catolice. "Preoţii ăştia ar merita să fie spânzuraţi de două ori!" declarase Fache. "O dată pentru crima lor împotriva copiilor, şi a doua oară fiindcă au mânjit renumele Bisericii Catolice." Collet avusese strania impresie că a doua vină fusese cea care îl înfuriase mai tare pe bunul căpitan.

Întorcându-se acum la laptopul său, locotenentul se achită de cea de-a doua parte a responsabilităţilor care-i reveneau în această seară: sistemul de urmărire prin GPS³. Pe monitor apăru un plan detaliat al Aripii Denon, o schemă structurală descărcată din baza de date a Biroului de Securitate a Luvrului. Parcurgând din ochi labirintul de galerii şi culoare, Collet găsi în cele din urmă ceea ce căuta.

Undeva, adânc în inima galeriei principale, clipea un punct roşu.