Codul lui da Vinci

"S-o-P-H-I-e!"

Coborând treptele în continuare, cu gândul la numărul phi, Langdon îşi spuse că indiciile lăsate de Saunière erau mult mai coerente decât îşi imaginase el până acum.

"Da Vinci... Şirul lui Fibonacci... pentagrama..."

În mod aproape incredibil, toate acestea erau armonizate într-un concept unic, atât de important în istoria artei, încât adesea profe­sorul îi consacra mai multe ore în sala de curs.

PHI...

Brusc, gândul îi zbură înapoi la Harvard, la ziua în care, în faţa studenţilor înscrişi la cursul "Simbolistica în artă", scrisese pe tablă numărul său favorit.

1,618.
Langdon se întorsese spre marea de ochi curioşi:

― Cine-mi poate spune ce număr este acesta?

Un lungan de la cursul de matematică ridicase mâna.

― Este numărul phi, spusese el, pronunţând fi.

― Bravo, Stettner! Sper că toată lumea a făcut cunoştinţă cu phi.

― A nu fi confundat cu pi, adăugase Stettner, zâmbind. Aşa cum ne place nouă, matematicienilor, să spunem, phi e cu un h mai tare decât pi!

Langdon râsese, dar nimeni altcineva nu mai păruse să guste gluma.

Stettner dăduse din mână, a lehamite, şi se aşezase la loc.

― Acest număr, continuase Langdon, unu virgulă şase unu opt, are o importanţă cu totul deosebită în artă. Îmi poate spune cineva de ce?

Lunganul încercase să recâştige stima colegilor:

― Fiindcă e atât de drăguţ?

Sala izbucnise în râs.

― De fapt, Stettner are şi de data aceasta dreptate. Phi este una­nim considerat cel mai frumos număr din întregul univers.

Râsetele încetaseră brusc, iar lunganul rânjise cu gura până la urechi.

În vreme ce pregătea proiectorul, profesorul le explicase stu­denţilor că numărul phi deriva din Şirul lui Fibonacci ― o progresie celebră nu numai pentru că suma oricăror doi termeni alăturaţi este egală cu termenul următor, dar şi fiindcă raportul oricăror doi ter­meni alăturaţi are uimitoarea proprietate de a fi aproape egal cu numărul 1,618, adică phi!

― În ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevărat straniu al numărului phi ţine mai degrabă de atotprezenţa sa în natură. Plantele, animalele şi chiar fiinţa umană sunt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizară exactitate de numărul phi. Frecvenţa cu care este întâlnit pretutin­deni în natură, continuase Langdon stingând luminile din sală, nu poate fi considerată o simplă coincidenţă, astfel că anticii au presu­pus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savanţii din vechime chiar au numit acest număr "proporţia divină".

― Staţi puţin, intervenise o tânără din primul rând. Eu studiez biologia şi n-am auzit pomenindu-se niciodată de aceasta proporţie divină în natură.

― Nu? zâmbise Langdon. Ai analizat vreodată relaţia dintre fe­melele şi masculii unei comunităţi de albine?

― Sigur. Femelele sunt totdeauna în număr mai mare.

― Corect. Dar ştiai că, dacă împarţi numărul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, obţii totdeauna acelaşi număr?

― Serios?

― Exact. Numărul phi.

Fata făcuse ochii mari:

― Nu se poate!

― Ba se poate! îi replică Langdon, punând un diapozitiv ce înfăţişa o cochilie spiralată. Recunoşti acest organism?

― E un nautilus, răspunsese studenta la biologie. O moluscă din clasa cefalopodelor care îşi pompează aer în cochilia compartimen­tată pentru a-şi echilibra nivelul de flotabilitate.

― Corect. Şi ai idee ce număr obţii dacă împarţi diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare?

Tânăra privea în continuare, nevenindu-i să creadă, arcele con­centrice ale cochiliei.

Langdon clătinase din cap în sens afirmativ:

― Phi. Proporţia divină. Numărul de aur. Unu virgulă şase unu opt.

Fata îl privise cu un aer uluit.

Profesorul trecuse apoi la următorul diapozitiv ― o imagine luată de aproape a unei plante de floarea-soarelui.

― Seminţele de floarea-soarelui sunt dispuse sub formă de spirală strânsă. Ştiţi care este raportul dintre diametrele oricăror două spire alăturate?

― Phi? întrebase sala în cor.

― Aţi ghicit!

Şi Langdon trecuse repede în revistă o serie de alte diapozitive ― conuri de pin, dispunerea frunzelor pe tulpină, segmentarea corpului la insecte ― toate ilustrau aceeaşi surprinzătoare respectare a proporţiei divine.

― E uimitor! strigase cineva din sală.

― Mda, replicase altcineva, dar ce au toate astea de-a face cu arta?

― Aha! exclamase Langdon. Îmi pare bine că ai întrebat!

Şi puse un alt diapozitiv: un pergament de un galben palid, care înfăţişa celebrul nud masculin realizat de Leonardo da Vinci, Omul Vitruvian ― numit astfel în amintirea lui Marco Vitruvius, strălucitul arhitect roman care preamărise numărul de aur în lucrarea sa, De Arhitectura.

― Nimeni nu a înţeles mai bine decât Leonardo structura divină a trupului omenesc. Artistul a mers chiar până la a deshuma cadavre pentru a măsura proporţiile exacte ale scheletului uman. El a fost primul care a arătat că trupul omenesc este constituit din "segmente" ale căror rapoarte proporţionale sunt totdeauna egale cu... numărul phi.

Toţi ochii din sală îl priviseră cu ândoială.

― Nu mă credeţi? Diseară, când faceţi duş, luaţi un centimetru şi măsuraţi.

Doi jucători de fotbal rânjiseră.

― Nu doar voi doi, isteţilor! Încercaţi toţi! Şi fetele, şi băieţii. Măsuraţi-vă înălţimea, din creştet până în tălpi. Apoi măsuraţi dis­tanţa de la ombilic până la podea şi împărţiţi-o pe prima la cea de-a doua. Ce număr credeţi că veţi obţine?

― Cu siguranţă nu phi! izbucnise unul dintre "isteţi".

― Ba da, phi! Unu virgula şase unu opt. Mai vreţi încă un exem­plu? Măsuraţi-vă lungimea braţului, de la umăr până la vârful degetelor şi apoi împărţiţi-o la distanţa dintre cot şi vârful degetelor. Tot phi. Încă unul? Distanţa şold-podea împărţită la distanţa genunchi-podea. Iarăşi phi. Încheieturile degetelor de la mâini. De la picioare. Segmentele coloanei vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un tribut viu adus proporţiei divine.

Chiar în întunericul sălii, Langdon îşi dăduse seama de uimirea studenţilor şi simţise aceeaşi căldură plăcută în inimă, ca de fiecare dată. Acesta era motivul pentru care iubea meseria asta.

― După cum vedeţi, prieteni, haosul care ne înconjoară este clădit pe o ordine bine definită. Când au descoperit numărul de aur, anticii au fost siguri că au identificat piatra de temelie pe care însuşi Dumnezeu a pus-o la crearea lumii şi, datorită lui, au început să venereze natura. Acum putem înţelege de ce. Mâna lui Dumnezeu este vizibilă pretutindeni în natură şi câteva religii păgâne, care se închină în faţa Pământului Mamă, au supravieţuit până astăzi. Mulţi dintre noi celebrează natura exact aşa cum făceau păgânii de odinioară, dar fără a şti ce fac, de fapt. Sărbătorile care marchează venirea primăverii constituie un exemplu perfect... renaşterea naturii şi reluarea ciclului ei fertil. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să joace după regulile naturii şi, fiindcă arta e doar o încercare a sa de a imita minunile cre­ate de mâna lui Dumnezeu, fiţi siguri că veţi întâlni proporţia divină de foarte multe ori la cursul de artă din semestrul acesta.

În următoarea jumătate de oră, Langdon le arătase diapozitive cu lucrări de artă semnate de Michelangelo, Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci şi mulţi alţii, demonstrând de fiecare dată respectarea voită şi ri­guroasă a proporţiei divine: numărul phi ascuns în dimensiunile arhi­tecturale ale Parthenonului atenian, ale piramidelor din Egipt şi chiar ale sediului ONU din New York. Numărul de aur apărea, de asemenea, în structura organizatorică a sonatelor lui Mozart, în Simfonia a Cincea de Beethoven şi în lucrările lui Bartok, Debussy sau Schubert.

― Numărul phi, le spusese profesorul, a fost folosit chiar şi de Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor în formă de "f" ale celebrelor sale viori. În încheiere, să revenim la simboluri, adăugase profesorul, în timp ce se apropiase din nou de tablă şi desenase cinci linii care se intersectau pentru a forma o stea cu cinci colţuri. Aceasta este una dintre cele mai puternice imagini pe care le veţi vedea în cursul acestui semestru. Cunoscut sub numele de pen­tagramă, simbolul este considerat, deopotrivă, magic şi divin în numeroase culturi. Îmi poate spune cineva de ce?

Stettner, studentul de la Matematică, ridicase mâna:

― Fiindcă, atunci când desenezi o pentagramă, liniile se inter­sectează astfel încât să respecte automat proporţia divină.

Langdon aprobase încântat:

― Excelent! Într-adevăr, toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sunt egale cu numărul phi şi, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absolută a proporţiei divine. Din acest motiv, steaua cu cinci colţuri a fost dintotdeauna un simbol al frumuseţii şi al perfecţiunii, asociat cu divinitatea şi cu sacrul feminin.

Fetele din sală surâseseră, încântate.

― Încă un amănunt, prieteni! Astăzi am amintit doar în treacăt de Leonardo da Vinci, dar în cursul acestui semestru vom vorbi mult despre el. Mâine vă voi arăta imagini ale frescei sale, Cina cea de taină ― unul dintre cele mai surprinzătoare tributuri aduse sacrului feminin.

― Glumiţi, nu-i aşa? întrebase cineva din sală. Eu ştiam că Cina cea de taină îi este închinată lui Iisus!

Langdon se mirase:

― Există simboluri ascunse acolo unde nici nu vă puteţi imagina...

― Haide! îi şopti Sophie. Ce s-a întâmplat? Aproape am ajuns. Grăbeşte-te!

Langdon îşi ridică privirea, smuls din reverie, şi îşi dădu seama ca se oprise în mijlocul scării, copleşit de o revelaţie bruscă.

"O, diavol draconic! Oh, sfânt schilod!"

Aflată pe o treaptă mai jos, Sophie îl privea nedumerită.

"Nu poate fi atât de simplu!"

Şi totuşi, era.

Acolo, în buricul Luvrului... cu imaginile numărului phi şi ale lui Leonardo care i se învălmăşeau în minte, instantaneu, Robert Langdon descifră mesajul lui Saunière.

― "O, diavol draconic!" spuse cu glas tare. "Oh, sfânt schilod!" Un cod mai simplu de atât nici nu poate exista!

Sophie, încremenită la rândul ei pe trepte, se uită la el, de­rutată. "Un cod?" Toată noaptea îşi storsese creierii gândindu-se la cuvintele din mesaj şi nu identificase nici un cod ― cu atât mai mult unul simplu!

― Chiar tu ai spus-o! continuă Langdon entuziasmat peste măsură. Numerele din Şirul lui Fibonacci capătă sens doar dacă sunt aşezate în ordinea corectă; altfel, totul e doar o aiureală matematică.

Sophie nu avea idee despre ce tot vorbea el acolo. "Şirul lui Fibonacci?" Ea fusese sigură că numerele acelea erau menite doar să atragă atenţia Departamentului de Criptografie. "Să mai repre­zinte oare şi altceva'?" Duse mâna la buzunar şi scoase hârtia cu mesajul bunicului ei.
"13-3-2-21-1-1-8-5

O, DRACONIAN DEVIL!

OH, LAME SAINT!"
"Ce să fie cu numerele astea?"

― Faptul că a schimbat ordinea numerelor din Şirul lui Fibo­nacci este un indiciu, îi spuse Langdon, luându-i hârtia din mână. Cifrele indică felul în care trebuie descifrat restul mesajului. Bunicul tău le-a ordonat în acest mod pentru a ne ajuta să înţelegem că acelaşi criteriu trebuie aplicat şi textului în sine. Cele două rânduri nu înseamnă nimic; sunt doar nişte litere scrise într-o ordine greşită.

Sophie avu nevoie de un moment pentru a pătrunde sensul acestor cuvinte şi, când pricepu ce voia el să spună, i se păru ridi­col de simplu:

― Crezi că mesajul este... une anagramme? Ca un joc de rebus dintr-un ziar?

Scepticismul de pe chipul ei era vizibil, dar Langdon îl înţele­gea. Puţini ştiau că, lăsând la o parte rolul lor de distracţie pentru oamenii moderni, anagramele au o bogată istorie în ceea ce priveşte simbolismul sacru.

Învăţăturile mistice ale Cabalei au la bază anagramele ― rearanjarea literelor din cuvintele scrise în ebraică, pentru a releva noi înţelesuri. Regii francezi din perioada renascentistă erau atât de convinşi că anagramele posedă o putere magică, încât angajau anagramişti pentru a-i ajuta să ia cele mai bune decizii, analizând cuvintele din diverse documente de mare importanţă. Romanii numeau stu­diul anagramelor ars magna ― "arta măreaţă".

Langdon îşi cufundă privirile în ochii lui Sophie:

― Adevăratul mesaj al bunicului tău ne-a stat în faţă în tot acest timp, doldora de indicii mai mult decât sugestive!

Fără a mai pierde timpul cu alte explicaţii, profesorul scoase un pix din buzunar şi rearanjă literele de pe fiecare rând al mesajului:
"O, DRACONIAN DEVIL!

OH, LAME SAINT!"

era o anagramă perfectă a cuvintelor...
"LEONARDO DA VINCI!

THE MONA LISA!"

21