Colecţia remember

1

Tot atîtea îndemnuri care cu prisosinţă arată că nu se cuvine să fim proşti! Dovadă e însuşi faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-l aflăm, să-l descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n gură, natura e complicată şi dialectică, dincolo de complicaţii şi dialectică ni se cere s-o desluşim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. 0 vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca. Şi pînă la urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns - unde? în locul cel mai puţin probabil fiindcă era cel mai evident -unde nu ne-am fi gîndit, ca în Scrisoarea lui Poe înlăuntrul inimii noastre!

Le pur ennui de vivre^K PaulValery

- Camera bine închisă a lui Sartre nu conţine nici cazane cu apă clocotindă şi pucioasă, nici furci, nici ţepi. Iar băiatul de serviciu al hotelului-iad le atrage noilor veniţi atenţia asupra faptului că, aşteptîndu-se a găsi acolo obiecte de tortură şi draci cu picioare despicate, dau dovadă de concepţii învechite, romantice.

De asemeni celulele de anchetă şi detenţie nu se cer neapărat prevăzute cu o instrumentaţie specială. Ce minunat loc de reculegere s-ar zice că e o cămăruţă la Securitate; o chilioară: un pat (un paralelipiped de piatră acoperit cu o saltea de paie), o pătură frumos împăturită, o măsuţă prinsă în zid, un bec, o tinetă. Cît îi trebuie omului, cum spune Tolstoi. Şi nici o unealtă de tortură: o poate constata orice jurist democrat străin venit în vizită şi control.

Dar în cămăruţa cu pardosea de piatră şi zugrăvită în două culori (cafeniu închis şi verde spălăcit) tortura nu e mai puţin la ea acasă ca în beciurile inchiziţiei şi gestapoului sau în taberele Pieilor Roşii. Fără nici o unealtă? Fără. Fără apă clocotită, roţi, lanţuri, fiare înroşite, sfredele? Fără.

Cine se miră să încerce a sta şaptesprezece ore, zi de zi, timp de un an - termenul e experimental - fără a se putea sprijini cu spatele măcar o clipă de un perete sau de o spetează. (Pătura aceea frumos şi savant împăturită şi lipită de perete trădează cea mai mică încălcare a regulamentului: nu e voie să şezi decît la marginea „patului" în dreptul vizetei - ochiul gardianului la fiecare douăzeci de secunde şi, dacă bănuieşte, mai des.)

Cine se miră, să încerce a dormi numai cu faţa în sus şi obrazul neacoperit sub un bec de o mie de lumini. Dacă deţinutul se întoarce la dreapta sau la stînga, în timpul somnului, e deşteptat; dacă-şi bagă mîinile sub plapumă e deşteptat; dacă sforăie, e deşteptat.

262

Cine se miră, să încerce a sta douăzeci şi patru de ore în picioare sau _a ge plimba în cerc pînă cade jos; ori, pur şi simplu, să petreacă un an pe _cîtiva metri pătraţi în frig pătrunzător şi în căldură zăpuşitoare, avînd drept unică perspectivă de schimbare să fie scos cu ochelari negri la plimbare" într-un ţarc cît o palmă, unde e singur între patru pereţi de beton şi supus aceleiaşi supravegheri de fiecare clipă.

(în ţarcul unde eram dus se vedea un capăt de ramură cu două-trei frunze. Dincolo de beton şi sîrma ghimpată, rezumau tot neaşteptatul lumii lui Dumnezeu.)

Cine se miră, să încerce a-şi lega bine ochii şi a merge orbecăind. E mai uşor decît a păşi pe întortocheate coridoare, tras de un gardian, zorit şi supărat.

Tortura fără unelte, prin aşezarea faţă-n faţă, în vid, a două entităţi: omul şi timpul pur. Tortura prin Timp. Omul şi Timpul, nimic altceva: umple-l! Tortura prin speranţă a lui Villiers de l'Isle Adam; iar aici tortura prin timp şi mister. Nu ştii ce e în jurul tău cînd te duce cu ochelarii negri, nu ştii de unde vin ţipete sfîşietoare (muzică concretă pe discuri, de cele mai multe ori), nu ştii cît e ceasul (pe ţărani îi lasă indiferenţi). Picătura chinezească a căutării care la fiecare douăzeci de secunde te cercetează. Timpul, unealtă invizibilă care nu lasă urme, mai puţin chiar decît bastonul de cauciuc. Timpul, darul cel mai de preţ; şi duşmanul cel mai necruţător cînd e izolat şi abstract, cînd nu mai e decît clopot de vid în care persistă a vieţui numai neliniştea, nesiguranţa, închipuirea dezlănţuită.

Concluzia practică? Una cunosc: să-şi umple tot omul memoria cu fapte bune ca să aibă cu ce se obloji şi mîngîia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lentă şi rece a timpului pur.

- De partea opusă a torturii prin timp stă tortura convieţuirii cu o sută de oameni într-o încăpere de 20 mp. Adevăratul nume al acesteia e tortura prin balamuc, deoarece omul în condiţii excepţionale de presiune se sminteşte. Puşcăria, fie vorba între noi, e uşoară; teribil e balamucul. Şi organizatorii ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a preface temniţa în balamuc. Bătaia, ranga, brutalităţile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decît floare la ureche faţă de chinul prin nebunie.

- Definiţia dreptăţii.

Proudhon: „Este însuşirea de a simţi şi afirma demnitatea noastră, ^adică de a o voi şi apăra, atît în persoana altuia cît şi în propria noastră Persoană."

263

După cum bunătatea implică inteligenţa, dreptatea implică voinţa. De Gaulle, cu dispreţ: „Oamenii de bunăvoinţă: - bună poate, dar unde e voinţa?"

Hegel:„Preceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu vrea să zică iubeşte-ţi aproapele cu tot atîta tărie ca pe tine însuţi, deoarece a se iubi pe sine este o expresie lipsită de înţeles; înseamnă: iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi."

Scrima: „înseamnă a spune că trebuie să te învoieşti a muri eul tău spre a renaşte în al celuilalt. Partea înfiorătoare, dacă mă pot exprima astfel, a rugăciunii pentru unitate este că ne descoperă că nu mai e de ajuns să te rogi pentru celălalt: trebuie să devii celălalt."

- Alain, vorbind despre Stendhal, ne dă, cred, cea mai bună definiţie a omului curajos (pe care-l numeşte „omul cu adevărat vrednic de numele acesta"): este cel ce nu ţine seama de pericole exterioare, pentru care primejdia poate veni numai de la el însuşi. Iar cunoaşterea de sine presupune un fel de război pe care-l duce eul cu sine însuşi şi ceva asemănător cu un pariu generos pus pe latura sublimă a sinelui.

(Filosoful acesta radical şi pozitivist, se cunoaşte că a făcut războiul. Şi el aşează virtutea curajului pe culmi.)

- Heidegger cunoaşte paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: „Orice om este întotdeauna infinit mai mult decît ceea ce ar fi dacă ar fi numai ce este."

- Cine e mai fraier? Cine-l urmează pe Hristos sau cine se încredinţează diavolului?

S-ar zice că Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-l urmezi vrea să-ţi laşi casa, femeia, fraţii, părinţii, copiii, ţarina, vitele, pînă şi morţii să-i laşi neîngropaţi.

Atît demonizaţii cît şi creştinii sunt oameni înzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mîntuirii viitoare. Pe cînd diavolul e mai exigent: în schimbul simţămîntului demnităţii el nu oferă decît deznădejdea. Ii dai conştiinţa, pacea, somnul, îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul - şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrînilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de rîs al Necuratului.

Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul - şi nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrîng, dar inima şi sufletul nu şi le dau.

264

Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decît cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau frînghie, frînghia sinucigaşului Iuda.)

- Adeseori un anumit ton pedant însoţit de cuvinte sforăitoare cu aspect ştiinţific impresionează, aşa încît prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adîncul respect al tuturora. Ar fi de ajuns să fie niţel scuturate pentru a se vedea cît preţuiesc.

Chamfort: Există prostii bine îmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte dichisiţi.

- Poate fi o asceză blîndă şi degajată, fără nici o legătură cu puritanismul bosumflat?

Despre Sf. Francisc: „Surîdea lumii şi nu profita de ea."

înfrînarea nu presupune simţăminte de ură şi silă la adresa vieţii. Greşit gîndesc duşmanii creştinismului - ori şi adepţii săi - că nu se cere altceva decît să urăşti păcatul şi răul. Creştinismul nu poate fi rezumat printr-o formulă negativă şi de ură, chiar dacă negaţia şi ura au în vedere pe ale diavolului.

Nu-i creştină, dar ştie ce spune autoarea acestor rînduri fundamentale: „Dacă nu iubim viaţa pe seama noastră şi prin alţii, zadarnic încercăm pe orice cale ar fi s-o justificăm." (Simone de Beauvoir).

Şi Hegel: „A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simţi cufundat în totalitatea vieţii."

1964

Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au'fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scîrbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.

Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.

Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o patimă netrebnică.

Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am acele îngăduitoare maniere şi acea tandreţă neclintită pe care le obţinem numai după crunte înşelătorii şi reiterate călcări în picioare.

265

De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întîlni pe terenul lor. întocmească, de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul presupune oarecare egalitate.

- Preoţii şi cărţile de evlavie îi dojenesc pe oameni că dispropor-ţionează cele trei elemente constitutive ale rugăciunii (slăvire, mulţumiri, cerinţe) în favoarea celui din urmă - cel egoist.

Şi au dreptate. (Reducem rugăciunea la un cerşit). Dar atîta vreme cît în ritualul liturghiei şi al ierurgiilor refrenele de bază vor fi „Doamne miluieşte" şi „Dă Doamne", dojanele vor părea formale şi vor veni în contrazicere cu simpla constatare asupra căreia nu degeaba stăruie teologii mai noi că omul vede în Hristos în primul rînd pe Cel căruia i se poate adresa pentru a cere ajutor şi sprijin împotriva ispitelor, suferinţii, singurătăţii.

- Catarii, creatori ai unei atît de rafinate culturi, iubiţi de oameni de calitate ca Denis de Rougemont ori Rene Nelli, aureolaţi de înfrîngere, mister şi martiriu, generatori ai unor devotamente incomparabile, în contrast atît de acut cu brutalul Simon de Montfort şi îndîrjiţii dominicani, susţineau totuşi lucruri spăimîntătoare.

Credeau că numărul sufletelor a fost statornicit la Facere o dată pentru totdeauna. Numărul lor, aşadar, nu putea creşte. Ceilalţi, oamenii în supranumăr (comparaţia ar fi: nemembrii ori neoamenii de partid) nu au suflet, sunt pură materie, aparţin numai lumii materiale, massa damnata.

Concepţie aristocratică, fireşte; dar prezumţioasă (i se substituie lui Hristos în calitatea Sa de Judecător) şi, lucru grav, lipsită de mărinimie.

Cu drăguţii de martori ai lui Iehova care cred că la una sută patruzeci şi patru mii se reduce numărul celor mîntuiţi (şi recrutaţi fireşte printre studenţii Bibliei) se aseamănă prin urmare bunii şi nobilii catari.

„Desigur că nu faptele îţi vor aduce cerurile, dar credinţa şi faptele merg laolaltă şi-ţi urmează pas cu pas ori, de nu, nu credem ce spunem, şi doar credem că avem credinţă."

Tersteegen. Weg der Wahrheit

- Si. Apostol Pavel mereu stăruie: nu prin fapte ci prin credinţă ne mîntuim.

266

Luther, Calvin, Epistola către Galateni, sola fide. Şi cei care au aerul de a implica: de vreme ce cred, la ce bun faptele?

La Efes. 2, 9-l0, paradoxul apare desluşit:

9 : Nu din fapte...

10: Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune.

Comentar: Nu încape îndoială că faptele pe care nu ne putem baza nu sunt faptele bune, ci faptele legii (Gal. 2, 16: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele legii, ci numai prin credinţa în Hristos Iisus... iar nu din faptele legii, căci din faptele legii nimeni nu se va îndrepta.")

Credinţa adevărată (vie) şi faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica modernă, care a renunţat la cauzalitate, se numeşte un cuplu invariabil.

Epist. Sf. Apost Iacov, 2, 14: „Ce folos fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să mîntuiască?"

Şi 2,17: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi."

Opoziţia dintre cele două (credinţă, faptă) este aşadar factice; cum ar putea fiinţa credinţa fără împlinirea voii Domnului care-i săvîrşirea de fapte bune?

Tit. 3, 8: „Voiesc să adevereşti aceasta cu tărie, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune."

Dar dacă totuşi crezi şi faci ceea ce n-ai voi să faci {Rom. 7, 19)?

Asta vine, cred, cum e la regulele de politeţă; cine trebuie să salute pe cine: cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoţit pe cel care e singur etc. Şi sunt înşirate toate, puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziţie finală totul este anulat: omul politicos, deîndată ce vede un cunoscut, îl salută.

în rezumat: ne mîntuim, desigur, prin credinţă, nu prin fapte. (Dacă am crede că ne mîntuim prin fapte am cugeta ca fariseii, am vedea în mîntuire un contract, un drept, un act magic, Dumnezeu fiind obligat să ne dea mîntuirea în schimbul faptelor bune.) Dar credinţa atrage inevitabil după sine faptele bune, ori măcar dorinţa ori încercarea de a le face şi părerea de rău cînd dorinţa nu se împlineşte, cînd încercarea dă greş. Din credinţă şi fapte se naşte o încîlceală şi o încurcătură fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe şi dezlega. Una ştim: că peste toată această încîlceală şi această încurcătură se lasă un nor luminos, se lasă nesfîrşita milă a Domnului Iisus.

- Constat că nu înţeleg decît de bîtă. E o surpriză pentru un wtelectual. Dar, vorba ceia, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, bate ori de cîte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scîrbe, nu

267

mă cruţă. Mă bagă-n sperieţi, că de frică ştiu. Aşa, bătrîneşte. Ciomăgit mă trezesc şi-mi vin în simţiri pentru un timp.

Şi cît de sincer jinduiam către sfinţenie la închisoare. Ce aproape mă credeam de puritate.

Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.

- Thierry Maulnier: De vreme ce toate se termină, toate se termină

rau.

Proust către doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.

Amold Toynbee: Cuvîntul parohie - cu o rezonanţă atît de locală, de intimă, evocator de cuib şi cămin - e de la verbul grecesc care se tălmăceşte: a vieţui printre străini.

Concluzie: Rugăciunea în care stă scris că patria noastră e în cer exprimă un adevăr elementar. A da crezare fericirii pămînteşti e o greşeală boacănă, fără scuze.

- Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii.

Leon Bloy: „Ştim că stelele sunt mereu în acelaşi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stări ale atmosferei par mult mai depărtate decît în alte momente, ori dau impresia că sunt mult mai apropiate şi seamănă cu lacrimi de lumină gata să picure pe acest pămînt. Aşa e şi cu Dumnezeu. Bucuria îl îndepărtează, pe cînd amărăciunea îl apropie şi s-ar zice că-l sălăşluieşte în noi."

„Secretul suferinţei nu i se va dezvălui pe deplin omului decît în ziua cînd va înţelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-şi dă viaţa şi sîngele pentru oameni şi vede în veşnicul prezent al torturii prelungite pînă la capătul istoriei lumeşti că oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui, că fac totul pentru a o da uitării şi tot amînă prin acest încăpăţînat refuz coborîrea sa de pe cruce."

„îi ceream să mă învrednicească de a suferi pentru fraţii mei şi pentru El însuşi, cu trupul şi cu sufletul. Mă gîndeam însă la prea cinstite şi prea curate suferinţe care, îmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă gîndeam la suferinţa aceea drăcească pe care mi-a trimis-o şi care consta în a se retrage în aparenţă de la mine şi a mă părăsi, fără apărare, în mijlocul celor mai înverşunaţi duşmani ai mei."

„Nu suferim decît fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dumnezeu este în acelaşi timp Fericirea pierdută, căinată, şi Suferinţa, deoarece întoarcem

spatele Fericirii. El e Dumnezeul răstignit pînă la împlinirea veacurilor. Totul aşadar stă sub semnul căderii, care-l preschimbă pe om în fiinţă a remuşcării, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeu însuşi - Dumnezeu _care nu poate fi decît al Bucuriei! - în Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care stă spînzurat pe lemn, Sântul Duh care suspină şi Măria, care plînge pe Munte."

„De raiul pămîntesc nu ne mai apropiem decît suferind şi suferinţa aceasta e singurul lucru care ne poate convinge că pierduta Grădină tot mai există."

- Propoziţia lui C. G. Jung, „Nostalgia luminii e nostalgia conştiinţei", o interpretez în sensul afirmaţiei că prostia nu are nimic de a face cu doctrina creştină.

Lumina nu este numai Beatitudine ci şi înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică armă diavolească.

- Aparent paradoxalei constatări a lui Bettex că incultului îi este îngăduit să nu creadă, savantului însă nu, îi vin în sprijin cuvintele lui Newton: „Corpurile, recunosc, stau unele faţă de altele ca şi cum s-ar atrage; dacă se atrag într-adevăr nu ştiu şi nici nu mă pricep a spune cum s-ar putea atrage."

- Totul în felul cum s-au petrecut lucrurile cu mine din clipa în care am trecut pragul Securităţii şi pînă în ziua mirungerii îmi dovedeşte cu prisosinţă, cu simplitate, existenţa şi posibilitatea minunilor.

Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi aritmeticii. Primul efect al credinţei este acceptarea minunilor (ceea ce nu contrazice respectul datorat legilor de funcţionare a universului, statornicite de Dumnezeu).

Bettex: „Cine se apropie de tatăl tuturor sufletelor prin pocăinţă, prin lepădare de sine sau prin rugăciune stăruitoare şi plină de căldură se ridică treptat, treptat pînă la acele lumi unde minunea este la ea acasă; a cărui privire este totdeauna îndreptată numai către pămînt şi umblă numai după avuţii şi plăceri, acela din ce în ce devine mai orb pentru lucrurile înalte; simţul, această faţă a spiritului, se zbîrceşte şi în cele din urmă piere de tot, pînă cînd el nu mai vede în ce este adînc şi măreţ, în tot ce este adevărat şi frumos decît numai mofturi şi înşelăciune."

Dracul, încheind contractul faustian, cîştigă pe toate tablourile, nu ⁿumai că va avea sufletul, dar şi lumescul i-l otrăveşte omului păcălit, i-l corupe, i-l terfeleşte, i-l întunecă, i-l devalorizează în bani mărunţi. (Nu

268

269

greşesc, nu „cobor" şi eu folosind un limbaj atît de comercial? Nu, acesta-i terenul, am intrat în uliţa cămătarilor.)

- Citirea atentă a capitolului 17 din Evanghelia luiloan dezminte p_e cei pe care lumea aceasta îi plictiseşte precum şi pe cei care se dezinteresează de treburile ei. Domnul, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, nu se roagă pentru scoaterea oamenilor din lume (versetul 15), ci spune cu totul altceva; că nici El, nici credincioşii Lui nu ţin de lume, de spiritul ei viclean (versetul 16).

Aşa fiind, conducătorii popoarelor şi ai treburilor obşteşti n-au dreptul să nu se străduiască din răsputeri a face viaţa oamenilor mai bună şi funcţionarea aparatelor administrative mai eficientă: (IdemPavel la Colos. 3, 22: „Orice lucraţi, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni.") Iar indivizii nu sunt, sub cuvînt de credinţă, îndrituiţi a încerca faţă de viaţă simţăminte de plictiseală şi faţă de semenii lor simţăminte de nepăsare. Nu sunt din lume, dar sunt în lume şi atîta vreme cît sunt pe acest pămînt datori sunt a-l îngriji în toate felurile.

Dezinteresarea este o erezie izvorîtă din cu totul greşita interpretare a capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a cărui obîrşie se află în lipsa de iubire faţă de creaţiune.

în sensul acesta nu socotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacques Prevert (lăsînd fireşte, cu înţelegere, la o parte tonul şugubăţ al poetului satiric şi forma neconformistă a unui intelectual din zilele noastre):

Notre pere qui etes aux Cieux

Restez-y

Etnous nous resterons sur la terre

Qui est quelquefois sijolie⁷⁷

Cum de-am putea crede (raportîndu-ne şi la Luca, 16) că Dumnezeul ceresc îşi pune nădejdea în nişte fiinţe care n-au fost măcar în stare să aibă grijă de lumea pe care le-a dat-o?

Cît despre versurile aceluiaşi Prevert:

...ceux qui crevent d'ennuile dimanche

apres-midi parce qu'ils

voient venirle lundi

etle mardi et le mercredi et le jeudi

etle vendredietle samedi

et le dimanche apres midi™

270

le socotesc absolut ortodoxe şi exprimînd o sănătoasă repulsie faţă de nenorociţii care nu gustă minunatul dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu: viaţa; faţă de orbii şi neputincioşii care nu se pot bucura, fiindcă nu vor, de priveliştea frumuseţilor fără număr ale lumii create.

Catehismul episcopilor catolici olandezi: Dar viaţa însăşi este, ea, o minune care-ţi poate tăia răsuflarea.

Plictiseală? Nepăsare? înseamnă că te opreşti în drum. Creştinul nu se opreşte. Pentru el sunt valabile puternicele cuvinte ale lui Malraux: „Totul e semn. A merge de la semn la realitate semnificată înseamnă să adînceşti lumea, să mergi către Dumnezeu." (Lumea ca multitudine de sensuri ce trebuie dezvăluite, destăinuite; şi dezbărate de scoriile neghiobiilor şi răutăţilor noastre.)

Ioan, 17 ne cere altceva: să renunţăm la păcătoşenie. Numai că într-atîta suntem legaţi de ea încît ne place a o confunda cu lumea şi a socoti că fără de păcat lumea nu mai are nici un haz.

- Mă rog, cam acelaşi lucru a spus, în limbaj neconvenţional, şi Felicien Marceau: „Nu suntem în lume ca să mergem la cinema. Trebuie să ai de lucru, să cauţi să agoniseşti..."

- Lordul Halifax, ministru de externe al Marii Britanii în 1938-l939, se întreba: Cine-s eu ca să judec?'(Să judece guvernul german şi partidul naţional-socialist.) Şi trăgea concluzia: creştinul neavînd căderea să judece pe un altul, ţara lui nu putea face nimic pentru a veni în ajutorul micilor naţiuni europene sau al năpăstuiţilor.

Ca individ, fără îndoială, onorabilul Wood, apoi lord Irwin, apoi lord Halifax, ca individ şi în calitate de creştin nu putea judeca pe nimeni. Dar ca ministru şi slujbaş public era dator să apere dreptatea, şi la nevoie cu forţa. (Ihering: Recht ist nicht nur hoher Gedank sondern lebendige Krafi⁷⁹.) A confundat scrupule personale cu îndatoriri ale bărbatului de Stat. Confuzie gravă: în caz de conflict între conştiinţa individuală şi datoria faţă de colectivitate, soluţia este demisia.

„Omul public" trebuie să asigure aplicarea ordinei lumeşti şi respectarea relativei noastre dreptăţi umane. Nu se poate refugia în neparticipare. Cavalerii rătăcitori făceau acte de justiţie. Iar sfinţii, dacă înspre ei jinduia lordul Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu încurcau treburile pămînteşti, trăiau în deşert şi nu pe Whitehall.

- A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.:

271

Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.

Le răspunde: iertarea fără uitare nu face doi bani. îţi voi pune după cîteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-l auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decît să-l ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?

- Gîndul la Judecata de Apoi: întocmai ca la o treabă notată în agendă.

Imagine obsedantă: să nu ajung a-l vedea pe Hristos că-şi întoarce capul, că-şi acoperă faţa cu mîinile - gest de obicei însoţit de o ridicare a cotului - gest îngrozitor şi care poate rupe inima cea mai dîrză. Asemănător - ca apartenenţă de gen - cu acele cuie pe care le batem în crucea Răstignitului odată cu săvîrşirea fiecărui păcat.