Colecţia remember

Jilava, Gherla, Aiud

„Teologia exprimă starea noastră mai bine decît zoologia."

Emil Cioran

Două nume stîrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen Ionescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne.

Cu privire la Eugen Ionescu reacţiile sunt două: simpatie şi curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii în vîrstă. Costache Bursan, ^care-mi arată multă afecţiune, după ce-i povestesc una din piesele citite,

293

se răsteşte la mine supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu trageţi în pianist", conu Costache rămîne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori."

(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cînd rezum într-o seară caldă, la Jilava, Brave New World ăe Huxley. A durat pînă ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun şi înţelegător; mai tîrziu, surîzînd, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!)

Virgil Bit, Mihai R, I. Bod., Gh. de la Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă ascultă cu atîta atenţie şi bună dispoziţie cînd îl prezint pe Eugen Ionescu încît îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.

Povestesc din Ionescu: Cîntăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu oricum sate descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, Rinocerii(pe care-i citisem cîteva zile înainte de arestare).

în convorbirea dintre soţii Martin în Cîntăreaţa cheală („Ce coincidenţă ce coincidenţă...") desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă analogia cu o fugă de Bach. Un foarte bun specialist în muzică îmi dă dreptate. După cum e firesc, stărui asupra Victimeloi datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui Ionescu mai abitir - probabil - decît publicul (în haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură Huis-Clos de Sartre şi Procesul'lui Kafka, ambele pline de putere profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrînii. (Conu Costache nu mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om ciufulit, ascultător pretenţios, deîndată se înclină fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)

Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vîrsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-l resping. O dată mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi niţică înţeleaptă desconsiderare: ce importanţă au descoperirile lumeşti! P^e cînd la catolici se vădeşte o îngrijorare legată de rolul imens pe care-l

294

joacă materialitatea, politica în catolicism - justificată şi ea: de vreme ce pumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi chivernisească treburile, cine _sa se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei mai calificaţi dintre ei?) Din discuţiile purtate reţin cîteva puncte:

a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard - că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente - poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec - pare-se - ca într-o vitrină unde o mînă nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. înlocuirea - toamna - a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă evoluţie din galoşi;

b) „cazul Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă (c'est leur peche mignon),

c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în drumul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie decît realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)

d) metecreştinismulde care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva o supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cît mai ştiinţifico-grandioşi?

Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creştinism? Valery se întreba şi el dacă există altceva mai bun decît lu­mina. După teoria expansiunii universului ar exista viteze superioare celei a luminii. Or fi şi tahioni? Dar nu văd în metacreştinism altceva decît vechiul creştinism înţeles mai temeinic, însuşit mai deplin. Altfel, sunt dispus să spun şi eu ca puritanii americani din sud: it's good enough forme⁸⁵.

1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

295

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi", adică izvoditori de tiranie „Mandarinii" sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

- Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, fiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor - sunt sute, mii de tabuuri - şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. întotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modern e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

- Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie...

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Sfîntului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zîmbet.

296

- Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor - contrastînd cu discreţia Sf. Pavel - dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfîrşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfîrşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice.

Bucureşti, 1969

Oricît mi-aş propune să tac şi să nu-l supăr pe extraordinarul dr. Al-G., nu se poate să ne vedem fără a discuta (eu încep) despre meritele respec­tive ale creştinismului şi budismului.

îi citez o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi, „Mîn tui torul n-a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adîncimea ei.

Divinul dulgher a pus şi el umărul, ii a mis la main ă la pate, nu s-a uitat, de sub un copac, oftînd şi acoperindu-şi faţa.

Povestea cu Sf. Cassian Romanul şi Sf. Nicolae s-ar potrivi de minune pentru a exprima deosebirea dintre creştinism şi budism. Sf. Nicolae care-şi suflecă şi-şi murdăreşte hlamida lăsîndu-l pe Dumnezeu să aştepte pentru ca să-l ajute pe un ţăran să-şi scoată căruţa din glod în vreme ce Sf. Cassian îşi păstrează hlamida imaculată şi se grăbeş'te spre a se înfăţişa cu vrednicie lui Dumnezeu (care-i va da cu delicateţă peste nas şi-l va lauda pe întârziatul şi noroitul Nicolae) simbolizează însuşi creştinismul: religia care ia parte la tragedia omului şi la necazurile lumii. (Nu numai la tragedii, ci şi la belele, la scîrbe.)

- Atîţia cărora le vine greu să creadă în Hristos, dar sunt gata să ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Armie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott... Şi încă... sunt atîţia pseudo-yoghini în occident... atîţia prooroci în India...

Tuşea, nuvela lui Hugh Walpole: naivitatea îndărătnică a milenismului ^e Prinsă subtil. Walpole: toate calculele acestea sunt făcute de oameni

interpretează pe Ezechil, pe Daniil şi Apocalipsa fără a şti ebraica

297

ori aramaica şi fără să aibă elementare cunoştinţe de cosmografie. (Un istoric ca Jerome Carcopino dovedeşte în cartea sa despre Iuliu Cezar cît de complexe elemente sunt necesare pentru computul unei date calendaristice aparţinînd trecutului îndepărtat.)

Cernica, 1970

Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mînăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici - culmea - că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput fără a visa semeaţă desăvîrşire.

Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?

Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mînăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură.

(Mînăstirea, aşadar, pare a fi întru totul conformă idealurilor lui Georges Bataille şi teoriei acestuia despre dezinteresare şi jertfă - din care îşi face temeiurile viziunii despre lume şi viaţă. Şi faza supremă a mult admiratului pot-latch, instituţie a Pieilor Roşii. Numai că pot-latchul călugărilor este total şi întrece pe al căpeteniilor indiene, care nu-i serios şi e fariseic pentru că urmăreşte fala şi vaza: care dă mai mult? care-i cel mai dezinteresat?)

- Cele şase elemente din domeniul cărora îşi iau termenii şi-şi aleg imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, cireada.

Lecţie de simplicitate şi realism. Şi de morală foarte clară. Familia. Munca. Sinceritatea. Ascultarea.

Unde-s toate subtilităţile şi raţionamentele noastre, firul nostru tăiat în patru? Şi toate cocoloşelile şi răsfăţurile noastre?

298

Peste peisajele din Evanghelii suflă un vînt aspru şi curat. Nimic bizar. Nimic în plus. Oamenii plîng cînd le mor copiii, doresc să se tămăduiască dacă sunt bolnavi, se veselesc la nunţi, fac ospeţe, trudesc pentru a-şi cîştiga pîinea.

înfrînare. Severitate. Şi echilibru; echilibrul, marele secret dezvăluit de psalmul 121: „Ziua soarele nu te va păli şi noaptea luna nu te va vrăji." Nici chemarea lunii, tulbure, opalescentă, nici topirea în văpaia demonului de la amiază. Doar cafeniul dur al solului, iar în răcoarea scurtă a serii -după împlinirea zilei de muncă - albastrul domol al cerului.

Gherla, camera 44

Noaptea, mergînd spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic.

Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o fără a sta pe gînduri. M-aş arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scînduri şi eu nu-s decît un sentimental impresionabil^ totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i superficialitate. In sfîrşit.

Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gîndul. E un punct teribil de îngrijorător şi de însemnat pentru mine. Mîntuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvîrşiţi adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lui."

Se pare că trebuie să ne silim a înţelege. Nu-i „chiar aşa". Mi se explică de ce:

Mai întîi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu gîndul" decît dacă o reţii, dacă o „prelucrezi" în cuget, punînd în funcţiune viziunea extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gîndul cînd păsările trec în zbor, numai cînd coboară şi se aşază.)

Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gîndul e un păcat şi păcatul cu fapta e alt păcat. Două. Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine păcătuieşte cu gîndul n-are nevoie să-şi ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine împovărat cu unul decît cu două.

Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de „un robust simţ" arătînd că totuşi există o deosebire între cele două situaţii. Altfel ⁿu s-ar mai face distincţie între înfrînare şi desfrînare, n-ar mai fi nevoie

299

de două cuvinte. înfrînatul se poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au evidenţiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-l ucide. Cine-şi propune să dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.)

Raţionamentul: „de vreme ce păcatul cu gîndul e păcat, n-are nici un rost să mă înfrînez de la faptă" e o ispită diavolească. (Şi cu cît e raţionamentul mai impecabil cu atît e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul împărăţiei căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea logicei.) Batjocoreşte pe Domnul interpretîndu-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a pune spiritul deasupra literei şi de a nu răstălmăci un verset anume scoţîndu-l din întregul context al Scripturii. Atribuie divinităţii intenţia de a ne supune unor ispite cărora nu se poate rezista.

Se urmăreşte a ni se pune în cîrcă un al doilea păcat, ca şi cum n-ar fi de ajuns unul.

Ispită totalitară: aut Caesar autnihh. Asta e trufie. Mai bine muncita înfrînare decît aroganta desfrînare.

în Predica de pe munte s-a mers mai departe decît în Decalog: desăvîrşirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gîndire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpîni gîndul, nu numai trupul, convinşi fiind însă că nu este tot una păcatul cu gîndul şi trecerea la fapte. Modestie.

Cazuistică? E un termen inventat de jansenişti împotriva iezuiţilor, unul din acele cuvinte care acoperă o nedreptate făcînd apel la simplismul masselor (uneori se lasă cucerite şi minţi superioare: Pascal, Bossuet). Cazuistica a fost o reacţie a bunului simţ, a bunătăţii sufleteşti şi a spiritului larg împotriva absolutismului şi absurdului formulei: totul sau nimic.

- Iehoviştii

Mai toţi aţi părăsit ortodoxia pentru motivul că „popa din sat era beţiv" sau „era curvar" sau „făcea politică" sau „era lumeţ..."

Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la cheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună.

(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New-York într-un turn, decît să fii o oarecare oaie a unei turme nediferenţiate la o periferie a Europei.)

Copii mari.

Spun: ce valoare pot avea tainele săvîrşite de un preot nedemn? Deplină valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui Iehova.

Ex opere operato ^m.

300

Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu, necontaminat de tubul prin care _Se scurge.

- Qui latronem exhaudisti

EtMariam absolvisti⁸⁷, eşti şi Cel care l-ai văzut pe Natanail şi l-ai strigat pe Matei şi

mihi quoque appelasti^ss

Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu!?, am vrea, neîncrezători, să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărît să poposească în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moisi, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt om îndemînatic. Alege pe un altul.

Exclamaţia aceasta lăuntrică de surprindere şi tulburare o vădeşte convingător gestul mîinii vameşului în tabloul lui Caravaggio, intitulat Chemarea Sfîntului Matei. Viitorul apostol stă la masa lui de vameş, înconjurat de un .platnic şi de cîţiva tineri. în degetul pe care şi-l îndreaptă către sine se ghiceşte simţămîntul omului pentru care e atît de greu să creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu putinţă? Atît de superfi­cial mă cunoaşte? Ori poate că-i place să facă numai ceea ce pare imposibil? Ori poate că e de o bunătate pe care nici n-o putem închipui?

Pe unii îi alege de buni ce sunt, pe alţii de răi ce sunt; pe unii pentru că îi iubeşte, pe ceilalţi pentru că îi e milă de ei.

Rugăciunea Sfîntului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în locul pericopei din Evanghelie la slujba învierii: să vină toţi care au postit din ziua întîi, să vină şi cei care postesc din ziua a treia; ba nu, şi cei care au postit din ziua a şasea; şi cei care au postit numai din ziua a opta să vină; Şi cei din ziua a noua, a zecea; să se apropie şi cei care nu postesc decît din ziua a unsprezecea. Şi cei care n-au postit deloc, vină şi ei. Vină toţi: masa e bogată, viţelul e mult. E ziua pe care a lăsat-o Dumnezeu ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

(Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de Murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? îi iese întru întîmpinare ^a^^ergîndşi-\ îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteaptă să-şi ^Ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la S^nunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de ^C]t- Nu. De-a dreptulla ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!

301

1933

Omul politic - el poartă grija orînduirii pe cît se poate de mai bună a celor lumeşti - nu i se cere numai bunătate, ci şi multă inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.

Manole îl citează, fireşte, pe Maurras: omul politic serios are inimă pentru sine şi minte chibzuită pentru toţi.

- Miopia oamenilor normali. Nu pot crede că totul e cu putinţă.

David Rousset: „Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil!"

Aldous Huxley: „Aici te înşeli, răspunde arhidiaconul. Nu există limite. Oricine e capabil de orice, să ştii, de absolut orice."

îngerii, sfinţii şi duhovnicii sunt buni, dar nu sunt naivi, creduli: ei ştiu că răul n-are fund, că omul poate coborî fără sfîrşit. Secretul lipsei lor de prostie: ei ştiu că dracul există.

De naivitate şi credulitate se poate lecui - fără a cădea în cinism -numai cine crede în existenţa diavolului.

1970

Observaţia lui Kenneth Clark (în Civilisation), că în primele veacuri ale erei noastre creştinismul punea accentul în artă pe reprezentarea Bunului Păstor (un tînăr frumos purtînd pe umeri un miel), a învierii, a înălţării, adică pe a subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să îmbie şi să liniştească, de natură să atragă prozeliţi cît mai mulţi. Abia mai tîrziu a îndrăznit arta să apuce pe calea realismului şi - oprindu-se acum în special asupra Răstignirii, Calvarului şi a martirilor - să mărturisească adevărata condiţie a omului în lumea aceasta, lume a suferinţii, nedreptăţii şi absurdului.

1950

Manole despre principialitate: Să-ţi dau eu un exemplu de principialitate. Cînd, după ce a fost graţiat, Dreyfus s-a înapoiat de la insula Dracului, primul lui gînd a fost să se ducă să-i mulţumească lui Clemenceau. Desigur. Ştii ce-a făcut Clemenceau? A refuzat să-i întindă mîna. îl dispreţuia fiindcă primise să fie graţiat în loc de a răbda pînă ce va fi fost rejudecat, achitat şi reabilitat. „Arăta a negustor de creioane. (Tigrul către Jean Martet.)

302

Şi o altă pildă, din tabăra cealaltă: colonelul Henry care s-a sinucis cînd a văzut că cei mai mulţi prieteni îl părăsesc deoarece au înţeles că se folosise de un act fals.

Dar să ştii că în hulitul veac al XlX-lea - pe care nici eu nu-l iubesc, dar faţă de ce a urmat... - mai toţi erau cumsecade. Chambord a fost şi el un om de onoare. încăpăţînarea lui e condamnabilă (pentru că şi-a lipsit ţara de binefacerile unei monarhii), dar e cinstită, inspiră un adînc re­spect. Pentru a nu-şi călca idealul, renunţă la tron. I-ar fi venit uşor să primească restauraţia şi apoi să impună regimul personal. N-ar fi izbutit, dar putea să încerce. N-a vrut să profite de situaţie; a spus deschis şi a repetat cu insistenţă ce vrea şi ce va face. Ţinea să fie primit aşa cum e. Nu inducea pe nimeni în eroare, scrupulozitatea lui era desăvîrşită. Un pretendent care este implorat să revie pe tron, un principe pe care toată lumea îl aşteaptă şi care constant refuză deoarece nu-i permite conştiinţa să fie monarh constituţional poate fi acuzat de lipsă de inteligenţă. Acuzaţie gravă, ce nu-i atinge însă moralitatea. Se poate spune că Chambord a fost lipsit de patriotism. Acuzaţie şi mai gravă, care n-ar trebui să piardă din vedere că pentru el era patriotică atitudinea pe care o luase, lui aşa i se părea, aşa era convins că trebuie să procedeze. Chambord inspiră ciuda, totodată şi consideraţiunea. Avea cui să semene, era cinstit ca bunicul lui, Carol al X-lea. Royer-Collard care-l combătuse îi spunea totuşi lui Vic­tor Hugo: Carol al X-lea a fost un rege om cumsecade. Cînd în 1832 s-a aflat că ducesa de Berry, văduva principelui asasinat de Louvel în 1820 şi mama lui Chambord, o napolitană stricată şi care provocase un început de revoltă în Vendeea împotriva lui Ludovic-Filip, e însărcinată, Carol al X-lea deîndată a hotărît să nu-i încredinţeze mai departe creşterea vlăstarului regal. Degeaba l-au trimis legitimiştii pe Chateaubriand la Praga să caute să-l înduplece, să o scuze pe ducesă, să prezinte pruncul pe care-l purta în pîntece ca pe „copilul Vendeeii". Om cumsecade, pe Carol al X-lea nu-l impresionau formulele neroade. După cum, lăsînd modestia la o parte, nici pe mine nu mă dau gata prostiile solemne şi gogoriţele pretenţioase ale presei din Sărindar.